Antoneta Galeș

Început și culoare

Am început formarea în art-terapie aproape din întâmplare. Povestind cu un bun amic despre cele mai noi culori de pe piață și mărci de acrilice – tablourile amândurora fiind o încântare cel puțin pentru noi – mi-a zis că a început o formare la București, cu traineri de la Viena și că e foarte interesant. Când am ajuns acolo, erau 27 de participanți în grupă. Am absolvit doar zece. Unii s-au pierdut pentru că le era greu, alții s-au defectat pe drum, alții și-au dat seama că nu e ceea ce s-au așteptat.

Eu m-am dus complet nerăbdătoare să aflu. Mi-am dat seama că funcționează după prima sesiune individuală cu Christine, când senzația de A-HA pe care am avut-o a fost incomparabilă cu orice altă discuție pe care o avusesem vreodată. Marele avantaj al terapiei prin artă, vorbim aici de mijloace exclusiv vizuale este acela că scoate de undeva din spatele conștientului niște lucruri. Punând reflectorul pe ele, nici măcar nu e nevoie să povestești prea mult, ele îți vorbesc singure.

Mă temeam la început de spiritul meu analitic. Art-terapia fiind doar o însoțire și doar posibilitatea oferită celuilalt de a se deschide, eram îngrijorată dacă voi putea opri sau nu procesul evaluator și judecata din capul meu. Ei bine, mă transform complet în cadrul unei sesiuni și las lucrurile să fie, las să se manifeste, sprijinul meu este acela că pun câteva întrebări referitoare la proces și la ceea ce am observat în AICI și ACUM.

Cum se simte susținerea

Christine a fost prima dintre formatorii pe care i-am cunoscut. Mi se părea de o liniște și de o înțelegere oarecum nepractică. (Dacă m-ai fi cunoscut și pe mine acum șapte ani, ai înțelege mai bine de unde mirarea). Asociam temperamentul ei cu un fel de condiție profesională și mă îngrozeam că nu voi ajunge niciodată acolo. Nici nu a fost nevoie, pentru că am cunoscut-o pe Ludwiga, mult mai apropiată de ceea ce sunt eu și am văzut că există mai multe modele acceptabile.

La prima ședință cu Christine, momentul de A-HA a fost acela în care eu am întrebat ceva în legătură cu materialele pe care le foloseam. Eliberarea care a venit atunci a rămas cu mine mereu. O singură ședință a produs un declic fantastic. Dezoltarea s-a produs apoi fie prin sesiunile individuale, fie prin ceea ce lucram în grup. Am experimentat mult și am descoperit o mulțime de lucruri. Am păstrat multe din lucrările de atunci.

Am învățat în doi ani multe despre materiale, forme, culori. Cel mai important lucru pe care l-am dobândit a fost faptul că expresia este relevantă doar pentru client și că rolul meu este doar acela de a însoți și de a pune întrebări, fără să analizez, fără să evaluez și fără să judec. Mi s-a potrivit de la început și ceea ce a părut doar un fel de suplinire a metodelor prin care lucram a devenit mijlocul principal de sprijin.

De la creioane simple sau colorate, cărbune, carioci, creta uscată sau umedă, acuarele, sau vopsele acrilice, toate spun câte ceva. Fiecare material folosit este potrivit mai mult pentru ceva anume, dar ce anume este doar clientul în măsură să observe și să decidă.

Normal că pe parcursul celor doi ani de formare au ieșit tot felul de lucruri la iveală. Am descoperit la mine o mulțime de chestii închise în unghere ale minții la care nu aveam acces. Mi-am ”tradus” câteva dintre ele reușind să le pun pe hârtie.

Procesul terapeutic

De cele mai multe ori întâmpin rezistență din partea celor cu care lucrez și îmi spun că nu se pricep să deseneze sau să picteze. Nici nu e nevoie de talent artistic, scopul este o conectare și scoatere la suprafață a unor lucruri prin intermediul exprimării vizuale și nu crearea unui tablou pentru o expoziție. Art-terapia are avantajul că scoate la iveală, dacă există deschiderea corespunzătoare, o mulțime de adevăruri, unele cunoscute sau recunoscute, iar altele care se dezvăluie pentru prima dată.

Am avut o clientă care a spus că nu poate să deseneze o formă anume. Că se simte foarte blocată. Toată ședința a încercat culori și revelația s-a produs când a observat modelul. Ea singură i-a dat un anume înțeles. Pentru că în art-terapie e important ce înțelege cel care se exprimă și nu are nicio importanță ce ar putea vedea cei din exterior.

Expresie și emoție

Jung a lucrat foarte mult cu imagini și cu metode art-terapeutice. În ”Cartea Roșie” el mărturisește:

„Anii în care m-am ocupat de imaginile interioare au constituit perioada cea mai importantă a vieţii mele, în decursul căreia s-au decis toate lucrurile esenţiale. Atunci a început totul, iar amănuntele care au urmat sunt doar nişte completări şi lămuriri. Întreaga mea activitate ulterioară a constat în a elabora ceea ce ţâşnise în acei ani din inconştient şi mai întâi mă inundase, mă copleşise. A fost materia primordială pentru opera unei vieţi.”

De multe ori ni se întâmplă să nu fim conștienți de o anumită stare sau emoție, iar un exercițiu de exprimare vizuală o aduce din necunoscut în cunoscut.

Tot Jung:
”În momentul în care am reușit să traduc emoțiile în imagini – adică să găsesc imaginile care erau ascunse în emoțiile respective – am devenit calm și securizat pe interior.”

Uneori știm care e emoția, recunoaștem ce se întâmplă cu noi, dar alteori nu știm să-i dăm nume. Am putea reuși să-i dăm o formă, chiar și numai o culoare și din observația expresiei respective să ajungem să înțelegem mai bine ce e cu noi. Să ne dăm voie și să ne înțelegem.

Jung:
”Dacă aș fi lăsat acele imagini ascunse în emoții este posibil ca ele să mă fi făcut bucăți.

Există șansa de a fi reușit să le disec și să le analizez, dar în acest caz aș fi generat o nevroză care, cu siguranță, m-ar fi distrus, până la urmă.

Din experimentul meu am învățat cât de folositor poate fi, din punct de vedere terapeutic, să găsesc imaginile potrivite din spatele emoțiilor.

Arta ca terapie

Am vizitat un muzeu de artă contemporană în Danemarca. Desigur intenționat, la subsolul muzeului era organizată o expoziție temporară numită: Conscious Sub Conscious, Bevidst under Bevidst sau, pe limba noastră, Conștient sub Conștient. Prin intermediul tuturor lucrurilor și al lucrărilor prezentate subliniindu-se activ importanța artei ca descoperire, înțelegere și gestionare a propriilor emoții.

Subiectul săptămânii 15 din Caietul fericirii era tocmai Arta și Frumusețea. Mi-a prins foarte bine să mă ocup de tema asta aflându-mă acolo, într-un loc în care calitatea estetică a mediului interior și exterior este foarte importantă. Unora li se pare auster designul nordic, mie îmi place la nebunie.

Am vizitat mai multe expoziții de pictură, muzee de artă-contemporană și mi-a prins extrem de bine. Rezonez cu afirmația lui Theodore Zeldin

”Art is, nowadays, our new religion and museums are our cathedrals.”

și cred că putem găsi consolare, speranță și fericire în artă, după cum demonstrează și Alain de Botton în ”Arta ca terapie”. În volumul scris în colaborare cu John Armstrong, el pune mult accent pe ajutorul artei la descoperirea propriilor emoții, la modul în care le gestionăm și chiar la un fel de liniște și ajutor pe care îl putem găsi în artă, doar prin contemplare.

Russ Hudson:
”Art brings us into presence and connects us to ourselves”

Ateliere de art-terapie

În cadrul atelierelor de fericire am și elemente de art-terapie, exerciții scurte pe care le fac cu participanții la fiecare modul. De la modul circumspect cu care-și aleg materialele și se apucă de lucru și până la zâmbetul satisfăcut odată ce obțin niște revelații e o distanță de maximum o jumătate de oră, pentru că nu ne permite timpul mai mult. De aceea am decis să răspund solicitărilor de ateliere destinate special și să începem să ne întâlnim cu acest scop.

Fiind o activitate de grup, impactul este diferit decât cel obținut într-o sesiune individuală, doar că fie și numai conectarea profundă cu sine și cu propriile forme imaginare ale emoțiilor și transpunerea lor în imagini este extraordinară.

Așa că m-am hotărât să încep ateliere de grup de art-terapie. S-au desfășurat la biroul pe care îl aveam atunci. Am renunțat la birou când a început pandemia. La doi ani distanță, reiau atelierele, am un sediu nou. Atelierele vor fi în fiecare zi de joi. Dacă e joi, e joiART.

Dacă vrei să participi, am nevoie să mă anunți și să aștepți confirmarea. Adresa de mail este info@antonetagales.ro.

Cadrul este unul de siguranță, în care fiecare este liber să împărtășească atât cât dorește, primind susținere din partea grupului. Avantajul lucrului în cadrul unui grup este că oferă participanților sentimentul de apartenență, de universalitate, prin crearea de comunități în care și ceilalți se confruntă cu aceleași provocări.

Art-terapia Phronetik® este un proces prin care clientul dă formă unor lucruri pe care nu le poate exprima alfel. În fluxul care se generează, creația devine exprimarea. Prin observarea propriei creații (desen, pictură, colaj) clientul devine conștient de aspecte pe care altfel nu le-ar fi putut vedea. Rolul art-terapeutului este acela de a susține și de a întreba despre interpretarea clientului, întotdeauna clientul deține frâiele, se deschide și își asumă atâta cât își poate asuma. Art-terapeutul doar întreabă, înțelepciunea este a clientului, tot acolo și puterea de vindecare.

De multe ori clienții confundă art-terapia cu o probă de îndemânare la desen, pictură sau altă formă de exprimare vizuală. Doar că art-terapia este mult mai simplă, este despre conectarea cu sine, devine un moment în care starea prinde formă și culoare, iar gândurile și tumultul lor devin un zgomot îndepărtat. Îndemânarea la desen este irelevantă, contează doar disponibilitatea de a fi cu tine și pentru tine.

Mulțumiri

Sunt recunoscătoare formatorilor din cadrul institului de la Viena, Art-terapie Phronetik®, Wiener Schule für Kunsttherapie, în special Christine Lindinger și Ludwiga Drucker, pentru tot procesul de însoțire pe care l-am parcurs alături de ei.

Omul care a făcut posibil ca acest program să se desfășoare și în România este Mihai Albu, din cadrul Asociatiei Romana de Terapii Expresive (ARTE). Abia aștept să continui următorul program, urmează doi ani de perfecționare.

Mulțumesc tuturor colegilor mei din prima generație de formare, în special Steluței. Desenul din fotografia acestui articol este făcut în colaborare cu ea.

M-am apucat de scris articole pe LinkedIN, mai serioase, mai despre muncă. În cel publicat azi – am un newsletter care se cheamă „Better Mondays” – am făcut o comparație metaforică între structura caselor din poveste și cultura organizațională.

În cazul în care nu mai știi povestea, stai că-ți zic. Trei frățiori, toți trei purcei, se apucă să-și construiască niște case. Unul face o căsuță din paie, apoi se apucă de cântat din flaut. Al doilea face una din nuiele, mai dă puțin cu ciocanul, apoi își ia vioara din cui și se pune și el pe făcut muzică. Veselie mare pe cei doi, se duc la cel mai mare frate, să-l ia și pe el la distracție, dar acesta nu și nu, preferă să pună cărămidă peste cărămidă în continuare.

Evident vine lupul de care cei doi purcei nu se tem, doar asta cântă. Sunt mai multe variante de basm. Există una în care cei doi frățiori sunt prinși de lup după ce le distruge casele și, evident, mâncați. Lupul încearcă să-l tenteze cu diverse, dar el nu cedează. Intră pe horn și sfârșește fiert în cazan.

Într-o variantă mai des întâlnită a basmului, frățiorii se refugiază în casa celui mai mare, lupul tot pe horn intră și tot în cazan ajunge. Apoi e mâncat. Scuze, așa-i povestea.

Subiectul e maturizarea. Cum creștem și cum reușim să ne stăpânim impulsurile, cum amânăm joacă după ce ne terminăm treaba, cum progresăm de a ne gândi la plăcerea de moment la realitatea care poate fi schimbătoare, cum construim pentru viitor. Din păcate, noi vesticii am înțeles de la cultura orientului că trebuie să trăim în moment. Am tradus prost. Este esențial să trăim în prezent, având în vedere cât de schimbător e acesta și să construim pentru viitor. Greșeala e că uităm de consecințe. Alegem, ca purceii, să extragem momentul prezent din acest continuum care este viața. Ceea ce sunt acum e rezultatul unor alegeri pe care le-am făcut deja, iar ceea ce voi fi va fi rezultatul a ceea ce fac acum. Bine, există și hazard, să nu uităm asta. Controlăm doar ceea ce ne stă în putință, doar acțiunile noastre, de care răspundem.

Toate basmele intenționează să transmită un mesaj, o morală, un principiu de viață, de asta sunt atât de importante în dezvoltarea copilului.

Filmul de animație e mai jos. Și să nu mă înjuri, te rog, dacă te uiți la desenele animate cu purceii și-ți rămâne melodia în cap.

În articolul de pe LinkedIN am îndrăznit să descriu cele trei tipuri de culturi, m-am gândit la cele trei case pe care și le fac ei.

Cultura de paie 

Ne facem că realizăm o structură, o ideologie, înfrumusețăm pereții cu lozinci, dar nimic nu se susține când apar perioadele dificile. Oamenii stau fie din obișnuință, fie din neputință. La un moment dat, apare ceva, care-i face pe cei care sunt deja demisionați emoțional să-și vadă de treabă și să-și caute de lucru în altă parte. Categoria de angajați activ-de-implicați este foarte mare.

Cultura de nuiele

Aici oamenii au ceva mai multe beneficii, par mai atașați, dar e doar o aparență. Numărul celor care sunt indiferenți sau neimplicați este și aici foarte mare, sunt poate mai puțini cei care sunt în mod activ-de-implicați. Organizația se face că respectă norme și proceduri, dar interesul autentic față de om este scăzut.

Cultura de cărămidă 

Cultura organizațională reprezintă totalitatea interacțiunilor dintre indivizii care o formează. Contează cum ne vorbim cum ne susținem, cum colaborăm, cum ne arătăm aprecierea. Într-o astfel de cultură „spunem ce facem și facem ce spunem”. Aici avem angajați implicați.

Implicarea înseamnă ca oamenii să „investească” emoțional în compania din care fac parte. Am formulat intenționat așa, „a face parte” înseamnă un sentiment de contribuție și apartenență, de responsabilitate și de păsare. Știu că nu avem cuvântul „păsare” în limba română, avem doar „nepăsare”, am forțat puțin lucrurile, dar ilustrează mai bine povestea. Angajaților implicați le pasă de succesul companiei, sunt dispuși să o apere atunci când este criticată și abordează cu entuziasm munca. Sunt dedicați companiei și țelurilor. Au energie muncesc pentru crearea și menținerea unor relații fructuoase de colaborare între colegi și îi ajută pe cei care se alătură, pe noii colegi angajați, să-și găsească locul și să se manifeste la potențial.

Deoarece companiile sunt doar niște constructe sociale și înseamnă că reprezintă și sunt reprezentate de oamenii care le alcătuiesc, probabil că putem înțelege că suntem în măsură să creăm culturi de cărămidă.

Se vorbește mult despre momentul în care ne aflăm: val de demisii, val de emigrări. Oamenii caută, pe bună dreptate, să se simtă apreciați, să contribuie și să se dezvolte. Nu știu în ce etapă ești tu. Articolele de pe LinkedIN poate te vor ajuta să te clarifici. Să ne vedem cu bine și acolo. Articolele:

• Cum cauți un job nou 
• Începe prin a te cunoaște pe tine

 

 

Cred în raționalitate. E extrem de important să facem diferența între ceea ce ne imaginăm și realitate. Dacă vrei să te amuzi, am făcut o colecție a celor mai răspândite  superstiții de Revelion. După un an greu, să mai și râdem.

10. strănutat

Dacă ești perfect sănătos/sănătoasă și n-ai parte de un “hapciu” natural, apelează la piper. Cred că aveam vreo zece ani când am încercat.  În afară de faptul că am petrecut prima zi din an cu nasul roşu şi foarte inflamat de la cât am tras pe nas – piper!!! – nu îmi aduc aminte ce fel de an a fost, eram mică. Revelionul trecut m-a prins cumplit de răcită. Am strănutat toată noaptea în mod natural și n-a mai fost nevoie de nimic. 

9. plata datoriilor

E veche și greu de pus în practică în totalitate. Încearcă să dai banii înapoi măcar prietenilor de la care te-ai împrumutat și consideră că ești bine dacă-ți plătești la timp rata lunară la bancă. 

8. bani și aur

Când orologiul va suna la miezul nopții să ai nişte bani la tine şi, obligatoriu, bijuterii din aur. Dacă aş ști că purtându-le pe toate o să primesc încă o dată pe atât în anul următor, nu aş ezita nicio secundă. Cum știu că e doar o superstiție, mă mulțumesc să arăt decent şi nu ca o reclamă ambulantă la investiții în aur pe timp de criză economică.

7. primul care trece pragul

Am găsit-o și într-o listă cu cele mai tari superstiții la nivel mondial. Prima persoană care intră pe uşă să fie un bărbat, de preferat înalt şi brunet, ca garanție a belșugului. Foarte important: acel individ să nu aibă platfus, să nu se uite chiorâş şi să nu aibă sprâncenele împreunate.  

6. mâncare

Carnea de porc ar trebui neapărat inclusă în meniu. Pentru că porcul scurmă înainte şi nu ca fraierele alea de găini, de care ar trebui să nu te atingi ca să îți meargă bine. 

Noutăţi de introdus pe lista de bucate: 

– 12 boabe de struguri mâncate la miezul nopţii sau alte fructe rotunde, ca să ai noroc în fiecare lună din an

– fasole, mazăre, linte – atrag bani 

– peşte – te vei descurca mai uşor.

5. artificii și zgomot

     Pentru alungarea spiritelor rele cu fum, zgomot şi multă voie bună, încearcă să fii afară la miezul nopții și să privești artificiile. 

4. nu spăla vase sau rufe în prima zi din an 

Riști să arunci pe apa sâmbetei norocul. Aşa că, lăsă farfuriile murdare să se adune şi amână curățenia pentru o altă zi.  

3. lenjerie 

În noaptea de Revelion, alege-ţi chiloții funcție de cele mai importante dorințe! Dacă ai nevoie de dragoste, optează pentru roşu, iar dacă vrei să ai parte de bani, ar trebui să alegi auriu. Cred că era galben, de fapt, dar pentru că aurul se apreciază mai bine şi pentru că nu mai știm în ce valute să avem încredere, cred că varianta auriu e cea mai bună.

2. fii vesel/ă de Revelion, aşa vei fi tot anul

Participă la petreceri zgomotoase, înconjoară-te de prieteni şi vei avea parte de un an plin de bucurii. Nu te îmbăta (prea tare), că te vei aburi tot anul! 

1. solzi de pește

Asta e ultima despre care am aflat. Ce e important de făcut: spală solzii bine de tot, altfel nu se va apropia nimeni de tine! Ia cu tine câțiva în buzunar și te vei descurca bine tot anul, vei trece ușor prin toate provocările. 

Dacă toate cele de mai sus sunt doar niște superstiții și pe care le-am enumerat doar pentru distracție, singurul lucru care merită făcut e un bilanț. Ajută să te gândești ce ai făcut bine, ce realizări ai avut, cum ai acționat, prin ce fel de experiențe ai trecut, ce-ai învățat. Pe scurt, un fel de analiză a anului precedent şi câteva lucruri de făcut în anul viitor. Articolul despre asta e aici: „despre trecut, numai de bine”. 

 

”Cum a fost anul tău?”

”Greu, ciudat, neobișnuit  și fooooaarte obositor.”

Cam așa sună toate răspunsurile la întrebarea de mai sus. Cei mai mulți dintre cei cu care am vorbit erau lipsiți de vlagă și-și trăgeau parcă ultima suflare. Mă includ în categorie.

Stăm cu toți în așteptare, privind cu speranță, de parcă odată cu noaptea care va pune capăt oficial anului 2020 vom intra într-un nou viitor. E momentul în care ne facem planuri despre cum ne vom schimba începând cu 3 ianuarie: vom slăbi, vom merge la sală, vom fuma mai puțin, vom mânca mai puțin, vom citi mai mult, ne vom distra mai bine, ne vom odihni ma mult.

Am avut un an greu și foarte obositor. S-au întâmplat foarte multe. Când am încercat să-mi răspund la întrebare a trebuit să mă străduiesc să-mi aduc aminte cum a fost, de fapt. Am avut Covid, m-am refăcut greu, a făcut mama Covid și efectele au fost dezastruoase. Se putea și mai rău, asta mă consolează.  Am dus la capăt multe proiecte frumoase. Am publicat în primăvară „neFERICIREA noastră cea de toate zilele” și „Ultima vară otrăvită” a apărut conform planificării. Am dus la capăt un proiect important de dezvoltare organizațională într-o companie. Senzațiile sunt amestecate. În decembrie a avut loc cununia Adei, ne-am văzut cu câțiva prieteni apropiați, am redefinit familia. Am făcut mult, am făcut bine, de unde sentimentul ăsta ciudat?  Poate că încă nu m-am obișnuit cu vremurile, sunt prea puține evenimente la care pot participa fizic, încă nu am dat drumul seminarelor deschise. Chiar dacă mi-e perfect clar că trăim într-o altă realitate decât cea de dinainte de pandemie, mi-e greu să accept că senzația de pierdere sau nostalgie mă bântuie. Am reușit chiar să plec în două călătorii în străinătate. Singura soluție pentru toată senzația asta ciudată este să accept că o am, că e ceva ce mă încearcă din când în când. Vine dintr-un regret și e un fel de tristețe. E ok, o să treacă și asta. Tristețea, nu efectele pandemiei.

Am eșuat în a-mi evalua corect resursele și am exagerat – ca de obicei – în a-mi împinge limitele încă puțin, încă un proiect, încă o pagină, încă un articol … M-am luptat rău cu senzația de neputință post Covid. Încă o mai simt uneori când exagerez. Și n-am fost niciodată prea bună la dozarea corectă a eforturilor, deci mi se întâmplă. Ultima dată a fost după cununie, când mă simțeam atât de obosită, încât m-am dus să-mi fac un test PCR, că nu aveam încredere în cele rapide. A fost negativ, evident.

Folosesc prilejul anului nou pentru o analiză a ceea ce a fost bine și o listă de priorități. Înainte de orice listă pentru viitor, e de preferat să ne verificăm pe realizările pe care le-am avut în anul ce-a trecut și să vedem ce am făcut bine și care sunt învățămintele pe care le putem trage din ceea ce am făcut mai puțin bine. Avem nevoie să înțelegem foarte clar care au fost acțiunile pe care le-am făcut pentru a reuși, nu de alta, dar să le putem repeta.

Exercițiul necesită timp de introspecție. Ar putea dura chiar o oră. Ai vrea să-ți dăruiești o oră din timpul tău? Ia o foaie și notează întrebările și răspunsurile. Scrie fără să-ți propui să arăți și altcuiva lista, e doar pentru tine, nu te vede nimeni. Gândește-te că poți să o ascunzi după ce termini. Păstreaz-o undeva și poți să o verifici după un an. Gata?

Care sunt realizările pe care le-ai avut în 2021?

1. Care sunt lucrurile pe care le-ai reușit și sunt vizibile din exterior?
– în legătură cu profesia/meseria/cariera: o promovare, un alt job, o mărire de salariu
– în legătură cu achizițiile tale: o casă, o mașină, obiecte noi, obiecte frumoase
– în legătură cu dezvoltarea ta: un curs, o diplomă, o abilitate, o competență
2. Care sunt lucrurile pe care le-ai făcut pentru tine?
– în legătură cu condiția ta fizică și sănătatea ta: greutate, regim alimentar, antrenament, odihnă, relaxare
– în legătură cu dezvoltarea ta: citit, învățat, gândit
3. Care sunt lucrurile pe care le-ai făcut pentru cei din jur: ce-ai dăruit, ce-ai creat, care e impactul tău în lume?

Ce anume ai făcut pentru a le obține?
Cum anume ai muncit? Te-ai implicat mai mult? Ai dat mai mult? Ai dat la timp?
Ce anume ai făcut pentru a te recompensa? Cum ai trăit bucuria realizărilor tale?
Cum anume ai simțit bucuria ta când ai dăruit și cum s-a simțit recunoștința celor din jurul tău?

Care sunt lucrurile pe care le-ai făcut bine în 2021 și vrei să le faci și în 2022?
Cu privire la contribuția și impactul tău?
Cu privire la implicarea ta?
Cu privire la dezvoltarea ta?
Ce anume ai vrea să faci mai bine în 2022 pentru tine și pentru ceilalți?

Care sunt acțiunile concrete pe care ți le propui?

Putem vorbi de obiective, dar ele sunt mult mai îndepărtate. Trebuie să-ți definești exact cum anume vei proceda ca să poți obține ce-ți propui. Mereu SMART: Specific, Măsurabil, posibil de Atins sau realizabil, Realist și definit în Timp.
Să luăm un exemplu. Să zicem că vrei să slăbești 3 kilograme în primele trei luni. Acesta este un obiectiv și nu o acțiune concretă, așa că va trebui să definești pentru tine cum anume vei face asta. De exemplu: vei mânca ultima masă la 7 seara, cel târziu, și vei avea grijă la cantitatea de dulciuri și de pâine pe care o vei îngurgita zilnic. Vei face excese ocazional și nu te vei simți vinovat/ă, pentru că vei reduce consumul în zilele următoare. Vei merge la sala de sport de două ori pe săptămână (dacă este realist).

După ce ai reușit să scrii acțiunile concrete, trece în dreptul fiecăreia o cifră de la 1 la 10, unde 10 reprezintă că vei face cu siguranță lucrul respectiv și 1 fiind o șansă minimă. Acesta este testul realismului. Suntem deseori mult prea optimiști în ceea ce privește acțiunile noastre viitoare. Verifică dacă nu cumva ai făcut asta în stabilirea acțiunilor. Dacă ai dat un 5 mersului la sală de două ori pe săptămână, poate că e mai cinstit să spui că vei merge doar o dată.

Ia-le pe rând pe fiecare, pentru fiecare dintre obiectivele și acțiunile pe care ți le propui. După cum am declarat de la început, poate că-ți va lua o oră. Dacă ți se pare greu să-ți dai o oră din timpul tău ca să te analizezi și să-ți stabilești un plan de acțiune, de ce crezi că vei reuși să te ții de vreun program sau de niște obiective?

Toate realizările pe care ți le-ai trecut în revistă și toate acțiunile bune pe care le-ai făcut în 2017 sunt pentru a-ți da seama de ceea ce funcționează și de ceea ce ai putea face mai bine. Sunt niște ancore bune, tocmai ca să nu ți se pară atât de greu ceea ce vrei și ca să poți planifica realist și concret.

Fii blând/ă cu tine, gândește-te lucruri simple și fără să pui presiune prea mare pe tine.
Observă-ți reacția când scrii ceva și fii realist/ă când notezi șansa de a trece la acțiune.
Dacă lucrurile pe care le treci pe listă sunt improbabile, elimină-le fără să eziți. Ce rost are să te amăgești? Doar ca să fii dezamăgit/ă ulterior?

Scrie doar lucrurile care sunt în controlul tău. Dacă vrei un job nou, scrie despre ce vei face tu pentru asta. Ce și unde vei căuta, cum anume te poți pregăti. Dacă vrei o promovare, scrie despre cum vei munci mai mult și mai bine. Dacă vrei să înveți lucruri noi, scrie despre cum îți vei face timp pentru asta: când anume și ce anume vei face.

Dacă ți-e greu să faci tot exercițiul ăsta, dă-ți voie să-l amâni pentru când vei putea. Poate peste o zi, peste o săptămână sau poate peste o lună. Dacă ai nevoie de ajutor, cere-l. Fă-l împreună cu cineva. Orice ai face, fii onest/ă cu tine. Refuză să te păcălești, refuză să te condiționezi. Cele mai multe pedepse, noi ni le dăm.

Orice ai alege să faci, asumă-ți alegerea. E și asta un exercițiu.

Să avem un an bun, așa cum ni-l dorim!

 

Vârstele rotunde produc efecte secundare 

• la 20 de ani se face un fel de listă cu toate visurile şi se purcede la bătălia, niciodată câștigată, niciodată pierdută complet, de cucerire a lor;
• la 30 de ani se verifică dacă lista precedentă mai corespunde – măcar un pic – cu realitatea. Aceasta este vârsta deciziilor majore, chiar dacă unele dintre ele – cele mai multe – nu vor fi niciodată puse în practică;
• la 40 de ani nu se mai fac revoluții, se verifică în ce măsura se mai poate repara ceva şi cam care ar fi cel mai bun program de antrenament corespunzător acestei vârste;
• la 50 de ani –  vine un fel de liniște. Mă aflu exact în vârf, văd totul, pe de o parte urcușul, pe cealaltă coborârea. Sunt pe un platou și mă bucur de ceea ce încă funcționează.  

 

La 20 de ani am fost atât de îndrăgostită, încât m-am măritat – pentru prima dată. Doar la vârsta aceea el poate fi prințul din povești. Apoi se transformă. Eram atât de fericită, încât credeam că trăiesc un fel de basm. Noroc că m-am trezit repede, că altfel nu m-aş fi descurcat cu copilul. Fiica mea, cea mai mare bucurie, a venit pe lume când eu aveam 21 de ani. Încercam tot felul de haine, nu prea știam cum să mă costumez şi eu într-o „doamnă”, să nu mă mai contrazică lumea atunci când spuneam că nu este sora mea, ci fiica. Au fost destul de multe situații în care am luat-o cu mine la facultate când aveam de predat tot felul de lucrări sau proiecte, astfel încât a fost declarată cea mai tânără studentă din an.  Cel mai bun lucru din toată lista de la 20 de ani este Ada, fiica mea, şi ea nici măcar nu fusese pe listă.  

La 30 de ani a fost mai dificil. Atunci am înțeles că urmează să îmbătrânesc. A venit  un fel de înțelegere profundă a faptului că e momentul cel mai bun să fac ordine. Că timpul, până atunci un fel de aliat, este doar un partener nemilos care te strigă pe nume şi te arată cu degetul de fiecare dată când te uiţi în oglindă. Iar la 30 de ani trebuie să îţi cauți ridurile cu lupa! Până una, alta, timpul s-a mai obișnuit şi el cu mine, şi eu cu el, astfel încât acum, la 50 de ani, nu mai discutăm despre riduri, nu ăsta este cel mai important lucru, şi oricum mi-a mai slăbit vederea, aşa că ar trebui să-mi pun ochelarii să le văd, că nu mai bat până la oglindă. La 30 de ani o femeie trebuie să se pregătească de urcuș, urmează maximum de potențial, următorii ani vor scoate la iveală tot ceea ce este mai bun din punct de vedere creativ. Capacitatea de muncă este foarte mare, disponibilitatea de asemenea, iar dorința de a avea cât mai multe genţi, pantofi şi parfumuri, tot cam pe la vârsta asta se manifestă cel mai puternic. 

La 40 de ani? Un fel de vară indiană a vârstei mijlocii. Căldura e plăcută, atmosfera curată, gândurile sunt luminoase. Furtunile, foarte rare, e adevărat, pot fi devastatoare. Am avut câteva situații de sănătate în perioada aceea. Precoce, așa zice.  Am avut un accident ischemic temporar, prima hernie de disc, niște fibroame uterine, o micro-tumoare de hipozfiză.  Atâta timp cât se poate și mai rău, înseamnă că acum e bine. 

 Și uite așa… 

Adevărul e că de la serial mi se trage elucubrația de azi. Am văzut primele trei episoade. La primul m-am speriat. M-am dus în oglindă și m-am uitat la mine să văd dacă și eu sunt tot atât de bătrână. Gena, bat-o vina, se pare că e ceva mai bine la mine. Mă uitam la ele și mă bântuia întrebarea dacă și eu peste vreo cinci ani tot în halul ăla o să arăt. Faptul că nu mai  văd bine mă ajută, de cele mai multe ori. Fie că am sau nu ochelari sau lentile, până în oglinda de la baie se interpune un fel de văl de blândețe. M-am cutremurat de teamă că voi arăta la fel sau mai rău peste cinci ani. Fetele alea din serial au tone de bani și operații estetice și tot nu au reușit să stăpânească procesul, cum voi reuși eu? Răspunsul e unul singur, mi l-am dat, m-a bușit râsul: nici eu nu voi reuși. 

La 50 de ani eram în recuperare după cea de a doua hernie de disc. Stătusem vreo două luni la pat, abia mergeam. Mi-am sărbătorit ziua de naștere doar cu câțiva prieteni foarte apropiați, într-o grădină. Eram în plină pandemie, moment în care numărul de 1000 de cazuri pe zi era ceva înspăimântător. Ca să vezi cât de relativ e totul, în primăvara asta, nici nu clipeam la cifre de 10 ori mai mari. Savuram că am ajuns până aici: relativ sănătoasă, relativ tânără, relativ împlinită profesional. Relativul ăsta e valabil și invers, dar am învățat să văd partea plină a paharelor și a vieții. Contează mult din ce direcție te uiți. 

And Just Like That, continuarea seriei Sex and the Ciy a născut o mulțime de controverse. Lumea zice că subiectele sunt forțate, că dialogurile sunt false. Pe măsură ce mai văd câte un episod văd doar că e o oglindă atât a societății, cât și a vârstei. Una dură, nedeformată, fără dulcegării. Dacă Totul despre Sex părea atrăgător, era și pentru că rezona cu dorințele și confuziile noastre. Poate că e nevoie să ai o anumită vârstă pentru a-l putea savura. 

Eu zic că sunt în vârf sau la jumate, dar e posibil să fiu prea optimistă. Poate că nu mai e nici jumătate până la sfârșit. Sigur nu va fi jumătatea mai bună din punct de vedere fizic. Sunt alte împliniri, numeri altfel reușitele, te bucuri altfel de realizări diferite. La momentul în care te trezești și nu te doare nimic, e cazul să te întrebi dacă mai ești în viață. 

Afirmațiile de genul „niciodată nu e prea târziu” produc multă confuzie în tinerețe. E o credință falsă, ne putem trezi uneori că am amânat ceva prea mult, astfel încât a devenit imposibil. Oricât de optimistă aș fi, sunt cumplit de realistă. 

La 20 de ani timpul pe care îl ai înainte poate părea o eternitate. Cei mai mulți dintre noi așa și acționăm, ca și când tinerețea ar fi veșnică. Facem o mulțime de greșeli, majoritatea reparabile, pentru că așa e în firea lucrurilor.  Ar fi plictisitor să fim cu toții înțelepți de mici. Prin înțelepciune înțeleg aici capacitatea de a învăța din greșelile celorlalți și nu din cele proprii. 

La 30 de ani devine cumva o datorie față de sine să te apuci să corectezi sau să completezi. Ai senzația că te așezi. Ai cam înțeles ce ți-ai dori, poate chiar mai clar a devenit ceea ce nu-ți dorești în viață. Perioada 30 – 40 poate fi culmea carierei profesionale, perioada în care muncești cel mai mult și ai cele mai multe realizări. 

După 40 înțelegi care sunt prioritățile și interesele intelectuale. Faci tot felul de cursuri sau programe de dezvoltare. Schimbi lucruri. În perioada 40-50 poate faci cea mai importantă – și ultima – schimbare majoră de carieră. La momentul acela am început eu să scriu pe blog. Ada intrase la facultate și voiam să fiu amuzantă pe diferite subiecte. Era destinat ei și prietenelor ei, toate fiicele mele. Noroc că nu mă atașez prea tare de unele lucruri, am pierdut blogul și tot conținutul de vreo două ori. Ceea c-mi permite acum să mă repet, dacă-o fi cazul, nici măcar eu nu mai țin minte. Și uite așa vorbesc deja despre următoarea etapă… 

Eu sunt acum la peste 50 și am senzația că cele mai bune rezultate le produc în creșterea performanței  la clienții cu care lucrez, fie companii, fie indivizi. E adevărat că sunt specialist în sănătate mintală și lucrăm împreună pentru echilibru, colaborare, liniște fericire, comunicare. Nu se prea vorbește de performanță în ultima perioadă, pentru că se vorbește mult despre vindecare. Ne dorim să ne împăcăm cu trecutul nostru, doar că lui nu-i pasă. Împăcarea ar trebui să se producă în legătură cu noi înșine și se poate obține și din observarea atentă a prezentului. Modul în care tind să repet comportamente automate ar trebui să mă facă să mă întreb cu ce le-aș putea înlocui, ce aș putea face acum. E mult mai important să reușesc să mă schimb și să fiu mai bine cu mine decât să aflu că mi-a făcut mama ceva când eram mică. Sau tata. În fine, ai prins ideea. O să-ți dai seama ce s-a întâmplat, dar nu ăsta e scopul. Scopul e să poți face ceva acum pentru viitor. 

Fotografia e de săptămâna trecută, de la cununia civilă a Adei și a lui Ionuț. Încă nu sunt bunică, m-a întrebat mai multă lume. Îmi doresc asta. Dacă sunt pregătită? Nu știu ce înseamnă. Nu mi-am pus problema așa nici la 20 de ani când am rămas gravidă. Am știut doar că voi face tot ce stă în putința mea să fiu o mamă bună. Și-am făcut. Dacă devin bunică voi fi tot eu, la fel de tânără sau de bătrână. Poate că 50 e vârsta la care încă ai foarte mult curaj. Sau poate că așa sunt eu. Vorbim la 60.

 

Înainte de cununia civilă, Ada m-a întrebat cum mă simt că se căsătorește. Nu m-a întrebat doar pe mine, i-a luat la rând pe toți din jur. Unii erau în stare să spună, alții nu. E greu să identifici cum ajunge la tine un eveniment atât de important. 

Vorbesc deseori despre sentimentele contradictorii pe care le putem avea uneori. Și ne deranjează teribil, pentru că am vrea să vină toate pe rând, nu deodată. Senzația pe care am avut-o încă de când a probat la București rochia de mireasă și am plâns a fost una de duioșie, speranță și bucurie. Poate și un sentiment că lucrurile se vor schimba. Vreau să mă bucur de fericirea Adei fără să-mi dea târcoale un gând că odată cu familia ei, Ada și Ionuț, eu nu voi mai face parte din ea. Ceea ce e o prostie, știu. Doar că noi nu avem puterea de a împiedica gândurile să vină la noi. Creierul produce ce vrea. Datoria mea este să aleg cărui gând îi dau dreptate și pe care doar îl observ, îl las în pace, fără să mă atașez de el.

Familia mică apărută acum face tribul nostru mai mare. Și cred că noi toți cei din jurul celor doi tineri ar trebui să facem ceea ce ne stă în putință ca lor să le fie mai bine. 

Am mai zis că pentru o căsnicie reușită contează mult armonia: deciziile importante (cum ar fi cine aduce pâinea și cine duce gunoiul) ar trebui luate de comun acord. Poți râde cât vei, dar căsnicia  se  bazează pe armonie și treburile astea mundane. 

Mi-am mai dat seama recent că e și despre chiftele. Stați că vă explic. 

La scurt timp după ce s-a căsătorit, fratele meu a venit la mama mea să se plângă de chiftelele pe care le făcuse Ilse. Mama mea i-a zis atunci că cele mai bune sunt cele pe care i le face soția lui. Într-o situație similară, Lidia i-a zis recent același lucru lui Ionuț. 

Și acum mă întorc la trib: noi ne vom strădui să ajutăm pe cât posibil, Lidia face sarmale, eu fac chiftele, pentru că noi vrem să le fie bine. 

Cred că Ada și-a dat seama că voi face tot ce-mi stă în putință să-i ajut, atunci când Ionuț a zis că-i e poftă de chiftele. Ne întorceam de la București. Când am ajuns acasă, am dat o fugă la magazin, am cumpărat tot ce aveam nevoie și le-am făcut. De aici discuția despre cum ies chiftelele mai moi și mai pufoase. Se pare că secretul e să pui cartof ras, mi-a zis mie Lidia, mama lui Ionuț. 

Pe mama nu am mai întrebat-o. Erau foarte bune cele pe care le făcea ea, dar acum nu mai știe. 

Aș vrea să îi pot ajuta măcar o parte din cât m-a ajutat mama pe mine. I-am zis mamei zilele trecute că se mărită Ada – a trebuit să-i spun cine e Ada, nu că ar fi știut neapărat mama cine sunt eu. A simțit bucuria mea și a fost foarte fericită. 

 Odată cu căsătoria copiilor, devenim un trib mai mare. Eu asta cred că ar trebui să se întâmple. Să reușim să ajutăm cât mai mult, să ne apropiem cu toții cât mai tare. Până la noua generați, contează cel mai mult cei doi soți, apoi copiii lor vor fi pe primul plan. M-a întrebat cineva dacă sunt pregătită să fiu bunică. Nici la 21 de ani nu știu dacă eram gata să fiu mamă, e ceva ce știi că poți face doar după ce se întâmplă, important e să faci tot ce îții stă în putință să fie bine. Avem o carte când era Ada micuță, „Mama și copilul” de Emil și Herta Căpraru. „Bunica și nepoții” nu există, o să mă străduiesc să mă descurc fără manual. 

O aud când spun câte ceva. Sau când îmi scapă un chicotit. În momentele acelea, îmi dau seama că dorul e o noțiune relativă, o aud mereu în mine și o voi auzi mereu. Va trăi în mine mereu. Atunci mă liniștesc puțin, chiar dacă aproape de fiecare dată simt că mi se umezesc ochii. 

La început, când mi-am dat seama de boala mamei, nu mi-era clar ce mă înspăimântă mai tare: faptul că încep să o pierd încet, deși ea e încă lângă mine, sau senzația de gol pe care o resimțea ea și ajungea până la mine. 

Mai întâi au fost niște modificări subtile de comportament. Mama a început să renunțe la citit. Mai făcea rebus, nu integrame, spunea despre cele din urmă că sunt prea simple. Degenerarea scoarței cerebreale ne pândește pe toți, știu că mama s-a luptat, dar condiția medicală specială (diabet de mult timp și un accident vascular în istoric) i-a zădărnicit eforturile. S-a străduit și a luptat cu boala, așa cum a făcut cu toate greutățile din viața ei, cu forță, cu încredere, cu un optimism realist. 

Am judecat-o deseori. Mereu aș fi împins-o mai departe, să facă mai mult pentru ea. Mă contrazicea cu blândețe. Eu îi contestam alegerile. 

Ne transformăm încet, încet în mamele noastre. Dacă în adolescență părea ceva înspăimântător, pentru că le acuzam că nu au reușit mai mult, mai bine și toate încercările lor de a ne explica despre lume și greutățile care urmează să vină erau privite de noi cu mult dispreț, pe măsură ce trece timpul înțelegem mai bine contextul și ne creștem compasiunea. 

Chiar dacă am generalizat, despre mine am vorbit, recunosc. Cred că eu mă revoltam pentru că voiam mai mult pentru ea, sigură fiind că merita mai mult. 

Scriu cu un gol în stomac și lacrimi în ochi. Am vizitat-o pe mama ieri după mai bine de o lună în care nu am văzut-o. Nu am nici cea mai mică idee dacă m-a recunoscut, dar nici nu-mi pasă. I-am zis „te iubesc”, mi-a răspuns: „eu mai mult”. Chiar dacă nu știe exact cine sunt, există acolo un  fel de amintire a legăturii dintre noi. I-am, sărutat mâinile și am împiedicat-o să facă la fel. Am mângâiat-o și m-am cuibărit lângă ea. Mă bazez pe faptul că nu mă prea văd cu nimeni și am și trei doze de vaccin. De când cu pandemia, sănătatea ei a fost prima mea grijă. Când m-am îmbolnăvit eu de Covid, cea mai mare bucurie a mea a fost că nu i-am dat ei. Bine, n-am dat nimănui. 

Ce nu înțelegeam în adolescență e că procesul de modelare e bidirecțional, transformarea s-a produs și dinspre mama spre mine, dar și invers. A fost un proces continuu de creștere. Așa s-a întâmplat și cu mama mea, dar și cu fiica mea. Cumva, pe măsură ce se ridică încă o generație, transformarea e din ce în ce mai mare. 

Mama e un exemplu pentru mine în continuare. Există atât de multă înțelepciune cu care ea se conectează în continuare de undeva! Deși boala o consumă și după Covid decompensarea a fost considerabilă și cu greu putem vorbi despre raționalitate în cazul unui creier bolnav de demență degenerativă (Alzheimer), mama are și acum capacitatea de a distinge la ea însăși anumite grade de iraționalitate. Îmi spunea ieri că îi este frică. Doar că spunea asta cu un zâmbet atât de blând pe buze, ca și când ar fi știut că e doar un un gând. A adăugat de fiecare dată când a zis că i-e frică: „știu că e degeaba și îmi trece repede”. 

Mama mea are capacitatea care uneori nouă ne lipsește: aceea de a face distincție între gând și realitate. Mă gândesc la ea cu toată admirația posibilă. 

Volumul de texte care însoțesc subiectele din Caietul Fericirii i-a fost dedicat ei. Și m-am grăbit cu publicarea tocmai pentru că eram foarte dornică să vadă dedicația. Sunt ceea ce sunt și datorită ei, chiar dacă au fost momente când deciziile mele au fost contrare dorințelor ei sau a modului în care era ea construită. Cu toată revolta mea din tinerețe – îmi permit să spun asta, am juma de secol – când spuneam că nu voi repeta greșelile ei, că nu voi fi slabă, devenirea mea i se datorează. 

Victor Frankl spune în „Omul în căutarea sensului vieții” că semnificația poate veni din trei direcții diferite: contribuție prin muncă, iubire față de ceilalți sau curajul de a face face dificultăților și suferinței. Cu cea de a treia variantă, despre care uneori Frankl vorbește ca sens prin suferință am avut cândva dificultăți. Doar că există o anumită demnitate în suferință sau boală care poate fi un exemplu pentru ceilalți. (Articolul care însoțește provocarea despre sens din Caietul Fericirii). 

Mama, dincolo de boală, are capacitatea de a oferi căldură. Spune glume. Salută și mulțumește. Este ea, o fărâmă din ce a fost, dar este acea capacitate a ei de a le face celor din jur ziua mai bună. 

Înainte de boală avea o armură și era mult mai imperioasă în solicitările ei. Împingea oamenii să facă lucruri, le trezea ambiția, ar fi fost un coach de performanță excelent. Pentru mine a fost. În „neFERICIREA noastră cea de toate zilele” am povestit mult despre cum a contat modelul ei de optimism pentru mine, eu fiind mai degrabă opusul. Eu m-am educat mult să fiu cum sunt. 

Dragostea unei mame reprezintă ceea ce transmitem fiicelor noastre și cum creștem împreună. 

Articolul cu titlul „Mamele noastre sunt Super Eroi” l-am scris acum mai bine de trei ani, când am fost cu mama la spital, care a zis după ce i-a fost pusă mâna în gips că „putea fi și mai rău”. Din momentul acela a început un declin accelerat al ei. 

Spre deosebire de alte articole, în care mi-e foarte clar ce vreau să spun, acum nu prea mi-e. Poate că aș vrea doar să o privești pe mama ta cu alți ochi, cu mai multă îngăduință. Poate că și pentru bunica sau alte femei din familia ta ți-aș cere mai multă compasiune. Desigur că și față de tine. Și poate că mi-aș dori să ai mai multă încredere în fiica ta, e ta, precis are ceva și de la tine.