Confruntarea cu adolescența
Carla este adolescentă și depune eforturi considerabile de a-i provoca pe cei din jurul ei la adevăr. Se simte foarte singură și se poziționează împotriva tuturor. Am făcut asta cu toții. Eu îmi aduc aminte de mine în perioada respectivă: furioasă și disprețuitoare la adresa tututor, îi desconsideram atât de tare, încât nici măcar nu mă oboseam să deschid lupta, îi consideram inferiori. Mă refer la părinții mei. Ador adolescenții care își spun părerea, înseamnă că încă mai suntem niște parteneri de discuție pentru ei. Ar trebui să ne temem de momentul în care vor înceta să ne vorbească și nu de certurile pe care le avem cu ei.
Facem frecevent greșeala de a-i considera pe copiii noștri niște ființe semi-cretine și ne bazăm că ei nu pot înțelege lumea, ca și când ei nu și-ar construi propriile explicații atunci când noi nu vorbim cu ei. Ei se tem să vorbească până pe la 14 ani și când încep să o facă, încercăm să-i păcălim cu amenințări mai mult sau mai puțin voalate despre ”realitățile” lumii și cum o să fie loviți de ele. Ne justificăm neputința prin ”n-am avut încotro” sau ”așa a trebuit să se întâmple”.
Viața este despre alegeri și pe cele mai multe dintre ele le punem pe seama circumstanțelor. Sigur că există situații neplăcute, accidente sau ghinion, dar ceea ce facem din ceea ce ni se întâmplă este strict alegerea noastră.
Am vrut să studiez psihologia pe când eram adolescentă. Mă scufundam în cărți de filozofie, unele dintre ele ”făcute rost” pe sub mână sau exemplare copiate în condiții dubioase și care circulau clandestin, în încercarea de a descoperi lumea și sensul ei. Facultatea de psihologie se desființase, așa că am hotărât să dau la medicină, cu intenția clară de a deveni psihiatru. Am dat la facultatea de medicină din Târgu Mureș, doar pentru că aveam o verișoară care dădea și ea tot acolo și familiile noastre au hotărât că va fimai ușor dacă eram amândouă studente acolo. Am picat foarte aproape de linie, nici verișoara mea n-a intrat. Eu am vrut să dau la Timișoara, mă fascina orașul, citisem eu o carte polițistă a cărei acțiune avea loc acolo. Mă chinui de vreo doi ani să regăsesc cartea, dar nu am nici cea mai mică idee despre titlul ei sau despre autor. Eram în tren și când am ajuns la Sighișoara ca să luăm un autobuz la Târgu Mureș pentru înscriere și examen, țin minte și acum cât de mult am ezitat să cobor. Trenul mergea mai departe la Timișoara. Am tăcut și m-am dat jos. Am luat note bune, dar nu destul de bune pentru a intra. Din generația mea de la liceu, nu a intrat nimeni în anul acela la medicină. De un singur lucru mi-a părut foarte rău: cu media pe care am luat-o, aș fi putut intra la Timișoara. Nu m-am obosit să le spun alor mei că au greșit, pentru simplul motiv că m-am considerat răspunzătoare. Nu atât de eșec ci de faptul că am coborât atunci din tren, în loc să mă duc mai departe. Am avut o reacție ciudată, am făcut febră extrem de mare și am zăcut o noapte întreagă. Greșeala mea a fost prea dureroasă și m-a speriat. N-am mai dat la medicină în anul următor. Când s-a redeschis facultatea de psihologie, era la doi ani de la revoluție, în 1991, eram studentă la Brașov, măritată și fiica mea abia se născuse. Am încercat la un moment dat și m-am înscris, dar nu mai era același lucru. Citisem prea mult, aveam deja o formare în art-terapie de doi ani și una în coaching. Anul întâi la fără frecvență are același conținut și aceeași abodare ca pentru studenții de la zi din anul întâi care au doar 18-19 ani. Era prea târziu.
Poate că eu am fost o sălbatică și mi-am asumat prea mult și prea devreme totul. Eu cred că mi-a prins bine. Am făcut exercițiul alegerii cu Ada de foarte devreme. Uneori i-a fost greu. Cu siguranță a pregătit-o pentru tot ceea ce a urmat, a întărit-o și a făcut-o mai puternică și decât credea ea că este.
Am cunoscut mulți tineri minunați care nu au nevoie de altceva decât de discuții oneste cu cei din jurul lor. În care adulții să-și povestească experiențele și greșelile, dar și învățămintele. Cel mai tare ne everva la părinții noștri când dădeau verdicte despre viitoarul nostru înc azul în care îndrăzneam să spunem că ne dorim altceva decât voiau ei pentru noi: ”o să ajungi rău”, ”n-ai să te descurci”, ”viața nu e așa cum crezi tu”. Cu toată lupta mea, am auzit în permanență profețiile astea în capul meu. Mă luptam cu ele. Ar fi fost mai ușor dacă ei ar fi tăcut. Sigur că părinții spun toate lucrurile astea din dorința de a ne proteja, de a ne fi bine, dar pot condamna tinerii să capituleze sau să le fie prea frică.
E important să facem luptători din copiii noștri. Cu cât se vor lupta mai mult și mai bine cu noi, cu atât mai bine vor reuși în viață. Iar reușita constă în a fi fericiți cu viața lor și nu să aibă cariera, salariul sau casa pe care ne-o dorim noi pentru ei sau cele pe care n-am reușit noi să le avem pentru noi.
Am învățat foarte multe lucruri de la Ada pentru care îi sunt recunoascătoare. Am fost o mama atât de bună cât m-am priceput și m-am străduit tot timpul să învăț de la ea. Până când a mers la școală a fost bine, de la momentul la care a intervenit în ecuație performanța, lucrurile au luat-o razna. Cred că de asta avem relația minunată pe care o avem acum, pentru că în primii ani am reușit să-i asigur confortul emoțional de care a avut nevoie. Când au apărut temele, notele, am luat-o razna. Am condiționat-o și stresat-o. Era comportamentul meu față de mine, un automatism din perfecționismul dus până la absurd care mi-era familiar: ”se poate și mai bine”, ”poți mai mult”, ”data viitoare o să poți”. Am avut mereu un bici în mână cu care mă amenințam de fiecare dată când eram pe cale să cedez. Încă mă mai lupt cu tendița asta cu mine. Din fericire, cei din jurul meu au scăpat pe măsură ce am crescut.
Bucurați-vă de momentele în care copiii voștri se luptă cu voi, înseamnă că încă mai sunteți un partener de discuție. Copiii sunt oameni mici și nu oameni proști. Încercați să vă aduceți aminte cum erați cândva. Aveți curajul de a recunoaște.
Ada a citit la lansarea din 2014 de la Brașov din ”Julieta avea un pistol” rândurile care încheie capitolul Carla și a plâns apoi. Romanul e ficțiune, Carla n-am fost eu, n-a fost Ada, este doar un personaj, dar sunt în ea fragmente care ne-r putea duce cu gândul la greșeli posibile:
”Mare prostie jurnalul ăsta! Am scris de parcă aș fi făcut literatură. Fucking shit, nu e o compunere! Nu pot scrie tot, nu pot scrie cât mă doare. Nu pot scrie cât de furioasă sunt. Nu pot scrie cât de mult o urăsc. Aș vrea să-i pot plăti cândva. Că nu e mama pe care am vrut să o am. Că n-am mamă. Că nu înțelege nimic. Aș vrea să nu am copii niciodată. Să nu dau greș ca ea.”