Antoneta Galeș

De două săptămâni, toate conversațiile din cadrul sesiunilor de coaching au atins și subiectul agitației, angoasei, fricii. Dintre toți, doar o singură clientă, care trecea printr-o situație personală foarte complicată a evitat să vorbească despre „vremuri”. Cu ceilalți am vorbit în special de strategii individuale pentru a trece cu bine.  

unde suntem? 

Ne întrebăm ce s-a întâmplat și cum de a fost posibil. E esențial să observăm că decizia CCR a fost dată pe ultima sută de metri și că ar fi trebuit să nu se ajungă aici dacă instituțiile abilitate și-ar fi făcut treaba la timp. E cazul să înțelegem că cele două motive sunt: incompetența și teama de asumare a responsabilității. 

Competența este la intersecția a trei cercuri: cunoștințe, abilități și atitudine sau acțiune, adică ce știe, ce poate și ce vrea să facă cineva. Cunoștințele se dobândesc învățând, abilitățile practicând, dar voința, voința de unde vine? Vine din înțelegerea datoriei sau a obiectivelor pe care le care cineva de îndeplinit, care fac parte integrantă din acordul, promisiunea sau contractul pe care îl are semnat. 

Când Ada mi-a zis că iese în Piața Universității joi seara, alături de cele mai puternice voci din societatea culturală din România pentru a-și exprima opinia, recunosc că m-am temut că lucrurile o vor lua razna. Ca autoare de romane polițiste și cu o disponibilitate extraordinară de a identifica și cele mai improbabile scenarii, am stat pe live-uri până când m-a sunat ea pe la 11 noaptea. Mă temeam că va ieși cu scandal în piață. 

Suntem în situația de a ne întreba dacă alegerile democratice au fost anulate în mod abuziv. Eu cred că e important să înțelegem că anularea lor a fost din cauză că procesul electoral a fost viciat, să ne dăm seama că am fost în pericol. 

Dacă se știa despre ascensiunea comandată din exterior a candidatului nenumit și despre atacurile cibernetice, de ce nu au intervenit instituțiile abilitate ale statului? Cele care răspund de corectitudinea procesului electoral. Cine n-a știut, n-a putut sau n-a vrut?  Și cine nu a oprit-o, fie că nu a fost în stare, adică din incompetență, fie că a fost aservit interferenței străine, ar trebui să dea socoteală. Ne-a plăcut tuturor să auzim sloganul „România lucrului bine făcut”, dar se pare că am uitat rapid. 

România asta e a fiecăruia dintre noi. Începe de la momentul în care fiecare dintre noi ne facem treaba cât putem de bine acolo unde muncim și trăim și continuă cu cât de dispuși suntem să atragem atenția celor din imediata noastră apropiere să facă același lucru. Singura mea posibilitate de a acționa în raport cu colegul meu este să-i atrag atenția, dar dacă vorbim de colegii față de care am o responsabilitate ca manager sau coordonator, acelora le pot spune ce observ, că au dat greș, le pot spune care e obiectivul lor și îi pot întreba cum putem face să ajungă acolo. E vorba de cunoștințe? Pot să-i învăț. E vorba de abilități? Pot să le arăt. E vorba de atitudine? Pot să le reamintesc de acordul pe care îl avem împreună.  

Expresiile pe care le-am auzit în jurul meu sau cele pe care le-am citit în online acoperă toată plaja: de la „am scăpat ca prin urechile acului”, „a venit Moș Nicolae”, „ce noroc avem” și până la „atac asupra democrației” sau „lovitură de stat”. Unde e adevărul? Probabil că nu-l vom afla în detaliu niciodată. Am mai trecut prin asta acum 35 de ani, încă nu știm toate adevărurile de la Revoluție. Dacă ar fi să ne gândim ce vom fi învățat de atunci ar fi să evidențiem acum pe cei care nu și-au făcut treaba pentru că sunt nepricepuți sau pe cei care și-au făcut-o și erau rău intenționați. Sau poate că n-o să învățăm nimic. Presiunea pe care societatea civilă o poate face în continuare este să ceară explicații și să se asigure că promisiunile esențiale din campania electorală a partidelor vor fi implementate. 

La momentul la care public articolul, dimineața de 9 decembrie, au apărut în presă articole despre rețineri ale unor participanți la demonstrații legionare sau membri în echipa de pază ai nenumitului. Sper ca acțiunile de identificare și reținere a tuturor finanțatorilor și a celor care sunt responsabili că au făcut sau au închis ochii să continue. 

cum am ajuns aici? 

Eram la Veneția când l-am auzit pentru prima dată pe candidatul nenumit cum perorează într-un clip electoral. A fost reacția firească după ce un nume pe care nu-l știam a apărut de nicăieri pe firmament. Am înghețat după ce l-am auzit vorbit, discursul era impecabil. Ada m-a certat că am zis așa ceva. Doar că ceea ce spunea, referirile la situația țării sau clasa politică erau corecte. Scoase din context, dar extrem de cunoscute și pe un ascultător neavizat îl puteau face să rezoneze cu el. Confirma doar foarte frumos impresia pe care poporul o are despre sine: că e o victimă de veacuri a cotropitorilor din exterior și a hoților din interior. (Asimilați din exterior cu care ne mândrim sunt romanii, dar sunt aproape două mii de ani de atunci, nu știu dacă asta e explicația sau dacă, pur și simplu, au fost mai frecventabili. Dacă ar fi să mă întrebi pe mine, amândouă explicațiile sunt valabile, cea de a doua ar trebui puțin pusă în context: romanii au adus educație, drumuri și disciplină. Mai sunt unii care contestă aportul germanilor și maghiarilor din Transilvania, nici nu-mi bat capul cu aberații).

Retorica „vai de capul nostru ce greu ne-a fost, sărăcii de noi câte am avut de înfruntat” are în continuare adepți, deși nu mai e cazul, dar e adânc înrădăcinată. De la Revoluție încolo auzim despre „moștenirea comunistă”. La momentul ăsta, suntem de 35 de ani în democrație și am petrecut 43 de ani (1946-1989) în comunism. Să fie doar timpul sau mai e ceva? 

Cred că problema fundamentală e lipsa educației. Sigur că e o exprimare cumplit de generală, așa că o să explic ce înțeleg eu prin asta și cum o putem stimula: capacitatea unei persoane de a analiza informații, de a distinge ceea ce e real, posibil sau probabil și de a alege intenția de a acționa în concordanță cu valorile personale și principiile de viață. Știu că e o definiție care poate părea complicată, dar e foarte simplă.

analiza informațiilor  

Doar după ce înțeleg cam cum funcționează mintea omenească pot să cred că voi putea alege mai bine către ce și cum îmi îndrept atenția mea. Spunem că suntem bombardați cu informație și cu alerte, dar uităm că putem filtra ce ajunge la noi. Mă pot decide cât de mult consum TV sau social media și ce anume consum din ceea ce mi se oferă. Pot să hotărăsc dacă sunt eu însămi la dispoziția telefonului, televizorului sau pe pot face să fie la dispoziția mea. 

Când mă informez, de unde aleg să o fac? Caut mai multe surse sau deschid gura ca puiul pliscul și înghit orice?  

Toate vocile din online strigă, unii chiar mai tare decât alții, dar e de datoria mea să mă întreb ce e de reținut. 

Analiza informațiilor despre care vorbeam mai sus poate fi stimulată de lectură. Motivul principal e că citirea de texte mai lungi decât o postare pe social media mă ajută să văd puțin mai departe decât o frază, îmi dă voie să cuprind o poveste și chiar o lume întreagă. Observ în ultimul timp un interes special pentru relatări bazate pe cazuri reale, în special self-fiction. Pentru mine ficțiunea e mai potrivită pentru stimularea imaginației și exercițiul gândirii critice. Adevărul ficțional este amplu, atent construit și trebuie să existe o logică a poveștii pentru care se întâmplă lucrurile. Viața e deseori mult mai absurdă. 

capacitatea de a distinge ceea ce e real, posibil sau probabil și reversul lor 

La momentul în care candidatul nenumit a ajuns pe primul loc după numărătoarea voturilor, oricine are cât de cât de-a face cu social media a înțeles că ceva a fost putred. Dincolo de atractivitatea discursului, dincolo de cât de mulți cetățeni l-ar fi distribuit masiv, oricine știe cât de complicate sunt lucrurile. Platformele promovează conținut pe bani. Astfel încât ar fi trebuit să fie extrem de clar pentru toată lumea că ceva s-a întâmplat. Ce? Bani și boți. 

De fiecare dată când citesc ceva e cazul să mă întreb dacă e adevărat și să am deschiderea să-mi spun că nu știu sau că nu știu sigur. E grav când avem mai multe certitudini decât întrebări. 

stabilirea dorinței și a intenției 

Toată situația din săptămânile precedente a avut pe fond o coliziune de valori. Și aici mă refer la mesajele primordiale, la doctrină și nu la toate aberațiile care au circulat ulterior. 

tradițional sau modern 

Emanciparea femeii e o chestie recentă, la dimensiunea istoriei, doar o sută de ani e foarte puțin. În societatea modernă este acceptabil ca o femeie să aibă acces la orice educație, formare sau ocupație ca și un bărbat, singura diferență fiind competența (vezi sus). Orice femeie poate fi sudoriță dacă își dorește și poate, tot așa cum orice bărbat poate fi „femeie de serviciu”. Sper că vezi cât de aberantă este denumirea. Nu înțeleg de ce nu se înlocuiește formularea cu lucrător curățenie.  

Pentru cei care văd femeie ca pe o ființă/obiect care trebuie protejată sau folosită, toată modernizarea contravine ideilor pe care le au, idei care fac femeia fie neajutorată, fie datoare să servească unui scop (copii, mâncare, curățenie sau sex). Retorica lor e foarte diferită de a celor care văd femeia ca pe o ființă cu drepturi și oportunități egale. Femeile care susțin aceeași retorică tradițională n-au avut modele în jur, nici măcar nu au citit despre unele. 

religios sau laic

Cum ar trebui să fie statul și instituțiile acestuia?  Spre deosebire de Franța, țară în cărei constituție scrie clar: „Franța este o republică indivizibilă, laică, democratică și socială”, la noi lucrurile sunt mai puțin diferite. În mod cert, deși România se declară deschisă și incluzivă, la orele de religie din școli se predă catehism în loc să se studieze religiile în general. Conform constituției: 

„Art. 29 – Libertatea conștiinței:

(1) Libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi libertatea credințelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credință religioasă, contrare convingerilor sale.
(2) Libertatea conștiinței este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranță şi de respect reciproc.”

simțire sau rațiune 

Când spun eu „simt”, mă refer la o stare sau la o senzație. Simt o stare de frică, bucurie… atunci când vine vorba de emoții. Sau simt că mă gâdilă, mă mănâncă, mă doare ceva. 

Când spun „eu simt” că am făcut bine, că o să se rezolve, că o să mă suni, că tu ești într-un anume fel… fiind vorba de o afirmație care nu are legătură cu o stare sau o senzație, înseamnă că vreau, cred sau sper ceva.

Dacă mă întrebi și cum rămâne cu intuiția, voi spune că e tot din cea de a doua categorie. Definiția: „intuiția este capacitatea de a înțelege ceva instinctiv, fără a fi nevoie de raționalizare conștientă”. Creierul are o capacitate computațională enormă, care intră în acțiune și fără să-i cerem și ne dă o informație căreia nu putem să-i identificăm originea exactă. Intuiția îmi spune ce să cred, doar că neștiind de unde și până unde mi-a venit ideea, mă refer la ea spunând că simt că e bine sau că nu e bine, că e adevărat sau că nu e adevărat… 

gândire magică sau gândire critică 

De data asta o să încep cu partea a doua, cu gândirea critică. Înseamnă să te întrebi, să analizezi, să evaluezi și să discerni ce crezi cu privire ceea ce vezi, auzi, citești sau spui. O folosești atât în relație cu ceilalți, cât și în relație cu tine. Poți să te întrebi inclusiv despre gândurile tale, pentru că îți vin o mulțime tot timpul, în ce măsură ele sunt adevărate sau certe, în ce măsură sunt niște evaluări corecte ale realității sau oamenilor sau sunt doar niște etichete. 

Gândirea mea este și funcție de combustibilul cu care îmi alimentez creierul: valori, principii, credințe, pe care le-am dobândit în familie, în școală, în societate.  La un moment dat, contează să-mi dau voie să admit că am crescut, îmi pot da voie să mă întreb ce anume aleg să păstrez din ceea ce mi s-a spus, ce aleg să cred din ceea ce mi se spune și care e modul în care mă raportez eu la viață. Cu cât exersez mușchii gândirii, cu atât va fi mai performantă. 

În gândirea magică acțiunea și consecința sunt legate prin elemente supranaturale: fie totul e prestabilit prin destin și primim doar ceea ce ne e scris, fie suntem în măsură să ne scriem noi viitorul prin puterea gândului și să manifestăm. 

Pentru trecut, creierul nostru tinde să dea o logică evenimentelor, pentru că e obsedat de narațiune, de aici vine credința unora că „totul se întâmplă cu un motiv”, motivul fiind o intenție supranaturală. Pentru viitor, creierul nostru e setat să anticipeze și să-ți propună tot felul de povești, ca tu să poți lua o decizie cât mai bună pentru tine, dar asta nu înseamnă că e suficient să-ți dorești ceva suficient de mult. Ăia cu legea atracției spun că e destul să te gândești și să vizualizezi ceea ce-ți dorești și se va întâmpla totul așa cum vrei. Mă gândesc că dacă i-ar anunța pe cei care sunt în zonele de război că ar trebui doar să vizualizeze pacea lumii, ar lăsa cu toții armele jos și s-ar prinde în hora prieteniei.

Sigur că am prefera să avem mai mult control, să n-avem incertitudine, dar norocul, hazardul sau întâmplarea sunt elemente inerente în viață. Singura posibilitate reală de a acționa este în prezent, ce alegem să facem sau să (ne) spunem. 

victimă sau supraviețuitor 

Victimizarea e o mentalitate des întâlnită la noi. De la macro: împrejurări, stat, sistem (că e cel de sănătate sau cel educațional) și până la micro: părinți și mediu, românul e o victimă fără nicio vină. Nevinovăția asta a făcut ca la noi să prindă atât de bine orice discurs despre traumă. Este în mod evident mai des întâlnită creșterea post-traumatică decât tulburarea de stres post-traumatic, dar la noi vorbim mai mult despre cea din urmă. De mulți ani particip doar la conferințe în străinătate unde e clar că direcția este pentru a cultiva maturitatea emoțională și asumarea responsabilității. 

M-am bucurat mult când profesorul Daniel David (profesor de științe cognitive clinice, rectorul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca (UBB)) a adus clarificări cu privire la traumă și a spus într-un articol pe EDUPEDU: 

„(a) nu orice frustrare, fie aceasta și mai intensă, este traumă; simplificând definiția, simplu spus, trauma înseamnă expunere la situații grave (ex. moarte/violență/abuz sexual/rănire gravă etc.), definite statistic ca atare și/sau percepute așa de victimă; (b) nu orice traumă generează probleme mintale (sau de sănătate fizică); și (c) nu orice probleme de sănătate psihică (sau fizică) au în spate traume.

La traumă există modalități diverse de răspuns, în funcție de diverse caracteristici psihologice:

– Unii oameni, după traumă, ajung într-o fază de dezvoltare post-traumatică, cu o funcționalitate chiar mai bună decât înainte.

– Unii oameni, după traumă, își reduc inițial funcționalitatea, dar își revin rapid la nivel anterior (sau de creștere post-traumatică), singuri sau cu suport terapeutic minimal.

– Unii oameni, după traumă, își reduc funcționalitatea fiind sever afectați și, în consecință, au nevoie de timp și/sau suport terapeutic pentru a se stabiliza sau pentru a reveni la nivelul anterior de funcționare (sau la dezvoltare post-traumatică).

– Unii oameni, după traumă, sunt foarte sever afectați, severitate care se accentuează dacă nu se intervine, intervențiile terapeutice trebuind să fie intense și adesea reușesc o echilibrare, nu neapărat o revenire la nivelul anterior (sau foarte rar o dezvoltare post-traumatică).”

pseudoștiință sau știință 

Orice adult cu discernământ răspunde de credințele pe care le validează. Există numeroase retorici din zona de „spiritualitate” care vin cu tot felul de explicații de la vieți anterioare până la traume transgeneraționale cu privire la starea de sănătate fizică sau mintală a unui subiect. Prind de minune explicațiile despre vinovați pentru că întrebarea favorită la noi este de ce mi se întâmplă asta. 

Se spune că ar trebui interzise toate formele „vindecare” prin constelații, cristale, uleiuri esențiale, îngeri, astrologie, pentru că sunt mincinoase. Eu cred că fiecare dintre noi răspundem pentru deciziile pe care le luăm pentru noi. Dacă alegi să crezi că ai farmece și plătești o vrăjitoare să ți le dezlege e doar răspunderea ta. Dacă te duci la o ghicitoare și alegi să crezi viitorul pe care ți-l promite, e doar treaba ta.  

În domeniul sănătății fizice sunt numeroase practici nevalidate științific, foarte populare. Efectele pozitive ale acestora țin în special de efectul placebo. Îți las un articol al Adrianei Moscu: ”7 forme de pseudomedicină de care ar trebui să te ferești”. 

Eu am ales să fac o formare în coaching, să studiez psihologie pozitivă (e cu totul și cu totul altceva decât gândirea pozitivă) și să devin formator pentru facilitatori în sănătate mintală în mod deliberat. Prefer să lucrez cu persoane care doresc să-și îmbunătățească performanța, să optimizeze modul în care gândesc, să se concentreze pe soluții. Consider că cea mai mare parte din aportul meu este să te provoc să-ți pui întrebări mai pune și să-ți dai tu răspunsurile de care ai nevoie pentru a gândi mai bine, inclusiv despre modul în care gândești. 

În toate domeniile e o avalanșă de „vindecători”, „guru”, regi și regine ale manifestării, ale abundenței, ale succesului… ești creatoarea sau creatorul viitorului tău în măsura în care accepți că ai control doar asupra a ceea ce faci și ce spui și îți înveți lecțiile. Situațiile prin care treci prin viață nu îți sunt date ca tu să înveți ceva, pentru că nimeni și nimic nu are intenții cu privire la tine, dar poți alege să înveți din experiențele prin care treci. 

Moș Crăciun

O să te las cu o opinie care poate fi nepopulară.

Cei mai mulți dintre copii își întreabă părinții dacă e adevărat Moș Crăciun, pentru că văd și singuri oameni costumați pe stradă, poate chiar găsesc cadouri ascunse prin casă. Mulți părinți își mint copiii, iar aceștia integrează minciuna ca pe ceva acceptabil. 

Aflarea adevărului este o modalitate bună de a exersa gândirea critică și la șase ani sigur că nu e prea devreme pentru asta; așa că eu cred că odată ajunși la școală copiii ar trebui să afle despre cea mai mare minciună a omenirii. Ada a zis că risc să fiu bătută pentru asta de părinții care vor să extindă copilăria odraslelor lor până pe la douăzeci de ani, dar eu sunt sigură că nu e niciun risc, nu eu scriu programa școlară. Dacă ar fi după mine, aș băga filozofie și logică din clasa întâi. 

Foto articol Pixabay

Foto – Jeffrey Gibson – “If you want to lift yourself up, lift up someone else” – Bienala de Artă de la Veneția, 2024

În eseul său „Why I Write” Orwell spune că „nicio carte nu este cu adevărat lipsită de părtinire politică”. Cu alte cuvinte, există o intenție a oricărui text cu privire la direcția către care ne putem îndrepta; poate fi o descriere a unui context, a unei amenințări, poate fi o încercare mai mult sau mai puțin timidă de a-ți deschide ochii către ceva ce va să vină sau ceva ce ar putea fi evitat. Pe când Orwell scria „Ferma animalelor”, noi încă nici nu ne dezmeticisem, urma să vedem cu ochii noștri ce înseamnă un regim totalitar. Și am văzut cu prisosință, cartea a fost interzisă o bună perioadă în România. Am citit-o abia după ce ne-am „eliberat” în 1989 și am putut râde. Atunci am sperat că nu ne vom mai teme niciodată de restrângerea libertății individuale.  

“Toate animalele sunt egale, dar unele sunt mai egale decât altele.” – Ferma animalelor, George Orwell 

Trăim un moment dificil și cred că orice afirmație de genul „nu fac politică” este o politică în sine. Aceea de a pretinde că te poți retrage, aceea a falsei absențe. Să știi că dacă închizi ochii, realitatea nu va dispărea, doar tu vei fi persoana care n-o mai vede. 

Duminică mergem la vot. Există o ofertă destul de largă de partide cu orientare pro-europeană. Mai degrabă sunt mai puține partide care limitează orizontul. Te rog să faci diferența între ele și să alegi ceea ce crezi ți se potrivește cel mai bine. Mă gândesc că suntem mai mulți care ne dorim să rămânem în Europa decât cei care ar vrea să ne separăm de ea. 

Eram la Veneția în duminica primului tur și am votat la Institutul Cultural Român. Rezultatele au fost, ca pentru oricine din țara asta, ceva neașteptat.  Sloganul campaniei de țară: „România, mereu surprinzătoare” e mereu valabil. S-au vehiculat tot felul de explicații cu privire la ceea ce s-a întâmplat: de ce a fost posibil ca un demagog să ajungă pe prima poziție, de ce unii au pus botul la ceea ce spune, de ce niște vorbe goale contează mai mult decât o minimă experiență și o listă minimă de realizări. Din nou întrebarea DE CE, pe când ar fi mult mai bine să ne întrebăm CE și CUM putem face de acum încolo. 

Cred că a vorbit multora în limbajul promovat în multe medii și care ține de un mod de poziționare comun: să vorbim mai mult despre vina celorlalți, despre ceea ce ni s-a întâmplat, decât despre responsabilitate și ce putem face noi înșine. În majoritatea proiectelor pe care le-am avut, cu diverși oameni sau în diverse companii, atunci când propuneam o modificare primul răspuns era unul de genul: „nu se poate”, urmat de o explicație lungă despre motivele pentru care nu e posibil. Oamenii căutau mai mult să-și justifice o neputință decât să caute o soluție în condițiile date. Chiar dacă e mioritică sau nu această neputință învățată, ea a permis unui discurs care te scutește de răspundere să-și facă loc. Noi suntem minunați, ceea ce e adevărat, noi suntem buni, ceea ce e adevărat, doar că n-avem noroc. Un discurs de genul „hai să facem” în care să ți se explice și cum e foarte rar la noi, mai bine spunem despre toți ceilalți că sunt răi.  

Dacă ieșim din Uniunea Europeană nici măcar nu vom mai putea pleca din România. Cei care acum se bucură de viața lor prin alte țări ar putea fi trimiși acasă. Acesta e pericolul cu partidele suveraniste și care urlă împotriva Europei și a progresului. Sigur că aproape imposibil, dar tot mă sperie amenințările lor. Pentru mine, libertatea a fost lucrul cel mai de preț pe care l-am căpătat după Revoluție. Libertatea de a citi ce doresc, de a cunoaște, de a învăța, de a afla despre tendințe și progres, de a privi artă, de a vedea un spectacol, de a călători și de a mă simți în siguranță. Mi-e greu să accept că sunt în pericol de a pierde această libertate sau de a citi literatură cenzurată pentru că nu susține familia tradițională sau ofensează pe cineva sau ceva.

La Mița Biciclista Stabiliment Creativ s-a deschis ieri „expoziția „Țara din care venim. Primii 35 de ani” și care propune o formă de activism al memoriei și este o invitație la reflecție asupra drumului parcurs de România, de la libertatea câștigată în decembrie 1989 la democrația de azi. O cronologie subiectivă și captivantă, care îmbină planul Istoriei cu majusculă impunătoare și istoria personală.” Poți merge până pe 26 ianuarie să vezi imagini „traduse” ale momentelor esențiale pe care le-am parcurs. Am vizitat-o cu curiozitate, e interesantă retrospectiva. Am și râs, chiar dacă putea fi de plâns. Vorbeam cu o prietenă de aceeași vârstă cu mine și parcă ne minunam că am supraviețuit. La distanță de 35 de ani, chiar se vede cum am evoluat. Putea fi mai bine? Probabil, au fost multe greșeli, tot așa cum de multe ori putea fi mult mai rău. Domnul Emil Constantinescu, fost președinte în perioada 1996-2000 se plimba aseară printre exponate. Privea atent la exponate, l-am urmărit puțin, am avut impresia că încerca să nu aibă nicio reacție. Poate era doar antrenament, nu știu, sigur și dumnealui a fost tot un om politic (mai mult sau mai puțin abil). S-a temut prea mult de reacția maselor și a ezitat să susțină în rândul partidului său măsuri drastice care ne-ar fi putut accelera ritmul de dezvoltare. Țin minte că eram în proiectul Băncii Mondiale și nu ne venea să credem că reformele promise nu se implementează. A fost un moment prielnic pe care l-am pierdut, a trebuit să mai treacă încă 10 ani, până la intrarea în UE, ca să se schimbe cu adevărat ceva.  

Am un articol încă din 2018 despre orientare și valori. În deschiderea acestuia povestesc despre o străbunică și niște pisici siameze, te invit să-l citești, străbunica era precis o figură. Coincidența face ca fotografia cu care l-am ilustrat să fie cu o lebădă neagră, fix ce trăim acum. Fenomenul Black Swan e descris de Nassim Taleb în volumul cu același titlu și înseamnă un eveniment care pare o surpriză complet neașteptată și care schimbă enorm contextul în care se manifestă, dar care pare rezonabil și care prezintă o oarecare logică atunci când te uiți retrospectiv. Încă suntem în așteptare, nu știm cum vor evolua lucrurile, când ai impresia că s-au mai domolit, iar o ia nebunia de la capăt (în momentul în care scriu se renumără voturile din primul tur). Ce mai introducere! Povestea pe care voiam să ți-o spun e cea de mai jos, restul e în articol.

Cârma și valorile 

Un tânăr marinar îl întreabă pe căpitan (povestea e cu un ucenic și un înțelept, dar am vrut să zic și ceva bun despre străbunicul): ”Cum ar trebui să știu după ce mă ghidez în viață? Cum să fac să îmi dau seama cine are mai multă dreptate: tatăl meu de care trebuia să ascult în copilărie, preotul care spune că deține adevărul, regele care zice că el este cel care face regulile sau ar trebui să te ascult pe tine?” Înțeleptul îl privește cu multă căldură și îi răspunde: ”Tot ceea ce aflăm în viață de la ceilalți sunt adevărurile lor, nu ale noastre. Iar ele sunt relative, până când nu le validăm noi înșine. Vântul te poate purta în multe direcții, dar vei ști mereu de unde răsare soarele. Așa este și cu sistemul nostru de navigare prin viață: atâta timp cât ne vom călăuzi după ceea ce vor sau cer alții de la noi, vom fi pradă ezitărilor. Ar fi bine să știi că lucrurile cele mai importante se găsesc în noi înșine, iar acestea sunt valorile de la care nu trebuie să ne abatem niciodată. Acela să îți fie soarele!”

În noiembrie am fost la emisiunea Intrare Liberă a lui Marius Constantinescu la TVR Cultural împreună cu colegii mei autori și editorul de la Tritonic. Discuția a fost și despre cum se reflectă societatea în romanele noastre, pentru că crima poate fi individuală, dar ea nu este scoasă din contextul societății în care ne aflăm. Modul în care se rezolvă anchetele, provocările din justiție sunt și ele subiecte la care să te gândești. Mi s-a spus că sunt pesimistă pentru că dreptatea e servită în romanele mele nu face neapărat niște eroi din anchetatori. Oricum am primit reproșuri că Gigi nu e „normală” – personaj principal în seria omonimă – , dar dacă ar fi fost așa poate că nu era personaj de roman. Dacă în România e prezentată ca obraznică, tupeistă, excepțională în sens de excepție, în Marea Britanie, bloggerii de acolo o consideră curajoasă și autentică. Opinia împărtășită de cititorii de aici și din Anglia e că are gusturi foarte proaste la bărbați și intră în relații nepotrivite. Este și părerea mea, dar dacă ai cunoaște-o ai înțelege mecanismele ei. M-a întrebat cineva dacă n-aș vrea s-o vindec și i-am răspuns că nu, încă mai am nevoie de ea așa interesantă. 

Cred că întreg articolul e o pledoarie despre cât de important e să citit ficțiune. Mai ales acum. Te-ai putea întreba de ce o poveste ar putea fi mai importantă decât o analiză jurnalistă sau decât de o prezentare imparțială a faptelor. Eu cred că mecanismul principal prin care analizăm trecutul și facem proiecții cu privire la viitor este narativ și emoțional. Cititul te poate ajuta să ai o imagine asupra unor oameni și contexte, poți înțelege ce i-a mânat, le poți vedea sensibilitățile și recunoaște pe ale tale. Cred că suntem în acest moment dificil de scădere a abilității de gândire critică și pentru că se citește din ce în ce mai puțin. Și când zic asta mă refer la cum s-a scurtat textul în general: de la articol de ziar, la articol de blog, la postare în social media, la postare scurtă de max 160 de caractere pe fostul Twitter, până la videouri scurte unde textele apar cu viteza a patru sau cinci cuvinte pe ecran. Ne-a scăzut capacitatea de a citi un text și, odată cu ea, aceea de a-l înțelege. Am ajuns să rezonam cu câteva cuvinte cheie și să ignorăm goliciunea mesajului. În loc să ne interesăm de programe coerente de dezvoltare, cu cifre și detalii pe etape și ani, ne topim la „teiubescurile” rostite blând și cu zâmbetul pe buze. 

Când i-am zis Adei că discursul nenumitului e impecabil, s-a supărat pe mine. Pentru niște oameni care nu pot extrage înțelesul unui text, înșiruirea de fraze sforăitoare e ca zgomotul alb pentru somnul unui bebeluș, bâzâie necontenit și te adoarme. Cred că versurile imnului național nu sunt un îndemn ci o damnare, dormim și dormim, cântăm să ne trezim și nu o facem decât sporadic, adormim rapid la loc. Cu toții suntem vinovați, cu toții suntem nevinovați, depinde de alegerea fiecăruia ce dorește să facă. Indiferent de rezultatul acestor alegeri avem posibilitatea de a schimba ceva în sfera noastră de influență. Poate că va fi o schimbare mică, minoră, dar tot va însemna ceva. Dacă nu ne uităm la CE și CUM se poate și vom continua să afirmăm că nu se poate pentru că va dura mai mult. Sunt ferm convinsă că direcția către care ne îndreptăm nu poate fi deturnată. 

La Veneția am vizitat Bienala de Artă. Tema de anul acesta a fost “Foreigners Everywhere” – “străini pretutindeni”. Dacă ar fi să aleg mesajul care mi-a plăcut cel mai mult, ar fi cel dintr-o lucrare a lui Jeffrey Gibson de la pavilionul USA:  “If you want to lift yourself up, lift up someone else”.   Și cred că e mesajul cel mai potrivit pentru perioada aceasta. 

Toate poveștile despre migrație sunt triste. Indiferent de motive, dacă pleci, vei purta mereu cu tine un gol de forma oamenilor dragi, a limbii materne, a spațiului de baștină. Cele mai multe dintre expoziții (fiecare dintre țările participante expune lucrări într-un pavilion sau spațiu dedicat într-o arie comună) au încercat un fel de reparare pentru atrocitățile pe care le-au comis față de indigeni sau față de cei pe care i-au transmutat, față de cei pe care i-au oprimat, ostracizat sau ignorat. M-am plimbat și am văzut cât de mult rău am făcut noi oamenii altor oameni pe lumea asta. Și continuăm să facem. 

Expoziția Germaniei nu poate repara ceva de nereparat, moartea e ireversibilă, dar întreg proiectul te aduce foarte aproape de durerea prezentului și te face să te întrebi încotro ne ducem. Yael Bartana te invită în casa unei familii de mineri într-o exploatare de azbest. Deși e doar gaz de scenă, ai senzația că te sufoci. Am avut noroc că ne-am nimerit în timpul performance-ului: oamenii sunt prezenți și absenți în același timp, acum și totdeauna.  

Fac uneori un exercițiu când lucrez cu grupuri, îi rog pe participanți să găsească zece lucruri pe care le au în comun, fie aspecte din viața personală, fie preocupări sau interese, fie ceea ce le place sau ce admiră. Deși au doar cinci minute la dispoziție, oamenii reușesc să termine lista chiar mai repede. Nu prea știm să ne uităm la asemănările dintre noi, e mai ușor să vedem diferențele, înțeleg și asta, este o condiționare a noastră ca specie pentru că a trebuit să identificăm rapid pericolul. Deși am evoluat, încă este o provocare să acționăm din intenție și nu din impuls. Sper ca mâine la vot să reușim să facem diferența între cele două. 

Și chiar va fi lunea, o dată pe lună 🙂 ÎNSCRIE-TE AICI – ACCES la formularul google

https://bit.ly/FreeWebMameFiice

Pentru că transformările se produc mai repede și mai ușor când lucrăm împreună, pentru că e minunat să simți că nu ești singură, pentru că ne putem susține unele pe altele, vom începe seria de conversații pe data de 11 noiembrie, dar și pentru că se împlinește un an de la lansarea programată a masterclassului de fericire.

Am lucrat aproape un an la conținutul masterclassului. Fie la București, fie la Brașov, de fiecare dată când ne întâlneam mai verificam parte a conținutului scris sau ceea ce urma să filmăm și avem aproape zece ore de material video. Platforma era pregătită, erau făcute deja setările inițiale pe siteul meu. Proiecția noastră era ca la sfârșitul lunii noiembrie să avem totul urcat pe platformă. Cam după o lună, am pus presiune ca totul să fie gata în decembrie. Apoi am avut pretenția ca ianuarie să fie luna lansării. Și n-a fost.

S-a întâmplat în februarie, doar că nu i-am putut acorda destulă atenție, pentru că mi-a fost foarte greu după ce am pierdut-o pe mama.

Sunt nouă luni de la lansare și credem că a sosit momentul să începem să creăm acea comunitate în care să vorbim despre ceea ce ne face bine, despre acțiuni mici, efecte mari sau mici, despre orice ne poate ajuta să fim mai bine cu noi și cu viața noastră.

Întâlnirile lunare vor fi (deocamdată) ONLINE, pe Zoom, pentru a te înscrie te rog să completezi un formular google, avem nevoie de adresa ta de email.