Captivi în joc
Am așteptat sezonul 4 din Black Mirror cu nerăbdare și l-am dat gata în două zile. Am terminat și am început anul cu el (31 decembrie 3 epidoade și încă 3 pe 1 ianuarie). Mi se pare cel mai bun sezon.
În episodul de deschidere al sezonului 4 din Black Mirror, programatorul unui joc pe computer – în care utilizatorul plonjează cu mintea în universul codat – dezvoltă pentru sine o variantă specială. Obsesia sa față de un serial SF este cadrul de imersie în care jucătorul devine parte integrantă a jocului și se ”transferă” complet, ca și când ar visa. USS Callister este o navă spațială asemănătoare cu cea din Star Trek. Programatorul nostru are grave disfuncționalități de adaptare socială, nu reușește nicicum să aibă relații de conectare autentică cu cei din jurul lui și Infinity (jocul) este singura formă de ”realitate” în care poate ”trăi”. Toate frustrările din viața reală le rezolvă cu ajutorul alter-ego-ului lui din joc. Modificarea pe care o aduce el versiunii create doar pentru sine este că reușește să aducă în lumea sa virtuală colegi din lumea de zi cu zi. Printr-o codare a ADN-ului acestora, pe care el îl ia fără știrea lor (de pe o ceașcă de cafea, spre exemplu), el reușește să transfere pe USS Callister versiuni similare lor, captive în cadrul jocului și care sunt complet în stăpânirea lui: proprietarul companiei, doi colegi programatori, colega de la recepția biroului și încă o altă colegă. În momentul în care în viața de zi cu zi de la birou se întâmplă ceva, el se răzbună în lumea virtuală. O programatoare nouă reușește să dea lucrurile peste cap în momentul în care se trezește captivă pe USS Callister din Infinity, dar nu vreau să vă stric total plăcerea de a vă uita la episod, așa că mă opresc aici.
În lumea jocului, cei ajunși fără voia lor sunt la bunul plac al creatorului acestuia, care este și căpitanului navei. La cea mai mică dovadă de nesupunere sunt pedepsiți. Și pentru că simt durerea fizică, prea puține sunt șansele de a schimba ceva. Unii dintre ei sunt transformați în animale hidoase, captivi pe veci într-un corp oribil. Singura șansă este obediența totală.
Motivele pentru care nu se mai revoltă sunt extrem de similare cu justificările pe care le putem auzi des în jurul nostru: ”nu am încotro”, ”a trebuit să fac asta”, ”e singura variantă”. Din păcate, uităm des că suntem liberi. Singurele motive pentru care ne simțim încătușați sunt cele pe care ni le creăm noi înșine. Alegerea de a sta în relațiile noastre (de muncă sau personale) ne aparține în totalitate. Sclavia a fost demult abolită și uităm frecvent că nu avem pe cine da vina. Dar asumarea responsabilității este dificilă. Este greu să spunem ”vreau” în loc de ”trebuie”. În momentul în care înlocuim complet ”trebuie” din vocabularul cu care vorbim cu noi înșine se produce responsabilizarea.
Poate fi atractiv de multe ori să plasăm vina în exterior. Pare mai simplu să fie de vină lumea, viața, societatea sau cei din apropierea noastră. Dar asta înseamnă să trăim în frustrare și să ne diminuăm capacitatea de a ne simți bine în viața noastră și cu viața noastră. Dacă preluăm comanda, poate că e mai greu la început, dar motivele de satisfacție sunt mult mai multe și ne vom simți mult mai bine.
Până una alta, putem înlocui ”trebuie” cu ”vreau” în toate afirmațiile noastre. Una singură e diferită, singurul ”trebuie” mai este (încă) ”trebuie să mor”. La cum se dezvoltă tehnologia, probabil că vor surveni modificări și aici.