Ce începe după sfârșitul poveștii
Am iubit întotdeauna poveștile. Ca noi toți, pentru că narațiunea e forma principală prin care ne raportăm la lume. Am fost mereu curioasă de poveștile pe care le citesc eu, pe cele pe care le spun ceilalți, apoi de cele pe care mi le spuneam eu însămi, devenind ulterior interesată de cum și ce fel de povești își spun ceilalți. Cred că mare parte din ceea ce fac eu în coaching e o aducere în conștient a poveștilor care rulează în fundal pentru clienții mei și invitația către ei de a alege mai bine scenariile pe care sunt dispuși să le creadă, apoi să acționeze.
Primele povești pe care le-am citit au fost, probabil, Poveștile nemuritoare. Mai am și acum vreo zece volume de când eram mică, am un raft special în bibliotecă pentru povești. Am colecționat apoi tot felul de basme din culturi diverse ale lumii și recent mi-am cumpărat două volume de Povești și legende din America Latină, mă tot împung de la spate să scriu continuarea Seriei Gigi Alexa și-mi vor folosi. În raftul acela am și cele 15 volume din O mie și una de nopți în traducerea lui Grămescu, o ediție cartonată, superbă. Volumele care m-au impresionat în copilărie au fost trei: Poveștile Contesei de Segur, o carte cu ilustrații superbe și basme inedite, o colecție de povești românești al cărei titlu nu-l mai țin minte, și una de basme englezești, unele extrem de amuzante. Pe primele două le-am pierdut, dar am aflat recent că urmează să apară o ediție nouă din basmele Contesei de Segur.
Poveștile au fost mereu modalitatea prin care erau transmise informații sau lecții importante și copiii reușeau să învețe despre lume și viață cu ajutorul lor. Eu cred că Scufița Roșie era despre exersarea gândirii critice, dacă arată ca un lup, vorbește ca un lup, probabil că e un lup, Capra cu trei iezi, ca să păstrăm același antagonist, era despre prevenție, iar Albă ca Zăpada era despre prietenie și cum să faci echipă cu alți oameni, bine, oameni mai mici, niște pitici. Rolul lor nu era acela de a speria, ci de a lărgi perspectiva, de a înțelege că există pericole dincolo de siguranța căminului, dar și de a inspira, de a încuraja, de a da speranță, de a stârni curiozitatea.
Am trecut de la povești la ficțiune și am început cu cărți polițiste, asta citea fratele meu și am fost curioasă. Uneori spun că e posibil să mă fi interesat genul tocmai pentru că am citit de foarte devreme, poate că aveam vreo zece ani când l-am descoperit. Spre deosebire de povești, în romane lucrurile devin mai difuze, tonurile sunt mai palide, albul nu mai e chiar atât de alb și nici negrul atât de opac, se apropie mai mult de viață.
Bernard Minier e un autor francez (am scris un articol despre una dintre seriile lui – Ne fascinează ceea ce ne înspăimântă) care spune că „Viața dintr-un roman nu trebuie să fie mai ușoară decât este în realitate”. Recunosc că scriu despre situații complicate, ieșite din comun. Se discută foarte mult despre interesul crescut al cititorilor despre romanele de „fiori”, la thrillere mă refer. Explicația cea mai bună e aceea că oamenii adoră să experimenteze în siguranță emoții inconfortabile, dar e mai mult decât atât, genul a devenit unul complex, romanele polițiste sunt și o frescă socială a vremurilor și pun în discuție subiecte esențiale.
Mă întorc la poveștile din copilărie și te invit să te gândești care era povestea care îți plăcea cel mai mult. Oare ce te atrăgea la ea? Te identificai cu vreuna/vreunul dintre eroine/eroi? Unele dintre ele sunt călătorii de devenire și poate că ne-au inspirat, altele ne-au dat speranță.
În formarea mea în art-terapie am învățat un lucru esențial. Chiar dacă timp de doi ani am studiat și posibilele interpretări ale culorilor, formelor, materialelor, întotdeauna discuția este despre semnificația pe care o au acestea din punct de vedere al clientului. Gândește-te la multiplele semnificații pe care le poate avea o anumită culoare în anumite momente. Uite, spre exemplu, roșu poate însemna sânge, dar și dragoste. Înțelegi la ce mă refer.
Așa e și cu poveștile. Există curente care încearcă să te pună într-o anumită categorie dacă le spui că basmul preferat din copilărie era „Albă ca Zăpada”, clișee despre dorința comună a oricărei fetițe de a fi prințesă. Dacă s-ar face analiza asta acum, cu toate oglinzile din social media și toate filtrele, e posibil ca multe dintre noi să rezonăm cu Maștera, la cât de preocupate suntem de imagine…
Dar, uite, să vorbim despre mine mai bine. Mie îmi plăcea „Frumoasa și bestia”, am descoperit povestea în antologia de basme englezești. Sunt nenumărate versiuni ale poveștii, sigur o știi. Dacă n-au citit-o, poate că ai văzut desenul animat. E vorba despre un negustor care are trei fiice și care se întoarce dintr-o călătorie și-și dă seama că a uitat să ia un cadou și mezinei. Pentru cele două fiice mai mari luase rochii și bijuterii, dar ea a cerut doar un trandafir. Negustorul fură unul dintr-o grădină, dar e prins de stăpânul castelului, Bestia, și trebuie să promită că va trimite în locul lui prima ființă care-i va ieși în cale. Evident că fiica cea mică, cea care îl iubește cel mai mult îi iese în întâmpinare. Mai întâi nu vrea s-o lase, ea insistă ca să-și salveze tatăl, așa că mezina ajunge la castel. Totul bine și frumos, Bestia e un individ galant, care, deși știe că dragostea curată îl va salva, nu o presează în niciun fel pe fată. Din nou evident, când ea se duce acasă și nu se întoarce la timp pentru că surorile cele rele sunt geloase și vor să o rețină, ea vede într-o oglindă fermecată pe care i-o dăruise el (ea? Bestia), că el e pe moarte. Fuge la el (ea?) și îl salvează, îi mărturisește dragostea și el se transformă în prințul care fusese cândva. Happy End.
Sunt nenumărate teorii despre ce anume e povestea. Una dintre cele mai interesante este a lui Bruno Bettelheim: Bestia e partea întunecată a fiecăruia dintre noi și unirea fetei cu Bestia înseamnă integrarea și acceptarea acesteia. (Comandă pe Libris cartea lui Bruno Bettelheim, Psihanaliza basmelor.) Desigur că sunt numeroase voci care spun despre relația prea apropiată dintre tată și fiică, de unde și transformarea oricărui pretendent în ceva terifiant, sau despre salvare, sau despre…
Doar că ne putem identifica uneori cu altcineva decât cu personajul principal. Uneori putem fi noi înșine Bestia. Ne putem considera captivi într-o formă care nu ne e confortabilă, putem juca un rol pentru că ne e teamă să ne arătăm. Sau putem avea senzația că suntem respinși de către ceilalți…
Întotdeauna, dincolo de narațiunea clară, povestea îți șoptește și ție ceva. Eu mă simțeam foarte ciudată într-o perioadă. Am dat atunci de o melodie a celor de la Kodaline, viedoclipurile spun povestea în două părți, m-au făcut să înțeleg despre mine că sunt bine, că uneori mi-e greu și că uneori mă simt singură.
Îți las clipurile aici, sunt două părți filmate pe aceeași melodie: partea întâi și partea a doua.
Poate că mai multe personaje ne vorbesc. Uneori suntem prințese, alteori războinici, tot ce contează e să realizăm că e o narațiune pe care ne-o spunem și că realitatea e diferită. Pot alege ce poveste cred dintre toate pe care mi le spun. Singura pârghie pe care o am de a influența sau de a schimba realitatea ține de acțiunile mele personale, ce pot face acum. O să-ți dau exemplul care îmi place cel mai mult. Să zicem că vrei să mergi la o plimbare, ai fi vrut să fie vreme bună, dar plouă. Singurul lucru pe care îl poți face este să te hotărăști dacă vrei sau nu să ieși din casă și să te îmbraci corespunzător.
În „O soție de poveste” de Olga Grushin, vedem ce se întâmplă după „ce au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”, tărâmul la poarta căruia basmele se opresc și nu pășesc niciodată. Și dacă în copilărie ne imaginam că acolo era doar lapte și miere, pe măsură ce am crescut și am văzut cu proprii noștri ochi cum ne transformăm în relație, am renunțat să mai credem asta.
Despre Fleishman are necazuri de Taffy Brodesser-Anker am scris într-un articol, vezi mai jos un fragment. Poți cumpăra cartea acum de pe Libris cu doar 14,70 lei, e o reducere specială.
Dacă este să privim personajele: prințesa și prințul şi tot ceea ce s-a scris despre ele, toate-s bune şi frumoase până la sfârșitul basmului. Singura dificultate pe care o avem este că nu știm continuarea. Pentru că nu ni se divulgă ce-a fost după terminarea tuturor încercărilor, nu avem niciun fel de detalii concrete despre cum „au trăit fericiţi până la adânci bătrâneți”. Pare foarte departe. E doar foarte greu.
Prințesa „va fi cineva despre care soțul ei va spune că e nervoasă – nervoasă și cicălitoare. El se va întreba unde a dispărut farmecul ei; se va întreba unde au dispărut zâmbetele ei”. Probabil în același loc în care se ascunde lenjeria de dantelă pe care o purta și care e acum înlocuită cu una de bumbac, mult mai comodă, la fel ca furourile diafane în care dormea și care au fost înlocuite de pijamale cu mânecă lungă.
Mă întorc la romanul Olgăi Grushin în care Cenușăreasa, după treisprezece ani de căsnicie, se simte nefericită și decide să apeleze la o vrăjitoare pentru a scăpa de prințul care s-a dovedit a fi un fustangiu plin de sine. Mi s-a părut că autoarea are o baghetă magică și mă poartă printr-o mulțime de povești. Uneori mă opream din citit să-mi aduc aminte basmul la care face aluzie. Planurile se intercalează, ba suntem în ținutul basmului, ba în New York-ul zilelor noastre, unde zâna e psihoterapeuta și vrăjitoarea e avocata de divorț. Umorul e absolut spumos. Spre sfârșit, eroina stă de vorbă cu cele două surori ale sale:
– Femeile din poveștile alea sunt toate niște capete seci. Nu au sentimente, nu gândesc cu mintea lor. Sunt doar niște mămăligi. Tot ce vor e să fie salvate și să se mărite. Relicve ale oprimării masculine, toate.
– Nu-i adevărat, ripostează Melissa. Majoritatea basmelor sunt subversive. Feministe, chiar. Nu, nu te strâmba așa, ascultă-mă! Sunt povești pe care femeile și le spun unele altora, gogoși umflate, bazaconii, nu-i asa? Și cine sunt eroii lor? Tot femeile. Albă-ca-Zăpada, Rapunzel, Scufița Roșie… Fete care fug de-acasă, care-și caută soți, care scapă de lupi. Au nume, au caracter, au aventuri. Dar bărbații…? Toți doar niște siluete anonime, iar unii dintre ei sunt răi de-a binelea. Știai că există o versiune a Frumoasei din pădurea adormită în care un rege însurat o găsește, o violează în somn și pe urmă se întoarce la nevastă-sa? Iar ea naște, tot în somn, și copilul e cel care o trezește încercând să sugă la sânul ei. Sunt sigură că autorii basmelor știau ei exact despre ce vorbesc. Iar prințul Cenușăresei, ce idiot! Mai întâi o ia pe una dintre surorile vitrege la palat, apoi pe cealaltă, și habar n-are că nici una nu e iubirea lui adevărat până când nu vine cineva și-i arată că picioarele le sângerează! Nu e tocmai povestea de dragoste a secolului! Dar Cenușăreasa, pe de altă parte, ea știa bine ce face măritându-se cu el. Nicăieri nu zice că era îndrăgostită. Voia doar sã fie regină, și-s sigurã că asta-i mai bine decât sã spele vase.
Comandă pe Libris O soție de poveste de Olga Grushin.
Te vei întreba de ce te-am plimbat prin atâtea povești și două romane. Mi-aș dori doar să te provoc să observi cum funcționează poveștile din capul tău.
Avem o tonă de narațiuni despre trecut: cum ar fi fost dacă…, aș fi putut să…, ar fi trebuit să…, puteam să fi… , trebuia să fi fost sau să fi făcut… . Sentimentele pe care le avem față de trecut sunt utile pentru că ne pot învăța niște lecții, vinovăția mă poate ajuta să înțeleg ce să nu mai fac, regretul îmi poate da impulsul de a face diferit pe viitor. Trecutul nu mai poate fi schimbat. Chiar dacă el mă ajută să-mi explic reacțiile mele sau modul în care iau decizii, pot doar să fac diferit în prezent.
Avem, de asemenea, o mulțime de scenarii despre viitor, uneori par atât de veridice încât le luăm ca pe niște certitudini. Viitorul, de orice nuanță ni-l imaginăm, sumbru, pastelat sau în culori strălucitoare, e ceva ce încă nu s-a întâmplat. Așa cum te-am bătut deja la cap până acum, în controlul meu stau doar alegerile mele: ce aleg să cred din tot ceea ce gândesc și ce aleg să fac sau să spun.
