Când frica devine șansă

E bine

Săptămâna trecută am reușit performanța de a avea o zi liberă. Știu că poate suna exagerat când eu nu mai am un job fix de aproape două luni și când inclusiv în august am lucrat de acasă. De trei luni de zile am fost într-o continuă alergătură și stare de alertă pentru a avea totul sub control. Mama e mult mai bine în comparație cu cât de rău a fost astă-vară, însă mult mai rău decât a fost înainte. Întotdeauna depinde cu ce comparăm o situație.

Îmi place la nebunie bancul celebru cu capra. Nu cea a vecinului, ci cea personală. Se duce Ițic la Rabi și îi spune că nu mai rezistă, că e prea aglomerată casa, că se sufocă. Rabi îl sfătuiește să bage și capra în casă. După vreo săptămână, Ițic se întoarce și îi spune că lucrurile au luat-o complet razna, așa că Rabi îi spune să scoată capra. Mai trec câteva zile și Ițic îi spune lui Rabi că de când a scos capra din casă, totul este minunat.

Tindem să ignorăm foarte multe lucruri bune din viața noastră pentru simplul fapt că ne concentrăm pe cele pe care încă nu le avem. Știu că filozofia ”atâta timp cât se poate și mai rău înseamnă că acum e bine” e greu de digerat.

E bine

Am urcat cu cabina. Evident că m-am dus la cabina Kanzel prima dată și, evident, nu mergea. Așa că a trebuit să mă întorc la cealaltă cabină. Aș fi putut să mă enervez, să mă cert că nu m-am uitat de acasă. Dar nu mai conta dacă merg prin Poiana Brașov încă un sfert de oră, era soare și plăcut și eu eram acolo tocmai ca să mă bucur.

Am ajuns la locul meu preferat. Este undeva între cele două cabine, sus în Postăvarul, de unde se vede toată valea spre Timiș. Versantul este foarte abrupt în jos, astfel încât vârfurile brazilor par o pajiște cu țepi. Nu, nu m-am gândit să pășesc în gol. M-am așezat și am privit, era ceea ce-mi lipsea, să pot sta să mă uit în zare, să simt spațiu și libertate. Natura este terapie curată, chiar și în cazul, sau mai ales, când nu ne propunem să facem performanță. Ci doar să stăm să privim. Să facem o plimbare lejeră, fără să ne numărăm pașii și fără să ne cronometrăm. Medicii din Scoția au început recent să prescrie plimbarea în natură ca terapie și puteți citi detalii în articol. Noi avem marele noroc să locuim la Brașov și avem nevoie de numai o jumătate de oră ca să ajungem într-un loc unde să ne bucurăm de natură. Uităm des asta și e păcat.

Locul despre care vă povestesc este foarte special. Îi spuneam Adei că mă sufoc, că am nevoie să mă duc undeva de unde să pot privi până departe, că vreau să văd orizontul. Mie cel mai mult îmi place marea, soarele și căldura, dar mă simt bine și aici când e cald. Mă distrează când mă întreabă lumea unde m-am născut atunci când mărturisesc cât de friguroasă sunt.

E bine

Locul despre care vă povestesc este special pentru că acolo vin corbii. Și nu e o formulă de stil. Au cuiburi în brazii din zonă și obișnuiesc să facă demonstrații de zbor. Mă uit cum plutesc, cum fac picaje, loop-inguri și alte figuri ale căror nume nu le cunosc. Ei croncăne și eu mă bucur ca un copil, le fac semne, îi salut și distracția continuă.

Cea mai mare realizare a mea din vara asta e că am evitat un burnout. Am fost de mai multe ori aproape, așa că a trebuit să am grijă la modul în care echilibrez efortul și relaxarea. Sunt ani de când tot învăț lecția asta și am reușit, se pare.

Chiar când s-a îmbolnăvit rău mama am postat destul de des. Încă mai aveam energie. Apoi lucrurile s-au înrăutățit și a trebuit să renunț la câte ceva. Am preferat să stau câte 10 minute în loc să scriu. Am tot clocit niște proiecte și urmează să le dau drumul pe rând.

Primul este un training de resurse umane pe care îl voi ține la începutul lui noiembrie. Sunt aproape 25 de ani de experiență și cred că pot împărtăși câte ceva. Evident că am lucrat mult la suportul de curs. Am nevoie să creez conținut interesant inclusiv pentru mine. Lumea muncii a început să se schimbe și mediul de muncă începe să conteze din ce în ce mai mult. Avem privilegiul de a fi activi în vremuri în care putem alege pentru cine lucrăm, mai ușor decât înainte. Suntem însă provocați să creăm acel mediu atractiv pentru colegii noștri, altfel nu vom avea cu cine lucra.

Am rude plecate prin multe țări. Sunt convinsă că și voi aveți. Oamenii care au plecat nu se vor întoarce. Sau foarte puțini dintre ei. Și-au făcut un rost acolo, s-au integrat mai mult sau mai puțin, însă le e bine. E absurd să sperăm că vor fi dispuși să o ia din nou de la capăt. Cred că ar trebui să ne concentrăm pe ceea ce este necesar și posibil de făcut aici, astfel încât să reducem numărul celor care pleacă. Și când spun asta nu mă refer la a aștepta schimbări politice importante, nu mă refer la lucruri care să ni se întâmple, ci la ceea ce putem face noi înșine.

E bine

Corbii au făcut un spectacol de zile mari. Au zburat în formație de trei de mai multe ori, o singură dată în formație de patru. Mi-ar plăcea să cresc un corb în grădină. Să am un loc în care să-i pot pune de mâncare și el să vină din când în când. În niciun caz într-o cușcă. Urăsc restrângerea libertății pentru om sau animal. Când eram mică, într-o toamnă, am găsit un scatiu. Avea coada ruptă. L-am adus în casă și l-am ținut până în primăvară când a murit. Nu știu dacă a murit de bătrânețe, dar știu că toată iarna am curățat după el, am plâns rău când mama mi-a propus să ia o colivie. Cum nu putea zbura prea sus, locurile în care făcea mizerie erau accesibile pentru mine. L-am îngropat într-o cutie roz de carton, undeva în curtea din fața blocului.  Mi-a plăcut să cred că a avut un sfârșit decent și liber.

E bine

La plimbarea de ieri cu mama am exagerat puțin. Cred că am mers mai bine de o oră. Chiar înainte să ajungem acasă mi-a zis că o doare un picior. Zâmbind, așa cum face ea chiar și atunci când îi este greu, chiar și atunci când o doare.

Momentele de luciditate sunt cel mai greu de dus. Ieri îmi spunea că faptul că trăiește cu teama că nu mai știe unde e, cu cine e, de ce e, o afectează foarte tare și că ar prefera să se sfârșească totul. Până și asta o spune cu zâmbetul pe buze.

Susțin că boala (demența senilă) nu face altceva decât să scoată la iveală lucruri care erau latente în individ. Cei care sunt furioși, obsedați, violenți, au avut undeva în ei toate acele sentimente, doar că reușeau ceva mai bine să le țină în frâu. Mama a devenit cumva mai caldă de când s-a îmbolnăvit. Mă refer la cei patru ani de când starea cognitivă s-a  alterat. Poate că faptul că nu a mai avut capacitatea să controleze totul, poate că și-a dat voie mai mult.

În perioada de început m-am speriat tare. Vedeam cum o pierd pe ea, cea pe care o știam. Era mai mult durerea mea despre pierderea mea. Medicii îmi tot explicau că pe ea nu o doare atât de tare ca pe mine, dar o simțeam speriată și ăsta era lucrul care mă afecta cel mai tare.

Lucrez cu fricile celorlalți. Lucrez cu fricile mele. E o emoție pe cât de adâncă pe atât de perversă, pentru că ne este foarte frică să o privim în față. Dacă am reuși să o facem, ne-am da seama că ceea ce ne imaginăm e mult mai înfricoșător decât ceea ce este probabil să se întâmple.

E bine

Am o prezentare săptămâna viitoare la Fears&Failures și o să vorbesc despre curaj. Despre realism și despre modul în care ne putem pune întrebările corecte atunci când ne este teamă de ceva.

Subiectul cel mai important în discuțiile cu cei cu care fac coaching este teama: de eșec, de umilință, de pierdere, de boală. În momentul în care avem curajul de a ne analiza și de a lua decizia să fim responsabili pentru alegerile noastre, putem accepta și scenariile pe care ni le construim ca fiind doar niște narațiuni izvorâte din teamă. Sunt doar construcții din capul nostru. Le acceptăm ca fiind așa și mergem mai departe.

Atâta vreme cât poate fi mai rău, înseamnă că acum e bine.