Cu o moarte suntem datori cu toții
În Soluția Schopenhauer de Irvin Yalom, când află că mai are doar un an de trăit, psihoterapeutul Julius alege să-și continue activitatea, acela fiind lucrul care-i dădea un sens existenței sale. Își verifică toate colaborările cu pacienții săi și alege să reia legătura cu un fost client. Philip este cel a cărui terapie a eșuat în urmă cu mulți ani și care între timp se pregătește să devină el însuși terapeut, utilizând exclusiv filozofia și rațiunea. Philip devine membru al grupului cu care lucrează Julius în ultimul an și romanul explorează împletirea de între analiza rațională a lui Philip și cea relațională a lui Julius.
Dacă Julius alege să-și continue viața fără prea mari schimbări atunci când află că mai are doar un an de trăit, eu mi-am dat seama că sunt foarte dispusă să schimb multe lucruri tocmai pentru că rezultatele la analizele recente mă condamnă la viață.
La începutul romanului Yalom am avut impresia că rezonez mai mult cu raționalul Philip. Am avut mereu o tendință, de-a dreptul monstruoasă aș spune acum, de a analiza tot, inclusiv pe mine. Spuneam „gândesc”, „știu” sau „înțeleg” în loc de „simt”, poate și pentru că eu consider că relația cu sentimentele noastre este biunivocă: gândurile ne influențează emoțiile, tot așa cum emoțiile ne influențează gândurile. Putem doar să observăm modul în care gândim, să verificăm de unde ne vin gândurile și să nu ne atașăm de ele. Toate trec. Și noi nu suntem gândurile noastre.
Dacă școala se străduiește să ne învețe o mulțime de lucruri despre viață, eșuează lamentabil în a ne învăța să gândim. Sau de a ne stimula să ne întrebăm cum anume gândim și de ce anume gândim într-un anumit mod despre lume și despre viață. Suntem complet nepregătiți să trăim când pornim în viață și riscăm să murim fără să ne fi pus prea multe întrebări. Pentru cei care reușesc să ajungă la sfârșit fără să se întrebe nimic este simplu, doar că nu avem norocul acesta cu toții. Perioada tumultoasă este între 40 și 55 de ani, când apare teama de inexorabilul sfârșit. Cei mai mulți dintre noi încearcă să o anestezieze, dar se frământă cumplit câțiva ani buni. Veștile sunt foarte bune, undeva în jurul vârstei de 60 de ani apare consolarea și crește nivelul subiectiv al stării de bine.
Eu fac parte dintre aceia care trăiesc cu conștiința propriei morți. N-am făcut cursuri speciale despre asta și nici n-am fost în vreun pericol major, pur și simplu m-am născut cu o sensibilitate exagerată, m-a ajutat și mediul plin de provocări din cauza relației tensionate dintre părinți, în plus, am avut și eu înclinația de pune totul sub lupă. Am trăit cu moartea în cap de foarte mică. Nu cu teama de moarte, n-am avut suferințe majore, ci doar cu senzația că e la fel de prezentă ca viața însăși. Prima dată când am avut impresia că e foarte aproape aveam doar 26 de ani, aveam o hemipareză a frigore cu o nevralgie de trigemen. Mai clar: fața mi se modificase considerabil, îmi căzuse un ochi și aveam gura strâmbă, iar durerile erau ca și când mi-ar fi fost extrase toate măselele fără anestezie. Eram în autobuz, mergeam la medic, pe Ada o lăsasem acasă la ai mei. Stăteam pe un scaun la fereastră și vânam să simt ceva. Autobuzul se hurduca din când în când și eu tot dădeam cu capul de geam, pe fața strâmbă îmi apărea un zâmbet pe partea mobilă a gurii. Am simțit o lacrimă pe obrazul drept și am știut atunci că mi-ar fi părut rău dacă aș fi murit. Nu era atât de grav, evident, dar într-acolo m-a dus gândul. Simțeam că mai am lucruri de făcut, că vreau să-mi văd copilul crescând, că vreau să mă mai bucur.
În urmă cu vreo cinci ani, poate șapte, mă întorceam de la mare cu o prietenă și era să avem un accident de mașină. Adică ne-am învârtit pe șosea de mai multe ori și am aterizat în lanul de floarea soarelui. Mașina a fost doar zgâriată și noi doar zgâlțâite bine de tot. În momentul în care mașina făcea piruete pe șosea – țin minte și acum de parc-ar fi fost ieri – singurul gând care mi-a venit în cap a fost să-mi trag puțin picioarele să nu mi le secționeze și că totul e bine. Spun unii că în clipe de genul ăsta îți trece toată viața prin fața ochilor. Habar n-am, eu doar credeam că oricum ar fi, e bine.
De câte ori am mai fost în vreun impas după accidentul acela de mașină, m-am gândit la puterea pe care am avut-o atunci de a rămâne în prezent, astfel încât frământările cu privire la lucruri cu mult mai puțin importante păreau de-a dreptul ilare. Atâta vreme cât nu e cu moarte, orice problemă are o soluție.
Aveam vreo 12-13 ani când am citit ”Toți oamenii sunt muritori” al lui Simone de Beauvoir. Sunt sigură că m-am marcat atât de mult povestea contelui Fosca cel nemuritor pentru simplul fapt că aveam deja o filozofie incipientă legată de viață și sens iar romanul nu a făcut altceva decât să mi-o confirme. Noi suntem cei care dăm un sens existenței noastre și ineluctabilitatea morții ne ajută. Faptul că acceptăm că viața e finită ne poate determina să o trăim mai bine. Contele Fosca ia o poțiune care-l face nemuritor în timpul epidemiei de ciumă din secolul al XIII-lea și trece prin mai multe existențe pe care și le asumă succesiv, terifiat de spaima că va rămâne singur pe pământ împreună cu șoricelul pe care verificase elixirul miraculos. Pierde ființe dragi, asistă la trecerea veacurilor și vede cum lumea nu se schimbă. Infinitudinea vieții anulează sensul acesteia.
Teama de moarte este utilă pentru că ne poate trezi la viață și la asumarea acesteia. Îmi place să fac uneori în seminare un exercițiu legat de discuțiile dintre cei rămași în viață după moartea noastră. Un participant mi-a reproșat că sunt morbidă și m-a acuzat că i-am stricat ziua. I-am spus că-mi pare rău că i-am strica surpriza, dar e cazul să afle și el marele secret: viața duce la moarte. Alții mi-au spus că știau așa, ca principiu, că o să moară, dar nu și-au pus niciodată problema, aveau impresia că e ceva suficient de îndepărtat încât să nu se gândească vreodată la asta. Doar că toate acțiunile noastre au consecințe. Avem impresia că trăim în prezent când spunem ”trăiește clipa”, dar prezentul înglobează atât trecutul, cât și viitorul. Există doar prezentul, un fel de timp continuu în care purtăm cu noi umbre și schelete ale trecutului și influențăm viitorul. Ne-ar ajuta mult să trăim conștienți acest prezent, să putem fi proprii noștri observatori, astfel încât să ne punem amprenta în cunoștință de cauză asupra propriei noastre vieți și să ne asumăm responsabilitatea.
Am început articolul gândindu-mă la schimbările pe care vreau să le fac. Încă nu știu exact ce și cum voi face. Știu doar că pot avea impact asupra celor cu care lucrez în ședințe individuale sau în grupuri, pot oferi susținere în asumarea celor mai potrivite acțiuni pentru o viață asumată și pot da curaj celor care doresc să devină cea mai bună variantă a lor.
Luam cina cu o bună prietenă. Am fost inteligente o seară întreagă, am discutat numai despre cărți, am dezbătut romane, cazuri speciale, psihologie, ce mai! un regal. La sfârșit, Ana mă întreabă:
– Oare la sfârșit o să ne întrebăm dacă atâta a fost?
– Important e să ne răspundem: atât cât a fost, a fost frumos.