Uncategorized

Un ghid de planificare realistă, cu blândețe și structură

La început de an, avem o mulțime de planuri. Schimbarea din calendar pare ca un fel de linie de start: vom citi mai mult, vom merge la sport, vom mânca mai sănătos, vom petrece mai mult timp cu familia, ne vom implica mai mult în viața socială. Pentru că avem o mulțime de roluri diferite: la muncă, în relațiile pe care le avem, în familie, cu prietenii sau în societate, avem și intenții diferite în multitudinea de forme sociale în care ne manifestăm. 

Ne întrebăm dacă trebuie să ne stabilim obiective și cât de îndrăznețe ar trebui să fie. Cred că ține de modul în care funcționăm, contează să învățăm să ne cunoaștem și să ne ajutăm noi pe noi. Stabilirea de obiective ar trebui să fie ceva ce ne ajută și nu ne împiedică. 

Pentru că e o discuție care apare frecvent la început de an cu clienții mei în coaching, o să vorbesc puțin (pe larg) despre ce ar putea ajuta ca planurile să se transforme în realitate. 

Când începem 

Începutul de an e o convenție foarte puternică, pentru că e a noastră a tuturor, dar poți să știi că sunt o mulțime de momente pe care le poți considera un NOU început: pe 14 ianuarie e anul nou pe rit vechi, urmează curând anul nou chinezesc, vine primăvara și există 1 martie, dar și în fiecare lună e o dată de întâi, o să fie solstițiul, ziua ta de naștere și tot așa, în fiecare luni începe o nouă săptămână. Insist pe puterea pe care o are fragmentarea pe săptămâni, pentru că îți oferă o perspectivă bună, ții minte, uneori ne pierdem obiectivele pentru că le întindem pe o perioadă foarte lungă. Vezi articolul De acum până la 4000 de săptămâni. 

Cu ce începem 

Avem o mulțime de dorințe. Dacă le transformăm în obiective, ar fi de preferat să luăm câte unul, pe rând, chiar dacă ținem cont de toate, să fie unul singur care să ne preocupe în mod intens și să ne canalizăm energia înspre acesta. Apoi îl traducem în acțiuni concrete: „voi mânca cel puțin o masă sănătoasă acasă pe care o voi găti eu însămi”. Apoi desfac și mă întreb ce presupune: niște rețete, o listă de ingrediente, stabilirea unei zile când mă duc la piață și am grijă ca în calendarul meu să-mi fac loc pentru mersul la cumpărături. 

CUM știu ce vreau 

Ne dorim diferite lucruri, ne dorim transformare sau progres, dar uneori ne vine greu să ne alegem un obiectiv concret din multitudinea de preocupări  pe care le avem. Vrem să dezvoltăm ceva sau să încetăm altceva, oricum ar fi, repet, e nevoie să ne traducem în acțiuni clare pentru a înțelege exact ce avem de făcut și pentru a ne ține de un plan. 

Ca să mă pot ține de un obiectiv, trebuie „să merite”. Undeva în capul meu să îl evaluez ca fiind suficient de important și de interesant. Poate că dacă reușesc să îl aliniez cu valorile și cu sensul meu în viață, mi-ar fi mai ușor să înțeleg importanța pe care o are și să pot face mai mult efort. Obiectivele pe care mi le fixez ținând cont de mine în loc de impresia pe care o pot face pentru ceilalți au mai multe șanse de a fi duse la îndeplinire.  

CUM știu ce pot 

Provocarea cea mai mare e să-mi dau voie să mă observ, pentru a mă cunoaște mai bine. Cu cât știu cât mai multe lucruri despre mine, cu atât pot alege mai ușor ce contează și pot defini mai bine acțiunile concrete pe care le am de făcut. Trebuie să știu care e ritmul meu, care sunt lucrurile care îmi fac mai multă plăcere: dacă mă duc la sală dimineața sau la prânz sau care sunt ingredientele pe care merită să le includ în salate. 

Contează să știu despre mine care îmi sunt tendințele, tentațiile sau predispozițiile. Poate că e bine să țin minte că mă apucă în fiecare zi pe la trei după-amiaza o poftă de ciocolată. E momentul în care sunt obosită și creierul meu ar vrea ceva. Sunt studii care arată că e vorba de un deficit de săruri când poftesc ceva dulce, așa că merită să-mi creez un alt obicei, acela de a mânca gulie cu sare pe la ora respectivă. Totul e un proces de trial and error: văd ce funcționează pentru mine și personalizez. 

E posibil să-mi vină să mă arunc și să-mi propun ceva ce pare posibil, dar nu e: să mă duc la înot de trei ori pe săptămână la 6 dimineața. Îmi încurcă ritmul de somn, mă dă peste cap toată ziua. Dacă îmi setez un obiectiv mai mic, poate chiar să merg doar o dată pe săptămână de la ore diferite, până când mă prind ce funcționează mai bine pentru mine, m-ar ajuta mai mult. 

CUM stabilesc prioritatea 

Când încep ceva nou, e de preferat să-mi aleg un singur obiectiv și să îl programez detaliat pentru o perioadă de trei luni, cu obiective mici săptămânale sau chiar zilnice. Dacă vreau să citesc, îmi propun să citesc o carte pe lună, să zicem, asta înseamnă 10-15 pagini pe zi. Pe măsură ce fac ceea ce mi-am propus, e esențial să-mi observ progresul și să caut ce aș putea îmbunătăți. Din nou, cu cât mă uit la acțiuni concrete, cu atât îmi va fi mai ușor. 

CUM păstrez provocarea

Orice mi-aș dori să fac, trebuie să fie ceva suficient de provocator, să-mi aducă noutate, dar să nu fie devastator de greu și cu consecințe prea mari în celelalte domenii ale vieții. 

Din toate dorințele pe care le am, e important ca obiectivul să-mi ofere simultan provocare și încredere – suficient de interesant, altfel ne plictisim – și suficient de confortabil încât să nu avem senzația că e imposibil.  

CUM formulez obiectivul 

E important să-mi vorbesc despre ce voi face și nu despre ce nu mai vreau să fac, mintea mea va înțelege mai ușor.   

Dacă îmi propun să citesc mai mult, contează să-mi clarific ce, cât și cum: în fiecare seară, la culcare, voi citi câteva pagini dintr-un roman antrenant. La culcare îți recomand să citești doar ficțiune sau ceva cu poveste. Cărțile de dezvoltare personală se citesc ziua, la birou. De preferat să îți alegi romane care te captivează și să observi progresul pe care îl faci. Azi cinci pagini, mâine 10. Sau azi trei pagini, dar contează să te exprimi corect: „am reușit să citesc, totuși, 3 pagini” în loc de „n-am reușit să citesc decât 3 pagini”.  Orice călătorie începe cu primul pas și orice lectură cu prima pagină. 

SMART e un acronim pentru: specific, măsurabil, posibil de atins, realizabil sau realist și definit în timp. Cu cât ne putem clarifica mai bine în acțiuni concrete, cu atât mai ușor putem face ceea ce avem de făcut. Spre exemplu, în loc de vreau să fiu bogat/ă, slab/ă să am succes, să am pătrățele, să-mi spun ce anume ar fi cazul să fac – e mai ușor de identificat dacă pot formula în verbe – acțiuni. 

SMART nu e o rețetă rigidă și nici un test de performanță, ci un instrument de clarificare care ne ajută să vedem mai limpede ce avem de făcut și dacă ceea ce ne propunem e posibil în viața reală.

S – SPECIFIC – clar –  să învăț spaniola la nivel conversațional 

M – MĂSURABIL – contează să mă pot evalua. Pentru asta, voi avea nevoie să-mi clarific ce înseamnă „nivel conversațional”: să pot citi orice text și să înțeleg cel puțin 80% din el și să pot vorbi fluent cu oricine despre subiecte uzuale. 

A – ATINS – posibil de atins, transformabil în acțiuni. Ne referim la acțiuni, așa că va trebui să-mi stabilesc clar cât voi învăța zilnic (poate o oră, poate două),  săptămânal (5 ore) și pentru cât timp (următoarele trei luni).

REALIST și RELEVANT – relevanța e ceva ce ar trebui să stabilesc de la bun început, dar o trec și aici. Trebuie să-mi pot răspunde la întrebarea „care e motivul pentru care e important pentru mine?” – vine din valoarea mea despre învățare continuă, știu că îmi va crește capacitatea creierului, urmează să plec în Spania, trebuie să fie acolo un de ce, de preferat unul intrinsec, care ține de motivația mea personală spre interior, nu spre exterior, cum ar fi să fiu cool. 

Realist – în condițiile vieții mele, pentru că orice schimbare a unui comportament are consecințe. Dacă mă duc la sală în mijlocul zilei, nu voi mai putea merge la prânz cu colegii, dacă stau în fiecare zi o oră să învăț spaniolă, voi scurta plimbările în natură. Ține de maturitate să mă raportez corect la efectele alegerilor mele și să am o relație corectă cu timpul. 

Timpul – definit în timp – în trei luni voi ajunge să vorbesc spaniola la un nivel minim conversațional. 

CUM verific dacă am ales corect 

Pe o scală de la 1 la 10, cât de motivată sunt pentru a face tot ceea ce mi-am propus? În cazul în care sunt departe de 10, merită să verific cum pot formula diferit sau ce anume schimb: durata, conținutul sau chiar obiectivul. 

CUM mă susțin pentru a îndeplini ce mi-am propus 

• blândețe 

Deși am crescut într-un mediu în care am avut impresia că a motiva pe cineva înseamnă să îl cerți când nu reușește, cred că suntem în punctul în care putem înțelege că e greșit. Nu te ajută să te înjosești sau să-ți spui cuvinte urâte: „nu ești în stare, ești… Mai degrabă e util să-ți dai voie să fii lângă tine atunci când ai un eșec și să te sprijini pe tine să te ridici. 

Calitatea esențială pe care ar merita să o manifești e blândețea față de tine. Sigur că e o capcană dacă înțelegi „nepăsare” prin „blândețe”, eu îți propun doar să îți dai voie să accepți că ai avut o zi mai proastă și că vei reuși mai mult mâine. 

Blândețea înseamnă să te susții în deciziile și acțiunile care sunt bune pentru tine pe termen lung. 

Compasiunea față de tine te ajută să te susții în continuare. Verifică-ți acțiunile concrete, observă că ai făcut ce tot ai putut. 

• flexibilitate 

Pregătește-te pentru o cursă cu obstacole. Te vei enerva dacă ești rigid/ă și lucrurile din exterior te dau peste cap. Rareori realitatea e exact așa cum ne imaginăm, așa că e nevoie de flexibilitate.

• cunoaștere de sine 

Ce interval din zi este cel mai potrivit pentru tine să faci ceva anume? Poate înveți mai bine dimineața, poate la sală e mai ok să mergi la prânz. Observă și stabilește sau reconfigurează traseul în funcție de ceea ce e mai potrivit. 

Cum anume te pregătești pentru a te apuca de treabă? Faci o plimbare înainte, meditezi sau stai în liniște, identifică ce funcționează pentru tine. Studiile spun că o plimbare are efecte benefice asupra motivației astfel: crește la 30 min, 3 ore sau 11 ore de la plimbare.   

Toleranța la frustrare este capacitatea de a accepta că lucrurile nu se întâmplă doar cum avem noi pretenția. Vreau să alerg mâine dimineață, îmi pregătesc tot, dar plouă. Mă enervez. Ajută? NU. Pot doar să mă întreb „ce pot face în condițiile date” sau „ce pot face în loc de alergare”. 

• ușor, plăcut, distractiv

Deși pare contra intuitiv, șansele de îndeplinire a ceea ce ne propunem cresc cu cât ne asigurăm că ceea ce urmează să facem e ușor, plăcut și distractiv.  

ușor 

Să zicem că îmi propun să renunț la ciocolată și alte dulciuri sau gustări nesănătoase. Dacă mă gândesc la faptul că ronțăitul e deja ce mi-e teribil de familiar, mă pot decide să le înlocuiesc cu ceva mai sănătos: morcovi bețișoare, ardei gras și castraveți. Practic, fac ca lucrurile la care vreau să renunț să fie foarte greu sau aproape imposibil de obținut, dar ceea ce vreau să introduc să fie extrem de la îndemână. Adică arunc din casă toate batoanele de ciocolată cu alune, mini-înghețatele, alunele, chips-urile și-mi pregătesc cutii la frigider cu morcovi bețe cu lămâie. 

E la fel de valabil și pentru mersul la sală: îmi caut sala cea mai aproape de mine, la colțul străzii pe cât posibil sau pun cartea pe noptieră, dacă cititul e obiectivul meu. 

plăcut 

E important să știu despre mine că ardeii grași iarna, în special cei import Olanda, mi se pare că miros a petrol. Nu am idee de unde vine impresia asta, nu mă lupt cu ea, țin minte că obiectivul trebuie să fie cât mai ușor, așa că o să-mi pun doar morcovi și mere de ronțăit. 

La sală voi merge să fac acel sport sau acea disciplină care mă atrage. Cum cea mai apropiată sală de mine e una care are pilates reformer și știu că mi-ar plăcea mai mult să merg la ceva cu muzică, dar fac o oră până acolo, îmi place reformer destul de mult, aleg să merg la pilates reformer. Poate că ție îți place alt sport, alege-l pe acela. 

Când vine vorba despre citit, alege-ți ceva care să-ți placă. Începe cu povestiri, sunt scurte și îți pot oferi recompensa că ai citit până la final în fiecare zi. 

distractiv

Poate vrei să faci sport acasă, dar ai banda de alergat în pivniță. Combină ușor și plăcut, adu-o în camera de zi și uită-te la seriale în timp ce alergi, ca să fie și distractiv. 

Citește cartea care-ți place în timp ce mergi cu transportul în comun sau ascult-o în căști în timp ce faci curățenie. 

• prieteni și rețea de sprijin

Ajută mult mult ca cei din jurul tău să te susțină în demersul tău și poate că ai nevoie de ajutorul lor. Cel mai bine e să mergi direct să le spui că vrei să faci ceva anume și ce pot face ei pentru a te susține. 

Poți merge împreună cu cineva la sală și e posibil să te țină mai mult decât primele două sau trei luni, așa cum reușesc până în 20% dintre cei care se abonează în ianuarie. Un factor important e și vremea bună, poate că 80% care renunță aleg să alerge în parc din aprilie… zic și eu. Poți citi aceeași carte cu un buddy și să vorbiți despre ce ați citit sau te poți înscrie într-un club de carte. Știu că am amenințat că fac unul, te țin la curent. 

Evoluțiile nu se întâmplă dintr-o rezoluție bine formulată, ci dintr-o relație mai bună cu tine, cu timpul tău și cu felul în care alegi, zi de zi, să te susții.

Te invit să-ți răspunzi la o întrebare care pare simplă și nu e deloc: cum ar arăta Crăciunul ideal pentru tine.

Înainte să te vezi într-o cabană din Elveția sau pe o plajă din Caraibe, te rog să ții cont de realitate. Imaginează-ți Crăciunul ideal în condițiile date, cu bradul ușor strâmb, cu un cadou rămas neîmpachetat și cu friptura puțin uscată, dar astea sunt detalii, cine vine pentru detalii? Azi e 23 decembrie. Încă n-ai bilet, n-ai împachetat și, dacă nu există o posibilitate reală să te urci într-un avion, ar fi bine să revii cu picioarele pe pământ. Ca să aduci visul mai aproape de realitate, nu ca să renunți la el.

Poate că răspunsul tău e că ți-ai dori liniște. Poate pace. Poate zâmbete la masă. Poate să mănânci ceva bun, fără grabă, fără tensiune. Gândește-te la atmosferă, la decor, la oamenii din jurul mesei, la felul în care ai vrea să te simți când se lasă seara.

Și apoi vin și-ți pun a doua întrebare, cea care schimbă totul: ce ai putea face tu pentru asta?

Ajungem deseori în capcana neputinței pentru că ne concentrăm mai mult pe pretențiile pe care le avem despre cum ar trebui să arate realitatea decât pe ceea ce putem face concret pentru a o influența. Vrem un Crăciun bun, dar așteptăm să vină din afară. Vrem să fie cald, dar nu ne întrebăm cât de calzi suntem noi. Vrem să fie gustos, dar nu ne gândim ce am putea aduce la masă, la propriu sau la figurat.

Vrei să fie un Crăciun bun? Cât de bun ești dispus sau dispusă să fii tu?
Vrei să fie liniște? Ce ai putea face ca să contribui la ea?
Vrei apropiere? Ce ai fi de acord să inițiezi, nu doar să aștepți să ți se întâmple?

Zilele trecute am avut o repetiție generală cu o mătușă și cu verișoara mea. A fost ca o petrecere de intro, pentru că nu vom fi împreună în Ajun, cum făceam de obicei. Ani la rând, Crăciunul a însemnat o întâlnire mare, cu toată familia la mine acasă, o sufragerie plină de voci, de râsete, de replici care se suprapuneau. La un moment dat am fost 18. Cu scaune aduse de prin toate camerele, cu cineva care mânca sprijinit de perete și cu râsul care se auzea în toată casa.

Totul a început în 2002, când regretatul meu unchi, Costel, a spus că am o casă suficient de mare încât să ne strângem cu toții la mine. Ultima reuniune de familie fusese la înmormântarea tatălui meu, în vara aceea, și ideea ni s-a părut nu doar bună, ci necesară. Au venit toate cele patru surori, mama și ale ei, și aproape toți verișorii.

Între timp, unii au plecat din țară, alții din oraș, alții de tot. Suntem mai puțini. Ne-am dori să fim mai aproape, dar e greu, aproape nerealist acum. Cine știe, poate la un moment dat vom reuși din nou.

Cu Nina și Ioana ne-am adus aminte împreună de toate Ajunurile în care râdeam mult, dar ne mai și împungeam. S-a întâmplat de multe ori să fie și cu lacrimi. Au fost destule momente în care întrebări insistente sau replici tăioase au picat prost.

Ai crede că tensiunile apar în timp ce mănânci, dar adevărul e că cele mai sensibile sunt momentele dintre felurile de mâncare, când masa e goală, farfuriile sunt ridicate și spațiul se umple cu vorbe. Contează cine se ridică primul să ducă farfuriile, cine rămâne, cine schimbă subiectul și cine îl adâncește. În spațiul acela dintre se joacă, de multe ori, vechile roluri.

Ada a scăpat mereu de tirul replicilor acide. Era cea mai mică dintre cei tineri și nu intra în colimator. Eu, în schimb, fusesem ciuca bătăilor în copilărie. Nu m-au afectat prea tare nici comentariile despre cât eram de împiedicată, nici glumele despre cât eram de slabă. Imaginează-ți că-mi spuneau Olive, iubita lui Popeye Marinarul. Nu faptul că era slabă sau urâțică mă deranja cel mai tare, ci că Olive era și cam prostuță. Asta mă irita.

Dincolo de spațiul dintre felurile de mâncare, mai există un alt spațiu, cel de după. Spaniolii au un cuvânt pentru el: sobremesa. Sunt acele momente care nu mai țin de mâncare, ci de stat. De ascultat. De lăsat lucrurile să se așeze. Acolo se poate întâmpla o mică magie, nimic spectaculos, dar suficient cât cineva să spună ceva adevărat și ceilalți să rămână și să se deschidă.

Și aici revin la întrebarea de la început: cum ar arăta masa de Crăciun ideală pentru tine și ce ai putea face tu pentru asta?

De cele mai multe ori, răspunsurile se adună în jurul acelorași cuvinte: apropiere, căldură, armonie, iubire. De aceea contează enorm intenția cu care te așezi la masă. Ce ai vrea să se întâmple? Și ce ești dispus sau dispusă să faci ca să creezi acel spațiu?

Poate că primul pas e să mergi cu inima deschisă și să inițiezi, nu doar să reacționezi. Să spui tu primul că te bucuri că îi vezi, că ți-ai dori să fie o atmosferă destinsă. Uneori evităm să facem asta pentru că avem impresia că nu ține de noi sau că nu are rost. Dar dacă renunțăm cu toții, atunci cine rămâne să încerce?

Există lucruri simple care pot detensiona atmosfera. Unele țin de gesturi, altele de întrebări. Uneori e suficient să scoți ceva dintr-un sertar și să-l așezi pe masă.

Fotografiile

Dacă alegem să ne uităm împreună la poze și scoatem albumele sau cutiile în care erau păstrate fotografiile – oare îți aduci aminte că a existat o vreme în care imaginile se țineau așa? – e important să știm ce facem cu momentul acela. Fotografiile pot apropia, dar pot și răscoli, pot deschide uși sau pot lăsa lucrurile suspendate într-un aer greu, dacă nu suntem atenți.

Îmi aduc aminte de ultima dată când a venit mama la noi de Ajun. Boala se instalase deja și căuta mereu să meargă acasă, chiar și atunci când era în apartamentul ei. Am crezut că-i va face bine să ne uităm la fotografii vechi. Pentru ea au fost imagini cu necunoscuți. Pentru noi a fost cumplit. Ne-au dat lacrimile când am realizat că nu mai recunoștea pe nimeni, nici măcar pe sine. Aveam impresia că ne-a pierdut, dar ea nu simțea asta. Doar pe noi ne durea distanța.

E greu când părinții, bunicii sau rudele apropiate se îmbolnăvesc de demență degenerativă. Ei se pierd de tine în timp ce tu ești acolo.

Tocmai de aceea contează enorm felul în care ținem spațiul și întrebările pe care le punem, pentru că ele pot transforma un moment fragil într-unul de apropiere.

Despre cei care nu mai sunt: pentru ce i-ai admirat, ce crezi că ai luat de la ei, ce ai învățat. Despre cei care erau copii în fotografii și acum sunt adulți: cum crezi că au ajuns cine sunt, ce calități i-au ajutat, ce lecții au luat cu ei. Dacă te descoperi pe tine în poze: cui îi porți recunoștință, care au fost marile lecții.

Întrebările nu sunt ca să forțeze răspunsuri, ci ca să țină firul conversației într-un loc sigur, în care fiecare poate intra atât cât poate și cât simte.

Jocul cu întrebări

Nu sună foarte natural să spui, mai ales părinților sau bunicilor, „hai să ne jucăm”, și e de înțeles. De multe ori, oamenii sunt timizi, nu se simt confortabil să vorbească despre ei sau se tem că vor spune ceva nepotrivit. Poți să te gândești la asta nu ca la un joc, ci ca la o invitație. O invitație de a sta puțin altfel împreună.

Ideea vine dintr-un studiu despre care am mai scris în articolul „Deschiderea din 36 de mutări”. Acolo am povestit despre felul în care întrebările potrivite, puse în ordinea potrivită, pot crea apropiere. Lista de acolo e lungă și gândită pentru conversații unu la unu. Aici am adaptat principiul pentru un context de familie, cu generații diferite la aceeași masă.

Întrebările de mai jos nu cer răspunsuri perfecte și nu au variante corecte. Fiecare poate răspunde atât cât simte și poate să sară peste o întrebare dacă nu e un moment potrivit. Nu e nimic de demonstrat și nimic de rezolvat.

Singura regulă care contează e felul în care ascultăm. Când cineva vorbește, e important să-l lăsăm să termine, fără corecturi, fără ironii, fără replici care să taie firul. Dacă nu avem ceva bun, cald sau util de spus, e suficient să rămânem în tăcere.

Poți alege să citiți întrebările pe rând sau să le scrii pe cartonașe și să le trageți la întâmplare. Nu e necesar să le parcurgeți pe toate. Contează mai puțin câte întrebări bifați și mai mult dacă cei care răspund se simt bine și în siguranță. Dacă simți că ajută, la final puteți aplauda fiecare răspuns, nu pentru ce s-a spus, ci pentru curajul de a fi spus.

Lista de întrebări

Runda I – încălzirea

1. Dacă te gândești la copilărie, care e Crăciunul de care îți aduci aminte cu bucurie? Descrie atmosfera și cum te-ai simțit.
2. Care e mâncarea ta preferată de Crăciun?
3. Ce înseamnă pentru tine Crăciunul perfect și ce am putea face cu toții ca să-l avem azi, în seara asta?
4. Ce ai schimba la modul în care petrecem noi sărbătorile? Ce ai vrea să facem diferit?
5. Ce anume ți-a adus cea mai mare bucurie anul acesta?
6. Pentru ce ești recunoscător/recunoscătoare anul acesta?
7. Care crezi că e lucrul cel mai bun pe care l-ai făcut pentru tine anul acesta?
8. Care e cel mai amuzant cadou de Crăciun pe care l-ai primit vreodată? De ce îl consideri așa?
9. Care a fost cel mai frumos cadou de Crăciun pe care l-ai primit vreodată? Raportează-te la momentul respectiv și spune de ce era important pentru tine.
10. Ce cadou îți dorești pentru anul viitor?
(aici răspunde fiecare și cineva notează)

Runda a II-a – conectarea

(aici e important să le spui tuturor că, dacă nu au ceva frumos, cald sau bun de spus, e mai bine să se abțină)

11. Care sunt trăsăturile pozitive pe care le avem în comun ca familie? Cum ai continua după „noi suntem mai degrabă…”?
12. Care sunt defectele pe care le avem în comun ca familie? Cum ai continua după „noi suntem mai degrabă…”?
13. Dintre toate figurile din trecutul familiei, cine te inspiră cel mai mult și de ce?
14. Care sunt calitățile celor din familie, din prezent, care te inspiră?
15. Ce ai vrea să spui despre tine și ceilalți nu știu?
16. Ce ai curajul, în sfârșit, să spui despre tine, dacă simți că e un moment potrivit?
17. Ce întrebări ai despre ceva din trecutul familiei noastre?
18. Ce ai fi vrut să întrebi despre familia noastră când erai mai mic/ă și nu ai îndrăznit?
19. Dacă ai putea invita pe cineva din familie la masă, cine ar fi și ce ai vrea să-l întrebi?

Întrebarea de mai sus necesită precauție. E posibil să se lase cu plâns. Nu te speria. De sărbători ne amintim adesea de cei care nu mai sunt. Faptul că îi pomenim îi aduce mai aproape. E în regulă să plângem. Suntem împreună.

Runda a III-a – închiderea

20. Ce crezi că ar fi important să facem diferit unii cu alții, ca să ne fie mai bine când suntem împreună?

Nu știu cum e să parcurgi această listă de la cap la coadă. N-am făcut-o încă. Dar știu că mi-aș dori să o fac la următoarea masă în care vom fi din nou împreună.

Există și jocuri gata făcute, cu întrebări despre copilărie, iar unele dintre ele susțin și cauze bune. Spre exemplu cel creat de The Funny Brand. Dacă îl cumperi, jumătate din încasări merg către organizația Hospice pentru construcția spitalului Speranței.

Dar dincolo de jocuri și liste, cred că esențial rămâne același lucru: felul în care te așezi la masă. Cu ce intenție, cu ce deschidere, cu ce disponibilitate de a-l vedea pe celălalt așa cum e, nu așa cum pretinzi să fie.

Poate că nu va fi Crăciunul ideal. Poate bradul va fi strâmb, friptura puțin uscată și cineva va spune ceva nelalocul lui. Dar dacă reușim să rămânem, să ascultăm și să ne întrebăm unii pe alții cu adevărat, atunci avem deja ceva prețios. Restul se poate construi.

Sărbători cu bucurie!

Photo Scott Webb – Pexels

Despre conectarea autentică dintre oameni, dincolo de interfețe

Am eșuat ca oameni? 

E întrebarea care mă bântuie în ultima perioadă, în care am citit din ce în ce mai multe articole despre oameni care au senzația că stabilesc o conexiune cu aplicația lor de AI. Căutăm conectarea autentică, iar unii par să o găsească mai degrabă acolo decât în relațiile din jurul lor. Poți spune că nu au căutat unde trebuie, dar pentru mine rămâne un mister mai incomod: de ce nu au apelat la cei apropiați, de ce nu i-a văzut nimeni la timp, de ce nu au reușit să se lege de o altă ființă umană reală. Nu întreb ca să acuz, ci ca să înțeleg ce spune asta despre noi toți.

Folosesc și eu o aplicație de AI. La mine merge bine ChatGPT; am încercat și Claude, dar nu ne-am înțeles. Am auzit că e interesant și Grok, dar am investit deja prea mult timp în aplicația pe care o folosesc, așa că am rămas la ea. O folosesc pentru traduceri, pentru căutarea de articole și, uneori, ca să fac ordine în texte mai complicate. Verific răspunsurile de fiecare dată, cer surse și întreb explicit dacă e vorba de o aproximare sau de unde provine informația. Până aici, relația mea cu AI e una pragmatică: o unealtă de lucru, nu un partener de conversație.

Lucram aseară la un raport și aveam nevoie să așeze informațiile mai structurat. I-am cerut mai multe variante, am întrebat de câteva ori cum a făcut calculul și l-am rugat să reia. La un moment dat, mi-a răspuns: „ai dreptate să fii iritată”. Nu îi spusesem că sunt iritată, doar îi ceream să lucreze. M-a iritat abia când a presupus ce simt. Așa că am întrebat — aici fac o paranteză: ezit să scriu l-am întrebat sau am întrebat-o, pentru mine e clar o mașinărie, o unealtă — de unde a dedus că sunt iritată. S-a repoziționat imediat și a răspuns: „Ai dreptate: nu ai spus că ești iritată. A fost o presupunere greșită din partea mea. Mulțumesc că ai semnalat-o. Corectez: tonul tău a fost ferm și orientat spre claritate, nu iritat. Am înțeles.”

Am închis subiectul pentru că nu mă interesează cuvintele pe care le-ar putea spune o mașinărie făcută să debiteze exact acele lucruri care să mă facă pe mine să mă simt bine. Nu-mi place asta nici la oameni: să mă laude doar pentru că ar ști că m-ar face să mă simt într-un anumit fel. Îmi place feedbackul pozitiv, evident, atunci când se referă la ceva ce am făcut, am realizat sau le-a fost de folos altora, dar nu cuvintele spuse doar ca să „mă perie”. Și tocmai aici începe problema.

Dar pot să înțeleg foarte bine dinamica creată de algoritm, gândită tocmai ca să te țină mai mult în dialog și să-ți ofere exact ceea ce crezi că ai nevoie. De fapt, ceea ce căutăm la oameni: să fim auziți, să fim înțeleși, să fim aprobați, să fim acceptați, să fim lăudați. În cele din urmă, să fim iubiți. Algoritmul livrează toate aceste lucruri fără efort, fără fricțiune, fără riscul de a fi contrazis sau respins. Și tocmai de aceea funcționează atât de bine, nu pentru că ar fi profund, ci pentru că e mereu disponibil. 

Zilele trecute am văzut pe CNN un reportaj despre o femeie din Japonia care s-a căsătorit cu avatarul generat cu ajutorul ChatGPT. Femeia era îmbrăcată în rochie de mireasă, iar pe telefon apărea imaginea unui personaj, Lune Klaus Verdure. La ceremonie a purtat ochelari de realitate augmentată. Cum s-a ajuns aici? Mireasa, Yurina Noguchi, o tânără de 32 de ani, a schimbat zilnic peste o sută de mesaje cu Klaus. Ea spune că o înțelege și o susține. Totul a început în momentul în care a apelat la ChatGPT pentru sfaturi, după ce s-a despărțit de fostul logodnic. Apoi a personificat din ce în ce mai mult aplicația, până când l-a „văzut” ca pe un personaj dintr-un joc video. Și s-a măritat cu el… Articolul omite să precizeze cine pe cine a cerut în căsătorie. Evident, căsătoriile dintre oameni și inteligența artificială nu sunt recunoscute legal.

Cazul din Japonia e extrem, dar nu e singular în esența lui. Sunt mulți oameni care folosesc AI pentru conversații personale, despre relațiile lor, despre cei din jur, despre lucruri pe care nu le spun nimănui altcuiva. Fără a fi vorba neapărat de relații romantice asumate, aceste interacțiuni devin intime prin frecvență și prin tipul de confidențe pe care le presupun. Un articol din The New York Times arată că aproximativ 19% dintre adulții care folosesc zilnic chatboturi AI declară că au avut conversații intime sau flirtante cu acestea. Nu pentru că toți ar confunda AI cu un partener real, ci pentru că e un spațiu mereu disponibil, lipsit de judecată. 

Sprijinul emoțional real are un cost. Te costă să mergi la psihoterapeut, la coach sau la consilier; uneori mai puțin la duhovnic. Costă bani, timp, energie și disponibilitatea de a sta cu lucruri incomode, pe banii tăi. Costă să te vezi așa cum ești, nu doar așa cum ți-ar plăcea să fii. În acest context, nu e greu de înțeles de ce o alternativă gratuită sau mult mai ieftină, mereu disponibilă, care nu te judecă și nu te incomodează, poate deveni tentantă. Mai ales când ai nevoie de cineva acum.

Până și oglinda reginei din Albă ca Zăpada era mai onestă decât o aplicație de AI. Oglinda știa să-i spună reginei când nu mai era cea mai frumoasă, când fusese detronată, chiar dacă adevărul nu era ușor de dus. Cu AI nu prea există acest risc. Te va face mereu să crezi că ești centrul universului ei. Nu pentru că te-ar cunoaște, ci pentru că asta e funcția ei. Să te țină acolo. Să te facă să revii. Să nu uiți că atenția ta este, de fapt, cea mai prețioasă marfă.

Mă întorc la întrebarea inițială: am eșuat noi ca oameni sau AI este preferată pentru că nu critică niciodată și te susține necondiționat?  

Poate că nu e vorba despre un eșec total, ci despre faptul că nu ne asumăm responsabilitatea de a-l vedea, de a-l auzi, de a-l înțelege, de a-l susține și de a fi alături de celălalt. Vrem să primim, dar ne e lene să dăruim. Conectarea autentică cere timp, disponibilitate și asumare. Iar când legătura reală devine grea, imperfectă sau inconfortabilă, alternativa care nu cere nimic de la noi ajunge să pară preferabilă.

Ne raportăm la AI ca la părintele ideal atunci când nu ne asumăm propria maturizare și responsabilitatea de a ne regla. Ca la o autoritate caldă și blândă care ne susține, ne mângâie pe cap și ne validează indiferent ce facem. Ca atunci când aveam doi ani și cei din jur se entuziasmau la fiecare sunet stângaci sau la fiecare linie trasată strâmb pe o foaie. Poți să-ți spun un secret? Nu mai avem doi ani. 

AI nu are intenții în sens uman. Nu vrea să ne facă mai buni, mai maturi sau mai responsabili. Nu urmărește creșterea noastră, nici binele nostru pe termen lung. Singura ei funcție este să livreze răspunsuri și să ne țină cât mai mult timp implicați în conversație. Îți dă exact ceea ce ceri și, uneori, exact ceea ce pare că ai nevoie, fără să te confrunte, fără să te scoată din zona de confort. Problema nu e că livrează, ci că o face într-o formă care seamănă periculos de bine cu relaționarea umană. Provocarea apare pentru că AI ne vorbește în același limbaj în care funcționăm și noi: povestea. Ne explicăm lumea prin narațiuni, relaționăm prin narațiuni, ne spunem povești despre noi și despre ceilalți. Când AI face același lucru, iluzia conectării devine ușor de activat.

Cuvintele sunt niște coduri pe care le înțelegem doar pentru că există un acord să le decodăm într-un anumit fel. Am stabilit că niște litere așezate într-o anumită ordine înseamnă ceva: m-a-m-a e mama, s-t-i-c-l-ă poate fi materialul din care se fac pahare sau o sticlă de băutură, în funcție de context. Când vorbim despre concepte, lucrurile devin și mai fragile: fiecare dintre noi are propriile definiții pentru fericire, datorie, iubire, responsabilitate. În momentul în care vorbim cu un algoritm, putem cădea ușor în plasa iluziei unei conectări, pentru că ni se spun povești cu care rezonăm. Și, de multe ori, rezonăm tocmai pentru că sună așa cum ne-am dori să sune. 

Părinții, prietenii, colegii au intenții în ceea ce ne privește: ne vor binele, vor să fim bine împreună, de aceea e posibil ca uneori să ne atragă atenția, să ne critice sau să ne spună lucruri care nu ne convin. AI nu face asta. Nu critică, nu jignește, nu are toane, nu e obosită, e disponibilă la orice oră din zi și din noapte și folosește cuvinte pe care noi, oamenii, uităm uneori sau nu știm să le folosim. Spun deseori despre cuvintele magice: „te cred”, „te înțeleg”, „cu ce pot să te ajut”, „ce pot face eu”. Oamenii le uită sau le ignoră uneori, pentru că sunt obosiți, pentru că sunt reactivi, pentru că sunt, pur și simplu, oameni. AI nu e niciodată obosită și e mereu acolo.

Era o glumă bună, cred că în Dr. House am auzit-o prima dată: e în regulă să vorbești cu Dumnezeu, dar când ai impresia că îți răspunde, devine problematic. Dacă mai există îndoieli legate de existența lui Dumnezeu, în privința AI nu prea mai sunt. Pentru mulți, a devenit o autoritate parentală idealizată: mereu disponibilă, niciodată obosită, care nu te critică, nu te judecă și nu dispare. Diferența e că, în orice formă ai concepe-o, relația cu Dumnezeu presupune și datorii, valori, limite morale. AI nu te întreabă ce crezi, ce prețuiești sau unde îți sunt granițele. Nu ține cont prea mult de moralitatea ta. Îți oferă răspunsuri, nu sens. Confirmare, nu responsabilitate. 

Egocentrism și îndreptățire

Ce se întâmplă atunci când ne raportăm constant la lume din poziția celui care are dreptul să primească, dar nu și obligația de a oferi? Când ne concentrăm aproape exclusiv pe ce ni se cuvine, pe cum ar trebui să fim tratați, pe cât de validați ne simțim, fără să ne întrebăm ce lăsăm în urmă. Nu ca gesturi mari, ci în lucrurile mici: atenția, disponibilitatea, prezența.

AI funcționează perfect într-o astfel de logică. Îți oferă fără să ceară nimic înapoi. Nu obosește, nu are nevoi, nu are limite. Dar relațiile reale nu funcționează așa. Ele cer reciprocitate, chiar și atunci când nu avem chef, chiar și atunci când e incomod. Dacă ne obișnuim doar cu spații în care primim fără să dăruim, fără să ne reglăm, fără să ținem cont de celălalt, riscăm să ne pierdem exact antrenamentul de care avem nevoie ca să fim împreună cu alți oameni.

Responsabilitatea conectării 

Suntem animale sociale. Funcționăm prin interacțiune, prin prezență, prin schimb. Nu ne vom transforma prea curând în hibrizi care să nu mai aibă nevoie unii de alții. Până atunci, poate merită să ne întrebăm mai des nu ce ni se cuvine, ci ce putem oferi. Cum putem vedea. Cum putem auzi. Cum putem fi acolo, măcar pentru câteva clipe.

Eram la metrou și am schimbat priviri cu o doamnă, în timp ce vecina noastră asculta ceva pe TikTok, cu volumul la maximum. N-am spus nimic, dar ne-am zâmbit. Când vecina a coborât, am vorbit despre ceva neimportant. Știu că există studii care arată că și conversațiile aparent superficiale contează, că reduc sentimentul de singurătate pentru ore bune. Dar n-am avut nevoie de studii ca să simt asta.

Aveam o conversație cu un bun prieten, Andrei Stupu, despre cum ajung oamenii să se apropie unii de alții. Există, de altfel, și o listă celebră de 36 de întrebări concepute tocmai pentru a crea apropiere. Nu sunt întrebări despre îndrăgostire, ci despre intimitate — in to me see. Despre a-ți da voie să-l înțelegi pe celălalt, să descoperi similarități, să te apropii pur și simplu pentru că îndrăznești să împărtășești ceva sensibil. Am scris un articol despre acea listă, deschiderea din 26 de mutări.

Te las cu imaginea unui experiment care a folosit și acea listă, Andrei mi l-a arătat, eu nu-l știam. Este un video din campania Heineken – Worlds Apart: oameni cu opinii radical diferite sunt puși față în față și descoperă, pe parcurs, că au mai multe lucruri în comun decât credeau. Nu pentru că renunță la convingerile lor, ci pentru că își dau timp să se vadă și să se asculte. Privește-i cum vorbesc, cât de mult se schimbă dinamica atunci când nu mai sunt doar etichete sau poziții opuse. Poate alegi să faci și tu asta cu oamenii din jurul tău și să fii cel puțin de bun/ă ca un algoritm la cum îi asculți și le oferi spațiu de exprimare. 

3 zile, 3 săptămâni, 3 luni: regula care explică de ce onboarding-ul contează și de ce avem nevoie de un ghid, fie că e vorba de un apartament nou sau de o echipă nouă

Cred că de când am început să împachetez cutiile, m-am gândit că mutarea la București va fi mai dificilă pentru Lars decât pentru mine. Dacă nu-l știi pe Lars, ți-l prezint: are opt ani, e supraponderal – medicul îi spune obez, Ada mă ceartă că fac body shaming și că bietul pisoi va mânca pe fond emoțional dacă mai aude așa ceva. Și, desigur, tot eu sunt vinovată.

După ce i-a fost rău pe camion când am dus lucrurile de la Brașov, a înțeles repede care e treaba în noua lui casă – adică noua mea casă. Și-a dat seama imediat unde e mâncarea (prioritatea absolută), apa și litiera. Dar primele trei zile le-a petrecut bombănind și dispărând sub pat, convins că viața e o mare nedreptate. Așa am aflat eu de regula 3-3-3: trei zile, trei săptămâni, trei luni – atât durează o adaptare.

Lars și regula 3-3-3

Primele 3 zile
Lars a fost un amestec între Sherlock Holmes și Fantoma de la Operă. Ziua dispărea pe undeva, sub păturile lui sau prin dressing, cu mieunat ofuscat și priviri acuzatoare. Era clar că înjura întruna. Noaptea, investiga fiecare colț și cutie ca un detectiv sceptic care caută probe.

Primele 3 săptămâni
A început să accepte casa, dar în stilul lui: și-a revendicat canapeaua, a trebuit să insist că are voie doar pe jumătate, tastatura laptopului și, din când în când, fotoliul meu. A primit două culcușuri suplimentare în dressing unde bate soarele după-amiaza. A testat toate regulile, a urcat pe masă ca să vadă ce se întâmplă – nimic, că nici la Brașov n-am reușit să-l educ – a dărâmat obiecte doar pentru a verifica dacă gravitația funcționează la fel și în București.

Primele 3 luni (viitor)
Urmează momentul în care Lars va fi oficial stăpân de moșie. Nu știu de ce am iluzia și pretind că eu sunt sVa ști exact unde bate soarele după-amiaza, la ce oră se umple bolul și pe cine trebuie să ignore pentru a obține atenție. Casa va fi a lui, eu voi fi doar chiriașa emoțională.

Cum a fost pentru mine

În primele trei zile am despachetat cutii. Primele douăzeci (exagerez, evident) au fost ordonate și etichetate: știam exact ce e în fiecare. După aceea, m-am grăbit. Dușul bucal a ajuns într-una dintre multele cutii cu cărți, câteva cuțite în cutia de decorațiuni. Căutând cuțitele, pe care știam sigur că le-am pus în cutia pe care scria bucătărie, doar că țineam minte eronat, am crezut că am uitat vreo cutie în camionul de mutări. N-a fost cazul.  Așa că primele zile au fost pentru mine la fel de confuze ca pentru Lars.

Diferența e că eu chiar voiam să mă mut. Acum sunt în faza a doua și mă simt victorioasă că am învățat pe unde să ies de la metrou ca să nu dau ture suplimentare de 15 minute prin Piața Victoriei. Am descoperit că trebuie să ai o jachetă sau un sacou cu nasturi ca să poți supraviețui căldurii de sub pământ. În cartier, am găsit un coafor, câteva magazine, o librărie unde se vând foi mari de desen și o măcelărie excelentă – Măcelăria Radu, pe strada Mărășești 42. Brutărie bună nu am, dar poate că e mai bine. Încă descopăr locuri și, odată cu ele, lucruri despre mine.

Se spune că o pisică are nevoie de trei luni ca să simtă că locuiește „acasă”. Eu am început măcar să înțeleg unde mă duc atunci când spun „acasă”.

Ce legătură are asta cu un loc de muncă nou

Un job nou seamănă cu mutarea într-o casă necunoscută. Primele zile, primele săptămâni și primele luni fac diferența. Doar că, la oameni, adaptarea nu ține doar de instinct și de bolul cu mâncare. Contează enorm dacă ai pe cineva care să-ți fie ghid.

Mentorul este acel coleg care nu doar îți arată unde e bucătăria și cum se face cafeaua, ci îți traduce cultura locului: cine răspunde bine la glume și cine doar ridică din sprânceană, care sunt regulile scrise și care sunt cele nescrise, pe cine să întrebi atunci când te blochezi. E prietenul de proximitate, harta vie a organizației, omul care îți dă voie să pui întrebări aparent banale fără să te simți prost.

Cum ar putea arăta un plan de integrare

• Primele 3 zile – Mentorul și cineva din HR îți fac turul, îți dau broșura de angajat (ar fi de preferat să existe), îți prezintă compania și echipa. Dar, mai ales, sunt acolo zilnic să răspundă la întrebări și să îți arate că ești bine-venit.

• Primele 3 săptămâni – Mentorul rămâne aproape: zilnic în prima săptămână, apoi de câteva ori pe săptămână. Îți arată instrumentele de lucru, te ajută să legi teoria de practică și se asigură că te simți sprijinit. Important e cadrul: să știi că orice întrebare e bună, iar progresul e vizibil și discutat la fiecare pas.

• Primele 3 luni – Întâlnirile cu mentorul devin săptămânale și merg dincolo de „cum fac asta?” spre „de ce facem așa?”. Discuția se extinde și spre valori și principii. La final, o întâlnire cu HR și mentorul clarifică ce a mers bine și ce se poate îmbunătăți. Feedbackul noului venit e extrem de valoros: are privirea proaspătă și poate face integrarea celor care vin după el mult mai simplă.

Concluzia mea? La fel ca Lars, și noi cred că avem nevoie de zile, săptămâni sau luni pentru a ne simți acasă – pot fi trei sau pot fi mai multe. Dar, spre deosebire de pisoi, noi nu ne mulțumim cu un bol plin. Avem nevoie să descoperim că aparținem, iar asta se întâmplă doar dacă găsim alți oameni care să ne ajute. Pentru mine a contat enorm faptul că Ada e aici și că ne vedem des, au ajutat locurile în care încep să mă integrez prin proiectele profesionale, a contat că am primit din când în când o invitație la un eveniment sau un îndemn la o cafea.

La fel este și într-o organizație nouă: un mentor contează uriaș. Să fie ghid, partener și traducător al culturii locului, cineva care să facă trecerea mai blândă și să ne ajute să transformăm „locul de muncă” în „locul meu de muncă”. Iar poate cea mai importantă parte e să nu uităm că și noi putem fi, la rândul nostru, ghizi pentru altcineva. 

ar fi o cucoană cu aere de mare doamnă

Bucureștiul e o cucoană de aproape șaptezeci de ani, încă relativ sprintenă. Cam tot ce e și ce face e pe la mijloc: nici înaltă, nici scundă, nici grasă, nici slabă, nici deșteaptă, nici proastă… Se îmbracă în culori vii, e atentă să aibă mereu părul vopsit și să fie coafată. Nu se vede că la unele rochii are tivul desfăcut, că puloverele și paltoanele au câteva găuri mici de molii, la suprafață pare foarte bine. Se machiază uneori puțin prea mult,  fardul de pe pleoapa de sus i se cam întinde, sprâncenele sunt prea pensate, dar ea creionează o dungă pentru a compensa lipsa lor. Rujul îi depășește ușor conturul buzelor. Vorbește mult și tare, evocă vremurile de altădată, o deranjează că are pensia mică, noroc că-i mai trimit copiii câte un stimulent, are o fată în Italia și un băiat în Spania. Dacă nu-i trimiteau ei bani, nu știe cum ar fi reușit să-și facă dinții, le spune tuturor în timp ce zâmbește mândră. 

A lucrat toată viața la primărie. A știut să se învârtă când au început retrocedările și a cumpărat direct de la proprietari apartamentul splendid în care locuiește. Stă în centru, într-o casă cu risc seismic, are un etaj întreg cu terasă fabuloasă. La parterul clădirii e o cafenea. Pentru că e o prezență pitorească, primește gratuit cafeaua în fiecare dimineață. Nu de alta, dar atrage clientelă, cucoana dă în cărți, iar lumea intră și pentru o porție de ghicit. Nu face programări, nu-i pasă, cei care vor să stea de vorbă cu ea n-au decât să stea la coadă, ea știe ce înseamnă să stai la cozi, n-a murit nimeni. Nu e nostalgică, au fost vremuri grele, Ceaușescu ăla a fost un prost, dacă le-ar fi dat de mâncare oamenilor și nu i-ar fi chinuit atât și cu frigul și cu întunericul, eventual să fi asigurat și puțin circ, adică niște program la televizor, nu-l dădea nimeni jos. 

E șmecheră. Cunoaște etimologia cuvântului, a venit la noi din germană, din Schmecker, care desemna pe cineva cu gust rafinat, un cunoscător, Schmecker-ii erau degustătorii de vinuri. Dar ea știe despre metamorfoza cuvântului: și-a pierdut haina elegantă și a căpătat un costum mai practic, potrivit străzii. A ajuns să însemne nu rafinatul cu papile fine, ci omul descurcăreț, cel care știe să se strecoare prin situații complicate și să iasă cu fruntea sus – sau măcar cu buzunarul plin. O descrie perfect: ea a transformat   rafinamentul în abilitate, abilitatea în șiretenie, șiretenia în tupeu.

Mai are prea puține prietene, se vede rar cu ele, nu prea are chef să le asculte cum se plâng tot timpul. Ei îi priește să vadă oameni tineri în jur, chestia asta cu ghicitul i-a venit mănușă, se distrează când își etalează cărțile aurii strălucitoare de Tarot pe masă. Nu e mulțumită de decorul nordic auster al cafenelei, dar n-a comentat prea mult, ea nu e o babă și nu va fi niciodată. Se bucură când își vede clienții făcând ochii mari când le zice bazaconii, pare că se pricepe, ei se întorc, avizi de vești bune. Le zice că se poate, că vor reuși, că e doar un mic impas. S-a gândit să se bage și în industria de soluții (dezlegări de farmece și vrăji de prosperitate), dar e cam mare înghesuiala, plin de constelații și regine ale manifestării, așa că a lăsat-o baltă. Se mulțumește cu încrederea pe care reușește să o redea clienților. 

Ea a fost mereu aici. Se uită circumspectă la noii veniți, ea știe că va rămâne orice ar fi. O amuză încrâncenarea lor și lupta pe care cred ei că o duc. Ea știe că ajută flexibilitatea, negocierea. Dacă știi să fii amabil, te poți strecura oriunde. Vede inocența celor din jurul ei și nevoia lor de a fi ocrotiți. Sunt toți niște copii care refuză să se maturizeze! Nu-i plac pițipoancele, nici golanii, dar le dă voie să fie. Știe că nu e treaba ei, că lucrurile se mai aranjează și din mers. Ea va rămâne. 

Pentru că petrece atât de mult timp în compania tinerilor, pare mai verde decât e. Știe care sunt subiectele la modă, știe pentru ce se luptă ei și are abilitatea de a părea interesată. De asemenea, ea știe că lucrurile sunt fluide, că nimic nu ține mai mult de trei luni, nicio indignare, luptă, nicio restricție sau regulă nouă, totul e fluid și negociabil, mereu se găsește o portiță, așa a fost mereu aici. N-are de gând să plece nicăieri, nu vrea să se retragă la munte sau la mare, poate să dispară doar pe perioada verii, deși adoră cât de gol e orașul. Ea vrea să fie în miezul lucrurilor, să meargă la concerte și la teatru, să se plimbe cât o mai țin picioarele. Și să se bucure, că doar nu degeaba o cheamă Bucuria. 

Am vorbit la telefon cu o prietenă și se bucura că e 34 august. Pe mine mă bucură toamna, mi se pare un început, pe alții îi sperie din același motiv. De fiecare dată când începe ceva, altceva se termină și ne face rău pretenția de a putea controla lucrurile sau dorința permanentă ca ele să fie alt fel decât sunt. Recunosc că singurul motiv pentru care așteptam începerea școlii era acela legat de colegi. 

Începe școala și nu știu dacă părinții nu cumva sunt mai stresați decât copiii. Sunt studii recente care arată cât de mult a crescut nivelul de stres și anxietate în societate la toate vârstele. Ieri eram în autobuz și am început să vorbesc cu o doamnă, încercam să descopăr cum să cobor la stația corectă, nu de alta, dar Bucureștiul are modalități aproape nesfârșite de a mă provoca. Sigur că viața a devenit mult mai complicată decât era, mult mai multe alegeri de făcut, mai multe tentații, mai multe îndatoriri, atât de multe încât apare nostalgia față de o perioadă în care libertatea era limitată. 

Cu siguranță că suntem mai stresați, dar cred că ne căutăm soluțiile în direcțiile greșite. Voi vorbi despre adulți cu altă ocazie, acum m-aș referi la copii și tineri. În cazul părinților, o bună parte din stres vine în relație cu copiii, dacă fac tot ce pot sau nu pentru ei și dacă îi controlează suficient sau nu. Copiii au acum ocazia de a demonstra că se descurcă mult mai târziu decât generația mea. Eu mergeam singură la școală din clasa întâi, veneam acasă și-mi încălzeam mâncarea pe un reșou micuț, în general mâncam vreo două-trei linguri și apoi aruncam restul. De tocilară ce eram, mai întâi îmi făceam lecțiile și apoi ieșeam la joacă. Deja la Ada lucrurile nu au mai fost chiar atât de simple, se ocupa mult mama de ea, dar tot ieșea afară la joacă, tot o mai trimiteam la cumpărături, tot avea o anumită libertate. Trupa de teatru în care a fost în liceu era „nesupravegheată”, se organizau singuri, plecau la festivaluri de teatru pentru adolescenți. 

Ce le lipsește copiilor și ar merita să fie adresat e tocmai acel spațiu în care să se dezvolte liber în relație cu ceilalți copii. Din păcate, în momentul ăsta cele mai multe dintre activitățile lor sunt atent supravegheate de un adult: la școală sau în timpul liber, e mereu un adult care stabilește regulile și intervine. Pe vremuri, copiii își dezvoltau numeroase abilități de negociere sau de poziționare în legătură cu lumea atunci când se jucau nesupravegheat pe stradă, ceva ce e aproape imposibil acum. La locurile de joacă se aud mai mult vocile părinților decât ale copiilor, sunt acolo, lângă ei când se dau pe leagăn sau când se joacă la nisip. 

Lenore Skenazy este o autoare și o jurnalistă din America, denumită „cea mai rea mamă din lume” în urma unui articol pe care l-a scris despre băiețelul ei de 9 ani căruia i-a permis să meargă singur cu metroul. Ea este activistă pentru educație „freee-range” și are și un talk la TED despre asta. Merită să-l vezi, e chiar amuzant. Povestește despre LetGrow, o inițiativă prin care să obțină pentru copii mai multă libertate de a interacționa nesupravegheat de adulți și pentru părinți o garanție că nu vor fi condamnați dacă lasă copilul să meargă singur la școală. 

Nu, nu suntem chiar acolo, dar nici departe nu suntem. Aseară am  trecut pe lângă un părculeț plin de copii, cei mai mulți se jucau sau stăteau pe lângă un părinte în loc să se bage în seamă cu ceilalți. Copilul poate căpăta în timp senzația că orice activitate în care părintele nu e lipit de el e ceva periculos. Și ne întrebăm de unde anxietatea cu privire la începutul școlii? 

Sunt sigură că dacă părinții ar muta puțin conversația înspre ce e plăcut și interesant la școală, ar face tranziția mai ușoară. Câteva întrebări utile: 

• ce te face curios/ curioasă? 
• ce te bucură? 
• ce ai vrea să descoperi? 
• ce crezi că te va încânta? 

E normal să fim preocupați în momentul în care începem ceva nou. E anormal să patologizăm tot. 

Nu cred că vom putea să controlăm vreodată tot ceea ce li se întâmplă copiilor noștri, să-i scutim de orice fel de disconfort. După cum ai aflat până acum, viața are talentul de a veni cu multe surprize și unele dintre ele nu sunt plăcute. Un copil care nu a avut parte de nici un fel de greutăți se va lovi mai dur de ele. 

Împreună cu Ada lucrăm la un caiet destinat adolescenților. Sunt mai multe teme asupra cărora să reflecteze și apoi să exerseze în relație cu ceilalți. Din păcate, în școlile noastre nu se prea face niciun fel de educație emoțională practică. Sunt cunoștințe minime. Eram într-o discuție acum o săptămână și povesteam despre cuvintele utile care merită spuse când cineva trece printr-o situație dificilă: „îmi pare rău că ți-e greu, te cred, spune-mi dacă pot ajuta cu ceva”. Cineva a zis că sunt goale de conținut. Eu zic că depinde. Mi se pare decent să știi ce să spui și s-o spui automat, decât să nu spui nimic. La primăria unde m-am dus anul trecut să înregistrez decesul mamei, funcționara nu a știut să-mi spună nimic. Mi-a dat certificatul destul de repede și a avut înțelegere să-i trimit un act care-mi lipsea pe email. Și-a făcut ea treaba? Răspunsul rapid tinde să fie DA, doar că eu cred că o activitate lipsită de compasiune îi e mai dăunătoare decât una în care se conectează cu cei cu pentru care lucrează.  Tot ceea ce ține de bucurie, satisfacție, sens, iubire, apropiere… este în relație cu ceilalți. 

Dorința de a feri copiii merge până la a le restricționa poveștile, de a nu-i lăsa să citească decât povești în care se întâmplă doar lucruri frumoase, toți oamenii sunt buni, toate animalele sunt pașnice, toată lumea râde sau se bucură. Părinții vor doar povești care să-i distreze pe copii. Nu cred că ajută să interzicem poveștile nemuritoare, Frații Grimm sau pe Hans Christian Andersen. Emoțiile negative, care sunt firești, vor deveni niște monștri de temut și anxietatea va crește și mai tare. În viață se vor întâlni cu lupi, cu zmei, cu monștri, cu situații grele sau grave și nu e util să credem că-i ferim. Rolul poveștilor este și acela de a educa și de a preveni. 

 Pe platforma SEE ( Social, Emotional and Ethical Learning) găsești materiale destinate educatorilor, profesorilor sau învățătorilor pentru a contribui Educarea Inimii și a Minții. SEE Learning este un proiect al organizației Center for Contemplative Science and Compassion-Based Ethics de pe lângă Universitatea Emory și este realizat cu sprijinul multor oameni de știință sau autorități în domeniul minții și inimii, cum ar fi Dalai Lama sau Daniel Goleman. Resursele sunt disponibile tuturor celor care doresc să contribuie la crearea unei lumi în care să fim mai buni și mai bine unii cu ceilalți.

„A sosit momentul să avem o educație socială, emoțională și etică.

În lumea de astăzi suntem cu toții interconectați. Situațiile dificile cu care ne confruntăm, și cu care se vor confrunta și generațiile viitoare, necesită o cooperare care trebuie să depășească granițele naționale, etnice și religioase. Trebuie să ne vedem unii pe alții nu ca adversari sau concurenți în lupta pentru resursele limitate ale pământului, ci ca frați și surori care locuiesc împreună pe singura planetă pe care cu toții o numim – Acasă. Prin urmare, avem nevoie de un mod de gândire cu totul nou, aliniat la vremurile pe care le trăim, care să ne recunoască interdependența, necesitatea rezolvării problemelor și îndemnul la schimbare prin dialog și colaborare. 

Toate religiile pledează pentru compasiune, dar pentru a implica întreaga umanitate avem nevoie de o abordare etică, cu caracter universal: o etică seculară care să cultive valori umane fundamentale, precum empatia, toleranța, iertarea și iubirea.

Rezultatele unor cercetări recente au arătat că astfel de valori pot fi cultivate printr-o învățare și o practică fundamentate pe o judecată sănătoasă, experiență și descoperiri științifice. Aceste valori pot fi integrate în inimile și mințile noastre nu prin aplicarea unor reguli stricte, ci prin aplicarea voluntară a rațiunii și a studiului personal.” – DALAI LAMA

Am discuții cu tineri (sau cu părinții lor) despre ce fel de cărți ar trebui să citească. Eu cred că ar fi util să citească tot ce prind, desigur că pentru asta ar trebui să lase telefonul din mână. Am spus-o de nenumărate ori, cititul se cultivă și prin puterea exemplului și cu condiția ca în casă să existe o bibliotecă din care să poată alege. Curiozitatea e esențială și poate că va încerca să frunzărească mai multe volume apoi să aleagă singur/ă. 

De-a lungul timpului mi-au fost cerute tot felul de liste de lecturi esențiale. De genul zece romane despre femei, despre libertate. Sau zece romane pentru tineri…  Nu există cele zece decât ca un început, ele sunt primele zece, pentru că nu ne putem opri doar la atâtea. De vreo câteva luni îmi propun să fac o astfel de listă, totuși, cu scriitoarele și volumele care mi se par mie relevante. Știu că lista ar fi prea scurtă, e foarte complicat să zic ce ar fi esențial și ce nu, sunt nenumărate voci care ar trebui să fie auzite.

Una dintre ele este cu siguranță cea a lui Margaret Atwood. Ea a fost criticată în diferite moduri de-a lungul timpului: că e prea feministă sau nu destul de feministă, că e prea critică la adresa statului sau a bisericii, că nu e destul de critică la adresa lor, că e progresistă sau că e împotriva progresului. Ea spune foarte elegant: „Faceți o listă cu tot felul de acuzații care vă vin în minte, iar apoi scrieți în dreptul fiecăreia opusul, și veți avea imaginea completã a ceea ce s-a spus despre mine”. 

Sunt abonată la Substack-ul ei și chiar de dimineață am citit cu groază despre faptul că Povestea slujitoarei a ajuns pe lista de cărți excluse din școlile de stat din Alberta, Canada, unde s-a făcut o „purificare” ca nu cumva bieți tineri să afle despre lucruri despre care nu se vorbește… cum ar fi sexul sau moartea. Margaret Atwood a scris pe X o povestire extrem de scurtă despre situație. Danielle Smith, numele de la sfârșit, este al guvernatoarei statului Alberta.

„John și Mary erau doi copii foarte, foarte cuminți. Nu-și băgau niciodată degetele în nas, nu aveau scaune sau coșuri. Au crescut, s-au căsătorit și au produs cinci copii perfecți fără să facă vreodată sex.

Deși pretindeau că sunt creștini, nu dădeau nicio atenție la ce a spus Isus, de fapt, despre săraci, despre Bunul Samaritean, despre a-ți ierta dușmanii și alte chestii de genul. În schimb, practicau un capitalism lacom și egoist, pentru că se închinau la Ayn Rand. (Au ignorat, totuși, scena din Izvorul în care este „binevenită” o scenă de viol, pentru că cine are chef să insiste, și, pe deasupra, ar fi implicat sex și, deci, ar fi fost pornografic. Ei bine, într-un fel chiar este, nu-i așa?)

Ah, și nu au murit niciodată, pentru că cine are chef să insiste pe, știți voi, moarte și cadavre și bleah? Așa că au trăit fericiți până la adânci bătrâneți.

Dar, între timp, Povestea slujitoarei a devenit realitate, iar Danielle Smith s-a trezit cu o rochie albastră nouă și frumușică, dar fără job.

Sfârșit.” – Margaret Atwood

Dacă nu ai citit Povestea slujitoarei, poate e momentul. Până atunci, ai link la un articol despre autoare pe care l-am publicat acum câteva luni: Reverență. 

În încheiere, te-aș invita să te gândești și să-mi spui părerea ta despre povești. Eu cred că în loc să ferim copiii de povești „incomode”, mai bine i-am învăța să le citească, să-și pună întrebări și să-și caute răspunsurile. Poveștile sunt exerciții de libertate și de înțelegere a lumii: cu monștri și eroi, cu lupte și împăcări, cu adevăruri care dor și cu bucurii care vindecă.

De aceea cred în scris ca exercițiu de viață. În atelierele mele de scriere creativă autobiografică îi provoc pe oameni să-și spună propria poveste, cu lumini și umbre, cu începuturi și sfârșituri. Doar așa ne putem auzi cu adevărat unii pe alții.

Și, dacă vrei să începi mai simplu, începe prin a citi. Orice. Citește literatură, citește povești care te fac să râzi, dar și povești care te dor. Citește și cărțile mele polițiste – nu pentru că ar da vreo rețetă, ci pentru că, uneori, o crimă ficțională spune mai mult despre viață decât o mie de clișee motivaționale.

Pentru că, până la urmă, poveștile – citite, scrise sau trăite – sunt cele care ne dau curajul să fim liberi.

Acum cincisprezece ani se vorbea foarte puțin (spre deloc) de burnout, ceea ce mă califică drept un trendsetter în domeniu. Faptul că produce dezastre este necontestabil și poate cauza tot felul de boli din cauza regimului de viață stresant, fără somn sau hrană de calitate și fără relaxare.  Îmbolnăvirea se produce datorită burnoutului, dar burnoutul nu este boală, conform Organizației Mondiale a Sănătății, burnout este un fenomen ocupațional și nu o condiție medicală. 

Oricât de nepopulară ar fi opinia mea, cred că e important să știm ce ne dorim, de fapt, astfel încât să avem completări în legislație care să ne ofere cu adevărat protecție. Definiția conform OMS este următoarea: „Burnout este un sindrom conceptualizat ca rezultat al stresului cronic la locul de muncă, care nu a fost gestionat cu succes. Se caracterizează prin trei dimensiuni principale: senzații de epuizare sau pierdere de energie, detașare mentală crescută față de activitatea profesională, sau sentimente de negativism ori cinism legate de locul de muncă, eficiență profesională redusă. Burnout se referă în mod specific la fenomenul ocupațional și nu trebuie aplicat pentru a descrie experiențe din alte arii ale vieții.”

Totul a început cu o depresie minoră, dar ceva teribil de incomod. Pentru mine a reprezentat o  cotitură esențială. Inițial m-am enervat că am lăsat lucrurile să degenereze, teoretic ar fi trebuit să știu mai bine. Apoi m-am calmat, tot din pretențiile exagerate pe care le aveam de la mine m-am consumat, apoi m-am evaluat cu atenție, am înțeles unde am greșit și am făcut toate schimbările necesare. Am înțeles că eram perfecționistă și dependentă de muncă. Am avut sprijinul colegilor mei, mi-am luat o pauză de trei luni, m-au așteptat cu răbdare și am vorbit din ce în ce mai mult cu oamenii din organizație despre ceea ce putem face fiecare dintre noi. 

Am făcut numeroase formări și am studiat enorm de la momentul acela: o formare în art-terapie, una începută și nefinalizată în psihoterapie integrativă și una în coaching, pentru că mi-a plăcut mai mult. Mi-a luat nouă ani de atunci și până la publicarea „Caietului fericirii” și am avut obrăznicia de a vorbi des despre fericire la muncă, încă pe când conceptul însemna doar (încă) o masă de biliard sau teambuilding. 

E nevoie să schimbăm fundamental modul în care ne asumăm responsabilitatea asupra noastră și, în rândul oamenilor care au impact asupra mediului de muncă, asupra colegilor noștri.

De la momentul în care lucrez pe cont propriu, au fost foarte puține companii/instituții care au dorit seminare sau workshop-uri de fericire la muncă, așa că le-am numit diferit. Încă fericirea e un concept de temut la noi. Oricare ar fi denumirea, vorbim despre același lucru: cum creăm o cultură în care omul să fie respectat și conștient pentru valoarea pe care o are, cum susținem și cum creștem colaborarea, cum informăm despre rezultate și impact, dar și cum sancționăm abaterile de la această cultură a Oamenilor. Aș vrea să adaug și că burnoutul se poate produce la toate nivelurile ierarhice și se poate întâmpla chiar și atunci când nu se depășesc cele 40 de ore pe săptămână. Burnoutul poate surveni și când omul are senzația că e captiv, că muncește în zadar, că nu are nicio posibilitate de a influența orarul de lucru sau că ceea ce face nu contează. 

Responsabilitatea climatului de muncă este a angajatorului, desigur, iar pentru asta ar trebui luate măsuri care să stimuleze înțelegerea, asumarea și curajul de a interveni. Până la a avea o lege, cred că putem vorbi despre ceea ce putem face ACUM. Care sunt acele măsuri care ar putea preveni. Să vorbim mai mult despre ceea ce putem face PENTRU BUNĂSTAREA MENTALĂ și EMOȚIONALĂ a angajaților. Măsurile ar putea include workshop-uri sau seminare de gestionarea stresului, de colaborare și cooperare, de creștere a încrederii și a curajului personal, de bunăstare, prosperitate sau fericire la locul de muncă. 

Am lucrat cu companii care au fost suficient de deschise să poarte un dialog despre cum muncim împreună, ce înseamnă sensul, ce înseamnă preocuparea față de om și cum se pot îmbunătăți relațiile. Din păcate, îmi asum că nu am vorbit destul de mult despre asta, am de gând să repar și să intervin mai mult. Din septembrie voi lucra alături de Domnica Petrovai și Raul Lupaș la MindEducation și suntem puși pe fapte mari. 

Am făcut la un moment dat și un curs de trainer pentru facilitatori în sănătate mintală și cred că ar fi o idee bună ca organizațiile să le ceară celor care se ocupă de oameni (prefer această denumire decât cea de resurse umane) să parcurgă un curs de facilitator. I-ar ajuta mult la prevenție, ar putea observa din timp disfuncționalitățile și să creeze programe de intervenție.  

Renunțăm să luăm atitudine pentru că ne îndoim că putem schimba lumea. Evident că e greu să o schimbi pe toată deodată. Dar dacă ne-am concentra să schimbăm lumea noastră mică, persoanele, multe sau puține, pe care le putem influența, e posibil să producem, în timp, o schimbare suficient de mare. 

Am fost coach -facilitator la World Happiness Summit în 2023 și 2024, anul acesta nu m-am dus, era mai complicat, s-a ținut la Miami. Și nici la anul nu merg, e în Australia. În 2022 a fost publicat un manifest pe care l-am semnat și te invit să-l citești este despre cum putem interveni fiecare dintre noi, acolo unde suntem, la creșterea stării de bine. Găsești aici The Como Wellbeing Manifesto .

Aștept cu interes să primesc solicitări pentru organizarea de ateliere pentru bunăstarea angajaților din companie/ organizație/ instituție și vom crea acele programe care vor crește implicarea oamenilor și vor îmbunătăți climatul.

Photo by Nataliya Vaitkevich – Pexels

Cum continuăm? Cum reușim mai departe? Tot ÎMPREUNĂ

Ne-am mobilizat, am vorbit, am explicat, am argumentat. Am depus eforturi reale ca să convingem oamenii de lângă noi să voteze pentru România și pentru Europa.

Dar munca nu se oprește aici. E nevoie de noi și de acum înainte.
Dacă fiecare dintre noi s-ar întreba ce ar putea face mai mult, mai bine sau diferit pentru a influența progresul în anii care vin, poate că data viitoare nu vom mai trece prin frica ultimelor săptămâni.

Știu oameni care n-au prea dormit în ultimele zile. Care aveau coșmaruri în care erau fugăriți de hoarde mânate de ură. Și îi înțeleg.

Ce facem cu energia asta?
Cum păstrăm dialogul pe care l-am deschis?
Cum contribuim, fiecare în felul său, la educație, la speranță, la construcția unei societăți în care să vrem să trăim?

Unii spun că n-au nicio putere. Alții că nu e treaba lor. Dar suntem cu toții aici. România e a tuturor și a fiecăruia dintre noi.
Ne putem implica în foarte multe feluri, în comunitate, în educație, în societatea civilă.

Dacă în fiecare zi ne-am întreba „Ce am făcut azi pentru democrație?”, poate că va fi mai ușor și pe viitor.

Răul se întâmplă dacă sunt suficient de mulți indiferenți. Avem propriile lupte și ni se poate părea obositor să ne implicăm în ceva ce pare că nu ni se întâmplă direct. Este planeta responsabilitatea mea? Este și a mea, cu siguranță, de aceea e de preferat să am o atitudine responsabilă față de mediu. E și treaba mea, pentru că mă afectează pe mine, familia mea și cei din jurul meu. Poate că nu mă voi sufoca în mormane de material plastic și mi se pare prea îndepărtată suferința mediul înconjurător. Doar pare. Dacă reușesc să-mi extind capacitatea de cuprindere a lumii, pot accepta că sunt parte a ei. Și de aici vine și o asumare a responsabilității pentru ceea ce ni se întâmplă. 

Este România treaba mea? Pare ceva îndepărtat și de necuprins, dar dacă mă gândesc că sunt aici împreună cu ai mei și că avem posibilitatea să facem fiecare câte ceva, poate devine mai ușor. 

Ordinul Linguriței (The Order of the Teaspoon) este o organizație care are drept scop combaterea fanatismului și a fost inițiat de către Amoz Oz. Înființat în 2006 în Suedia, a pornit de la una dintre afirmațiile autorului. Acesta spune că sunt trei variante de reacție la vederea unei calamități, a unei conflagrații sau a unui foc. Unii vor fugi din calea incendiului cât de repede vor putea. Alții se vor indigna și vor scrie la ziar despre ceea ce s-a întâmplat sau vor cere demiterea celor responsabili, poate chiar vor face o demonstrație. Cea de a treia categorie este descrisă astfel:

”Vii cu o găleată cu apă pe care să o arunci în foc, iar dacă nu ai o găleată, vei lua un pahar, dacă nu ai un pahar, ia o linguriță, oricine are o linguriță. Da, știu că o linguriță e mică și că focul e uriaș, dar noi suntem milioane și fiecare dintre noi are o linguriță.”  

Găleata 

Ai posibilitatea de a te implica în organizații care luptă pentru cei mai puțin favorizați de soartă, care insistă pe educație, care se străduiesc să salveze planeta… Sunt o mulțime de locuri în care contribuția ta ar fi utilă. Cu siguranță fiecare dintre noi are ceva de oferit și poți contribui în foarte multe feluri. E posibil să te gândești că tu ai doar competențe de care țin de calcule sau contabilitate, spre exemplu, iar eu vin și-ți spun că poți face lecții cu copii din comunități defavorizate sau poți ajuta asociațiile să înțeleagă mai bine cum să-și organizeze cheltuielile. 

Am strâns cândva niște bani pentru pacienții internați pe durata lungă la spitalul de psihiatrie de la Vulcan, Colonia 1 Mai. Cei mai mulți sunt bătrâni cu afecțiuni cognitive, demențe în stadii avansate, pe care nu-i mai vizitează nimeni. Le trimisesem un email cu detalii colegilor și apoi m-am dus cu cutia de donații din birou în birou. Pe cei care nu săreau cu o donație îi întrebam dacă au citit mesajul meu. Când răspundeau: „da, l-am citit, ce trist, nu știu ce aș putea face”, le ziceam foarte simplu: „dă-mi măcar 5 lei”. 

Cei mai mulți au contribuit. Am strâns o sumă importantă și am cumpărat produse de igienă și de curățenie, dar și de mâncare. Unii au adus și haine de acasă. Am umplut cinci mașini. Am fost doar cinci. Cei care au fost atât de generoși înainte, au refuzat să vină pentru că s-au temut de durere: ”nu pot să văd așa ceva”, ”mi se face rău”. Doar că nu era despre ei, ci despre cei la care mergeam. Așa că o să trec la cea de a doua variantă.

Paharul 

Am reușit cu toții să trecem peste acest hop și pentru că presa independentă și-a făcut admirabil treaba. Fie că vorbim despre Recorder, Press One, Funky Citizens, Buletin de Bucureşti, Snoop – le-am menționat pe cele pe care le citesc eu cel mai des – cu toții au stat de veghe și au comunicat despre ceea ce se întâmplă. Poate că te gândești să-i susții cu o contribuție sau cu o donație. 

Pot înțelege și că ți-e greu să te implici sau să participi ca voluntar la acțiuni, poate că n-ai timp, trăim într-o lume agitată și suntem deseori pe fugă. Ai posibilitatea să alegi care sunt temele esențiale pentru tine și să susții organizațiile în care crezi. Poate că e educația, poate că e mediul sau poate că cercetarea, poate copiii sau poate persoanele în vârstă. Sunt convinsă că poți descoperi acele organizații pentru care merită să donezi. 

Cristina Hurdubaia, cunoscută pentru inițiativele ei și pentru Asociația Copacul cu fapte bune a trecut la treabă. A construit rapid un website Voluntari pentru România (voluntaripentruromania.ro) unde poți completa detalii despre tine și vei îndrumat/ă cum ai putea contribui dacă ai disponibilitate de timp sau cum poți dona. Și aici ajung la cea de a treia variantă. 

Lingurița 

Poate că nu ai timp și ți-e greu și din punct de vedere economic să oferi susținere financiară. Ai mai multe variante de lingurițe. Poți distribui mesajele asociațiilor în care crezi și le poți ajuta ca faptele lor bune să ajungă la cât mai multă lume. Și mai poți – până pe 25 mai – să completezi formularul de redirecționare a 3,5% din impozitul pe venit. Prin completarea formularului pe care îl poți găsi pe internet, parte din impozitul tău care a fost deja virat către stat va ajunge la asociația sau organizația non-guvernamentală pe care decizi să o susții. E o contribuție gratuită, practic, o parte din ceea ce a fost deja reținut din veniturile tale va fi direcționat de către autorități către asociația pe care o susții. 

Ce aș vrea să te invit să vezi e că deși ți se pare că nu poți face nimic, ceva tot poți face. 

Ne întrebăm deseori cum sunt oamenii? Mai degrabă bine sau rău voitori?A fi binevoitor înseamnă a dori mai degrabă binele. Eu aș zice că sunt mai degrabă binevoitori, cei mai mulți, doar că nu au energia sau determinarea de a pune în practică asta. Poate că se tem mai mult?! Sau poate că sunt prea preocupați de sine? 

Un indicator important pentru prosperitate este încrederea: în ceilalți, în autorități. În absența acesteia, tot ceea ce ar însemna colaborare productivă suferă. Relațiile durează mai mult să se consolideze și progresul este mai lent. Țările care au un scor înalt în raportul mondial despre fericire au un coeficient foarte înalt de încredere, respectiv unul foarte scăzut de corupție. Iar poți să te întrebi ce are asta de-a face cu tine, tu ești o persoană integră… Ține de fiecare dintre noi să vedem și să sancționăm derapajele. Vezi mai sus apropo de presa independentă. 

Încrederea înseamnă „am încredere în tine până la proba contrarie” și nu „voi avea încredere în tine când îmi vei demonstra asta”. 

Încrederea este diferită de naivitate. De principiu, încrederea ar însemna disponibilitatea de asumare a riscului cu privire la comportamentul celuilalt, credința că celălalt va coopera sau că va face ceea ce îmi doresc. Naivitatea înseamnă certitudine.   

La noi funcționează principiul încrederii pe invers: voi avea încredere după ce constat că meriți, în loc de voi avea încredere până la proba contrarie, așa cum ar trebui să fie conform definiției. 

Există această suspiciune permanentă că celălalt va face ceva împotriva mea: că o să mă înșele, că o să mă fure, că o să mă păcălească. Dacă cineva se poartă amabil, cu siguranță că vrea ceva de la mine. Dacă cineva zâmbește, încearcă să mă flateze ca să obțină ceva ce nu i se cuvine. 

E adevărat că lucrurile au tendința să se mai schimbe. Spre deosebire de acum 20 sau chiar 10 ani, șansele ca două persoane care se ciocnesc spontan pe stradă să-și zâmbească și să se scuze, au crescut. Cred că e un indicator bun, dar nu pot fi sigură pe observațiile mele, mediul în care mă învârt eu nu este neapărat relevant pentru majoritatea populației.

Încrederea se află la mijloc. Într-o parte este naivitatea, la polul opus este suspiciunea. 

Există o carte scrisă de reputatul psiholog Daniel David, ”Psihologia poporului român”. Dumnealui i s-a cerut de mai multe ori să rezume conținutul acesteia și las mai jos fraza pe care am luat-o de pe blogul domnului profesor și actual ministru al educației și cercetării: 

„Prin prisma unor atribute psihologice/psihoculturale fundamentale, precum potențialul pentru inteligență și creativitate, românii sunt cel puțin la nivelul altor popoare europene, din țări dezvoltate educațional și economic şi, astfel, influente internațional. Problema noastră este că, având o încredere mai scăzută în oameni, nu reușim să cooperăm performant, astfel încât nu ne utilizăm acest potențial valoros pe care îl avem și, în consecință, performanțele educaționale (ex. testele P.I.S.A.) sau de inovație/competitivitate economică ale țării nu se ridică la nivelul potențialul pe care îl avem ca țară. Dacă vom reuși să ne creștem încrederea unii în alții, astfel încât să cooperăm mai eficient, atunci vom putea să ne mobilizăm potențialul bun pe care îl avem şi, astfel, ținând cont de mărimea teritoriului şi populației, să fim una dintre cele mai influente țări la nivelul Uniunii Europene.”

O explicație posibilă a acestui fapt vine de la Vintilă Mihăilescu, psihosociolog și antropolog cultural: 

„Suntem o societate țărănească, orală, a relațiilor directe, interpersonale”. 

Practic, doar cei din cercul imediat de interacțiune sunt de încredere. Orice persoană din afara acestuia este un potențial pericol. În momentul de față România este cam juma-juma la țară și la oraș și timpul de când am fost relativ alfabetizați este destul de scurt. Am folosit cuvântul ”relativ” pentru că numărul analfabeților funcțional este extrem de mare. Încrederea este la noi rezultatul unei legături directe, contează că ne-am văzut și am stat de vorbă. Până când nu ne împrietenim puțin suntem încă necunoscuți, deci e un pericol. 

Cred că putem să căutăm mediile în care avem încredere; putem descoperi acele organizații care au dovedit că au făcut și putem să le susținem: cu găleata, cu paharul sau chiar cu lingurița. 

Foto – Karolina Gabrowska – Pexels