ALL

Încotro duce să știi că ai greșit și că nu ești un ratat

Am râs zicând că despre Fail’d că e un fel de exercițiu de terapie de grup. Am zâmbit și când am numit Fail’d  o mișcare socială. Am glumit atunci când am stabilit cu Cătălin că vom crea o comunitate mare, în care oamenii să se ia mai puțin în serios când vorbesc despre ei înșiși, să se accepte și să se provoace să crească, în care oamenii să capete deprinderea de a se dezvălui.

Am râs noi, dar am impresia că lucrurile într-acolo se îndreaptă. După Fail’d  #4 de la Brașov, au venit la mine trei persoane care mi-au spus că ar dori să vorbească la ediția următoare.

Am mai scris două articole despre Fail’d, așa că nu insist. Motivul pentru care nu filmăm în sală este și acela că trebuie să iei parte la experiență ca să simți toate beneficiile. Se duce vorba, sălile sunt pline de fiecare dată când intenționăm s-o dăm în bară.

Introducerea a fost necesară, pentru că experiența despre care voi vorbi s-a petrecut la București când ne-am dus ca invitați la Fears&Failures. Cătălin, Diana și cu mine aveam de susținut un atelier Fail’d. Chiar când am ajuns la Impact Hub Bucharest – apropo, o minunăție de spațiu de co-working – am văzut un scaun, o lampă și un aparat foto într-un colț, pregătite de o sesiune de fotografie. Eram deci pregătită, când mi s-a propus să povestesc sub reflector am acceptat imediat. M-am așezat pe scaun, Diana Matache mi-a zis că-mi va pune trei întrebări și că va da clic în timp ce eu răspund.

De ce ți-e frică?

Cunoașterea de sine vine din observație. Să înveți să crești capacitatea de a observa momentul dintre stimul și răspuns, să îți poți asuma în totalitate responsabilitatea asupra comportamentului, să poți face distincție între un răspuns automat și unul asumat.

Automat, aș fi zis că nu mi-e frică de nimic. Cândva, acesta era și răspunsul meu standard. Treptat am realizat că, de fapt, mi-e frică de frică. Asimilam teama cu un fel de paralizie, cu imposibilitatea de a acționa, cu neputința, cu slăbiciunea. Refuzam să accept frica. Asta nu înseamnă că eram inconștientă și că aș fi fost dispusă să mă arunc din avion fără parașută, nici vorbă, optimismul exagerat îmi lipsește cu desăvârșire, am avut mereu capacitatea de a evalua rapid și corect orice situație de a acționa în consecință. Eram incapabilă să recunosc, însă, că mi-e frică de frică. Pe măsură ce mi-am dat voie să fiu mai prezentă și să mă observ mai bine, m-am împrietenit cu Frica. Am înțeles că vine dintr-o sensibilitate, am înțeles ce gândesc despre ea.

Lucrurile care ne-au afectat nu pot fi șterse cu buretele. Trecutul nu poate fi rescris. Ne putem doar dezvolta o anumită înțelepciune în legătură cu ceea ce s-a întâmplat. Putem înțelege și putem accepta că s-a petrecut, astfel încât putem începe să observăm diferența între un răspuns automat și unul conștient.

La întrebarea Dianei am răspuns că mi-e frică de frică, dar nu mi-a mai fost teamă să recunosc asta.

Ce iubești?

Iubesc să dau oamenilor curajul de a deveni cea mai bună variantă a lor. De a-i susține în a-și găsi calea și ritmul de a face asta. De a avea conversații prin care să se cunoască mai bine, să decidă că pot avea controlul asupra acțiunilor lor, că își pot înțelege emoțiile proprii și ale celor din jur. Iubesc să-i determin să aleagă de a fi mai fericiți în AICI și ACUM.

A fost o întrebare simplă, mi-e clar ce fac și de ce fac asta. Îmi doresc să fiu o posibilitate pentru cei care aleg să devină mai asumați, mai împăcați cu sine și cu viața lor și că-i pot susține să facă alegerile corecte pentru ei.

Ce-ai pierdut?

Relația mea cu timpul s-a îmbunătățit pe măsură ce ne-am maturizat. Am aproape o jumătate de secol – ador să spun asta ca să impresionez, în loc să declar simplu că am 48 de ani – și am învățat că noi trecem și nu timpul. El este o convenție, e o dimensiune și nu o resursă limitată. Da, ziua are doar 24 de ore, așa am învățat noi să ne creăm repere, fac foarte multe lucruri, am veșnic mai multe proiecte în derulare, însă am învățat că e important să țin cont că și de cât anume duc eu, înainte de a mă epuiza. Timpul e așa cum e, doar capacitatea noastră de a performa e limitată. Avem nevoie de odihnă, altfel ne stricăm. Am avut un burnout în urmă cu niște ani și mi-am învățat lecția, chiar dacă încă mi se mai întâmplă să mă opresc fix pe marginea prăpastiei, n-am mai căzut de atunci, mă opresc la timp.

Credeam că am depășit senzația că n-am făcut destul sau destul de bine. Sau destul de rapid. Am trecut peste asta, e adevărat, doar că e ceva ce controlez, e asumată treaba, încă nu e ceva care vine de la sine. Iau decizia să pun stop nu pentru că aș fi mulțumită sau că aș accepta că am obosit, ci pentru că știu că există riscul de a claca.

Vă recomand o conversație autentică în care să vă puneți singuri întrebările de mai sus, după care să vedeți cum vă împăcați cu răspunsurile.

Eu îi mulțumesc Dianei Matache – ALL Afraid Love Lost – că mi-a dat posibilitatea să-mi vorbesc.