Analiza în scris

Pe când Ada era în clasa a opta, făceam curățenie într-o zi și am găsit un caiet pe biroul ei. Eram singură acasă și copila uitase să-și pună jurnalul în sertar. Nu am controlat niciodată prin lucrurile ei, poate doar mult mai târziu să-i fi scotocit prin buzunare, dar numai când știam că fumează și eu rămâneam fără țigări, doar dacă nu era acasă îi verificam gențile. Ei bine, nu știu ce m-a apucat atunci să trag cu privirea la ce scrisese. Eram și într-o perioadă mai grea: ea era la vârsta la care orice copil drăguț – care adora să fie alintat și îmbrățișat – se transformă într-o fiară care se hrănește cu nervii părinților, adică la adolescență, iar eu încă nu ajunsesem la înțelepciunea de a mă conecta cu ceea ce e mai important în relație: iubire, compasiune, respect și încredere și mă isterizam aproape de fiecare dată când dădea ochii peste cap și mă privea cu dispreț. (Perioada dificilă a durat șase luni la noi și s-a sfârșit atât de repede doar pentru că eu am avut decența de a-mi schimba comportamentul. Voi vorbi despre asta curând.)  Am dat peste un fragment în care ea povestea cum eu mă comportasem isteric și mă făcea ”vaca de maică-mea”. Am înghețat în primul moment. Cred că cel mai tare m-a afectat că mi-a zis vacă. Apoi m-a bufnit râsul. Am văzut lucrurile și prin prisma ei, am închis caietul de parcă mi-ar fi fript degetele și am tăcut mâlc. I-am povestit întâmplarea când a ajuns la facultate. M-am gândit că e un copil mai normal decât am fost eu, și asta nu pentru că avea o părere mai rea despre mine decât aveam eu la vârsta de 14 ani despre mama, ci pentru simplul fapt că se simțea în siguranță să scrie exact ce simte.  În liceu am avut și eu un jurnal, cred că toată lumea trece prin faza asta, dar eram paranoică până la absurd. Oricum îmi ascundeam caietele. Mama mea nu umbla niciodată prin lucrurile mele, îmi lăsa spațiu, dar eu aveam de mică o sensibilitate exagerată și o anxietate pe măsură. În jurnal scriam doar ceea ce n-ar fi condus la consecințe grave dacă ar fi fost descoperit. Vorbeam despre întâmplări sau oameni, dar fără să dau detalii intime. Dacă era vorba să-mi exprim cumva stările emoționale, o dădeam liric, a fost perioada în care am scris cele mai multe poezii.

Nu mai am niciunul din caietele de atunci. Fac ordine des și arunc mult. Toate jurnalele, să fi fost vreo 4 caiete groase de 200 de file, au ajuns bucățele sau cenușă. Am păstrat doar poeziile, dar ele erau altceva.

De fapt, mi-e foarte greu să spun lucruri despre mine. Mi-e și mai greu să vorbesc despre sentimentele mele, mi se pare că blogul este un spațiu în care ar trebui să deschid gura și să împărtășesc doar dacă am ceva special sau important de zis, ceva care să conteze, doar dacă am un exemplu de dat, o soluție de oferit. Poate că de asta cad deseori în păcatul de a părea rigidă, radicală sau prea didactică în textele de pe blog. Ah, sau scorțoasă, am auzit-o și pe asta. Am recunoscut că eu nu sunt blogger.

Dar dacă nu e ceva destul de important din care cititorul să rămână cu ceva, un câștig cât de mic sau să învețe ceva, atunci ce rost are? Ar fi bine măcar să se distreze, așa că ar trebui să-ncep să fac glume mai bune.

Ei bine, subiectul de azi e scrisul în jurnal. Eram în terapie după un burnout (în 2010) și terapeuta mi-a recomandat să scriu în jurnal. Condiția esențială de a reuși o schimbare în comportament este observația. Dacă nu suntem în stare să vedem ce și cum anume facem și cum anume ne afectează, nu vom reuși să modificăm nimic. Faza cu observația continuă cu analiza. Am început atunci să scriu despre mine fără să-mi (mai) ascund nimic. Revedeam întâmplările unei zile și scriam în special despre stările emoționale pe care le traversasem. Pe unele dintre ele le percepusem, pe altele le puteam identifica doar retrospectiv. Multe dintre reacțiile noastre sunt automate. Și nu mă refer la descărcări nervoase, dar decizia de a ne închide sau de a ne bloca nu este una conștientă, este un automatism. De cele mai multe ori fie ne temem de propria noastră suferință și încercăm să evităm sau să acoperim emoția reală sau ne sperie reacția emoțională a celor din fața noastră.

În fotografie sunt caietele mele din toți acești ani. Am făcut o pasiune pentru Moleskine, îmi place la nebunie textura hârtiei lor. Am încercat și alte variante, îmi plac și acelea. La toate ador coperțile colorate. Cel mai mult îmi place să scriu pe foaie velină. Mai fac și notițe.

Epicur spunea că fericirea este condiționată de trei lucruri: libertate, viață analizată și conectare autentică. Cu libertatea este simplu, sclavia a fost demult abolită. Viața analizată ține de capacitatea fiecăruia dintre noi de a verifica motivele pentru care am acționat într-un anumit fel. Orice am face, răspunderea este în exclusivitate a noastră, chiar dacă putem să ne explicăm cauzele. Prin scris am putea reuși să identificăm tipare și să producem o schimbare. Pentru că doar dacă vom modifica ceva în comportamentul nostru avem șanse să obținem rezultate diferite. Einstein spunea că ”nebunia înseamnă să faci acelaşi lucru în mod repetat şi să te aştepţi să obţii alt rezultat.”

De ce ajută scrisul? Și care este efectul terapeutic al acestuia? 

În momentul în care ne deschidem în fața foii de hârtie, creăm posibilitatea de a scoate la iveală emoții pe care să le ”digerăm” mai ușor. Ideea ar fi că scrisul ne poate ajuta la creșterea personală, la înțelegerea și gestionarea emoțiilor și să obținem o senzație de control, asumare și de responsabilitate față de propria noastră viață. 

Țin toate caietele vechi într-un sertar din dormitor. Încă mai am o mare grijă ca ele să rămână doar pentru mine. Le-am scos pe birou să le fotografiez și am rămas surprinsă de cât de multe s-au adunat de-a lungul timpului. Adevărul e și că m-am întors la articolul pe care-l scriam după vreo două ore, pentru că m-am apucat să le răsfoiesc. Mi-am adus aminte de fazele prin care am trecut, de evenimentele fericite sau cele dificile despre care am vorbit. Am considerat că am făcut o treabă bună. Mi-am zis și bravo, nu chiar cu surle și trâmbițe, mereu mi-e greu să fac asta, am avut bunăvoința să observ, totuși, prin ce am trecut și cât de bine i-am făcut față. 

Dacă ar fi să mă refer la modalitățile prin care scrisul poate fi benefic, aș menționa trei: scris liber, poveste despre ceea ce s-a întâmplat sau scrisoare. Exercițiul de a scrie este cu atât mai bun cu cât poate fi discutat cu un specialist în sănătate mintală. Chiar și în absența acestuia, a unei persoane cu care să dezbatem, tot ajută foarte mult. Cred că cel mai bine este să scriem de mână. De aceea și Caietul Fericirii funcționează atât de bine, sunt câteva rânduri la fiecare subiect, o pagină mai bine zis, care îți este destinată transpunerii pe hârtie a gândurilor. 

Cum facem asta? 

Scris liber 

În primul rând ar trebui să te hotărăști că îți dorești să ai un jurnal, caiet, foi de hârtie, pe care vrei scrie lucrurile importante care ți se întâmplă, cum te afectează, cum ai răspuns, ce și cum ai gândit. Este mult mai mult decât un jurnal simplu în care îți notezi evenimentele de peste zi, contează să fii acolo să observi ce reacții ai, ce le generează, ce gândești, cum gândești.  

Odată ce te-ai hotărât, ai instrumentul, ai un program pe care ți l-ai fixat, te gândești la ce vei scrie. Închide ochii și respiră de câteva ori. ”Vezi” cu ochii minții și ”ascultă-ți” gândurile și ceea ce simți. 

Pentru mine genul ăsta de exerciții au fost foarte bune să mă dea jos din cap, unde stăteam mai tot timpul într-un vârtej de gânduri și să mă facă să-mii dau seama și de emoțiile care mă traversau. Și cam cum reușeam eu să le ignor. 

Scrie timp de 5, 10 sau 15 minute cât ții-ai propus. Pur și simplu, scrie. Apoi închide și respiră din nou. 

Poveste despre un eveniment important

Dacă ne referim la ceva concret care ni s-a întâmplat, sunt valabile toate cele de mai sus. Mă refer aici că e foarte important să îți aduci aminte și de ceea ce ai simțit, care au fost reacțiile tale, ce dialog purtai cu tine, cum te-ai judecat sau cum te-ai susținut. Ceea ce ajută foarte mult, dincolo de identificarea emoțiilor și descrierea lor, este conștientizarea că acele evenimente sunt ceva ce aparține trecutului.  

Poți lua, spre exemplu, o fotografie mai veche și să scrii despre acel moment. Să retrăiești experiența, să povestești cum a fost, să spui ”povestea ta”: unde erai, cu cine, ce făceai ce auzeai, ce simțeai. 

James Pennerbacker, PhD, a realizat un studiu cu patru grupe de studenți la Universitatea din Texas prin care li s-a cerut să scrie despre evenimente din trecut, care aveau o încărcătură emoțională mare, în special evenimente dificile. Doar una dintre grupe a primit sarcina să descrie situații obișnuite de zi cu zi. Fără a fi o surpriză, starea de bine a studenților din cele trei grupe care au vorbit despre situații grele a fost mai bună decât a celor care au povestit despre lucruri banale. Pentru că întotdeauna contează și ce zic cercetătorii britanici, un studiu publicat de către British Journal of General Practice atestă foarte clar că sănătatea fizică (pentru foarte multe afecțiuni, dar nu pentru toate) este mult mai bună pentru cei care fac exerciții de terapie prin scris. 

Scrisoare 

Am zis că pentru mine e foarte important să știu că ceea ce debitez este destinat doar ochilor mei. Ține cont de asta când vrei să te apuci. Oricât de deschis/ă ești, efectul va fi mai puternic și capacitatea de a scrie orice este mult mai mare dacă nu ții cont de ”public”. 

• scrie-ți o scrisoare ție din prezent prin care menționezi motivele de mândrie, te lauzi pentru eforturile pe care le faci și te asiguri că ești lângă tine 

• scrie o scrisoare cuiva drag în care spui care a fost impactul persoanei respective în viața ta. Un exercițiu asemănător de recunoștință am propus și în Caietul Fericirii, doar că acolo scrisoarea o faci doar pentru a avea foarte clar în minte ceea ce ai de zis, contează mai mult întâlnirea în carne și oase cu persoana aceea și împărtășirea

Dacă te apuci de scris, scrie-mi și mie. Dacă vrei să trimiți cuiva articolul, scrie-i și câteva cuvinte despre el când îl atașezi. Dacă îl distribui, adaugă câteva cuvinte de la tine.