Cunoașterea și dezvoltarea cu sens
Care-i faza cu talentul?
Îmi aduc aminte foarte bine cât de repede îmi schimbam opțiunea cu privirea la meserie când eram mică. Printre primele au fost așa: detectiv, polițist, criminalist, spion, medic. Eram foarte atrasă de poveste, de a pune lucrurile în context. Era mai important cadrul decât ce anume exact făceam eu. Pentru că suntem atrași de povestea pe care ne-o spunem nouă și povestea pe care le-o spunem și celorlalți, întrucât influențăm și viețile lor.
Eu am trecut de la basme la cărți polițiste, până să ajung la romane. Având un frate mai mare, mi se părea interesant să citesc ce citea el, chiar dacă aveam doar vreo 10 ani, colecțiile aventura și enigma erau la mare cinste.
De fapt, tot ceea ce-mi doream să fiu era inspirat de cărți și filme. Mi-era clar că muschetar nu e o meserie actuală și doar mă jucam, aveam și spadă. Am renunțat când era să-mi pierd un ochi într-o bătălie. Cred că și de asta Arya Stark a fost personajul meu preferat, deși am rezonat extrem de tare și cu dragonii, revenim la ei.
Micuță, eram, pe rând, câte un personaj dintr-o poveste pe care mi-o spuneam. Apoi am început să scriu. La 12 ani scriam primul roman, eram în clasa a șasea. Când l-am terminat, mi s-a părut atât de slab, încât nici măcar nu l-am arătat nimănui, i-am dat foc. Să fi fost vorba de talent la scris? Probabil, doar că a durat ceva până când am considerat că am ceva de zis. Poate că m-am restricționat singură, sunt și copii care vorbesc foarte târziu doar pentru că așteaptă ei să rostească bine cuvintele, cred că așa a fost și cu scrisul la mine.
Revin la dragoni. De fapt la George RR Martin, autorul, pentru că e o temă pe care am mai găsit-o la el și într-o nuvelă, Regii Nisipurilor. O anumită specie de viețuitoare de pe o planetă îndepărtată, exact ca și dragonii, crește doar dacă are spațiu suficient. În cazul în care limitezi spațiul de mișcare, o încăpere, un cadru fix, ființele stagnează până la o anumită dimensiune. În cazul în care le lași libere, pe dragoni sau pe regii nisipurilor, ei cresc până la îndeplinirea potențialului. Cred că așa e și cu noi. În momentul în care ne limităm și renunțăm să ne mai străduim să ne dezvoltăm, stagnăm. Nu știu sigur cum e pentru dragoni, dar pentru oameni e un fel de moarte vie.
Ce vrei să te faci când vei fi mare VS ce fel de om vrei să fii?
Am vrut să mă fac arheolog, nu mai știu cum se cheamă filmul. Apoi scafandru. Apoi am luat-o din nou cu criminalist. Apoi avocat. Apoi mi s-a părut totul inutil și la 14 ani nu-mi doream decât să fug din țară, să merg undeva unde pot alege liber. A fi medic mi se părea o profesie bună, atunci m-am hotărât. A venit revoluția și am crezut că lucrurile se vor schimba. Și s-a întâmplat asta, doar că nu atât de repede pe cât aș fi crezut. Și da, tot medic am vrut să fiu, doar că știam clar că vreau să fiu psihiatru, mă interesa comportamentul și motivația. Am ales psihiatria pentru că facultatea de psihologie fusese desființată în România. Nu a existat în perioada 1978-1991.
În toată perioada aceasta, deși scriam în continuare, nu m-am gândit niciodată că vreau să mă fac scriitor. Eram deja, iar a fi scriitor nu e o meserie. Așa gândeam atunci că nu poți să vrei să devii ceva ce ești deja. Scrisul era o formă de exprimare. Așa a și rămas. După cinci romane publicate (sub pseudonimul Tony Mott), un volum de poezii și caietul, scrisul e ceea ce sunt și nu ceea ce fac. Da, știu, sună complicat.
Îi întrebăm pe copii: ”ce vrei să te faci când vei fi mare” și așteptăm să ne spună ce meserie sau profesie vor să aibă. Atunci când sunt mici, mici de tot, ne dorim ca ei să devină adulți fericiți. Mai fericiți decât noi dacă se poate. Pe măsură ce trece timpul, avem impresia că știm și cum trebuie să facă asta, nu de alta, dar noi am greșit suficient cât să le dăm noi sfaturi, credem noi. Doar că în momentul în care începem să le fixăm un cadru, exact ca la dragonii despre care am vorbit, ei cresc în limitele noastre și nu conform potențialului lor.
Când știi ce vrei să faci în viață?
Fiica mea, Ada Galeș, e actriță la TNB. De prin gimnaziu a jucat în piese de teatru la școală și în liceu și-au făcut și o trupă. Se chema POT. A început să ia tot felul de premii și s-a hotărât să devină actriță. Inițial nu am fost de acord, mi se părea că e o meserie cu risc mare, ține și de noroc, ca să nu mai vorbim de sărăcie. Când mi-am dat seama că pentru ea e lucrul cel mai important și că înțelege exact ce înseamnă, i-am spus că o susțin orice ar fi. Pentru că am înțeles că doar asta o va face fericită.
Există în noi o natură creatoare și aici nu mă refer la creația artistică. Orice facem, avem nevoie să știm că e ceva care contează, care are impact. Cea mai mare pedeapsă care poate fi dată cuiva este să facă ceva în zadar. Sisif era un rege din Corint care a fost pedepsit aspru de către zei. A fost pus să urce un bolovan pe un munte și de fiecare dată când ajungea în vârf, bolovanul o lua la vale. La nesfârșit.
Dacă în adolescență avem nevoie de impact în cadrul unui grup de referință, pe măsură ce creștem devine din ce în ce mai importantă contribuția. Mai întâi în folosul celor apropiați, pe care îi susținem și pe care îi iubim, apoi devenim din ce în ce mai dornici să vedem impactul mai mare asupra celor din jur. Contez prin ceea ce fac și prin amprenta pe care o pun asupra lumii din jur. Prin tot ceea ce fac, prin tot ceea ce devin succesiv.
Adei i-a fost mai simplu, a știut de la bun început. Eu nu am intrat la medicină. Am rămas încontinuare interesată de comportamente și motivație, dar am urmat secția de design și mobilă de artă a facultății de industrializarea lemnului. Aș fi putut studia chimia, luasem o notă extrem de mare la examen, dar știam că îmi place să pictez. Și pentru mine era important să-mi placă ce fac.
Când am terminat facultatea, m-am angajat la o agenție de turism pentru un an, după care, de atunci și până acum, am lucrat doar cu oameni și pentru oameni, în recrutare, training, coordonare, dezvoltare și comunicare. Exact ceea ce eram pregătită de la început să fac, doar că a fost o cale puțin mai ocolită.
Când se termină căutarea?
Suntem într-o continuă căutare și într-o continuă dezvoltare. Curiozitatea ne împinge să aflăm mai mult, să știm mai mult și să contribuim mai mult la dezvoltarea celor din jurul nostru sau la a face lucruri pentru binele superior. Începem prin a ne căuta inițial pe noi, după care ne dăm seama că împlinirea vine din ceea ce facem pentru cei din jurul nostru. Teoria alienării a lui Marx spune că în societatea structurată pe clase sociale, omul se înstrăinează de ceea ce face, de ceea ce produce, pentru că nu mai vede impactul. Omul se înstrăinează de cei din jurul lui și vedem cât de dificil este de obținut contactul autentic. Omul ajunge să se întrăineze de sine.
Avem nevoie să vedem cu ce contribuim pentru că avem nevoie să aparținem. Avem nevoie să fim văzuți, apreciați și iubiți.
Umanitatea noastră se manifestă și în legătură cu lumea de care aparținem, iar sensul îl dăm noi înșine, în legătură cu lumea. Cu ceea ce facem pentru ceilalți și cu ce contribuim la bine superior.
Lumea este într-o continuă schimbare, care pornește de la fiecare dintre noi. Unii aleg să nu facă nimic, e cumva mai ușor decât să facă acțiuni mici, care pot părea inutile. Doar că lumea devine din ce în ce mai bine – sau mai bună – prin suma acțiunilor mici pe care le facem fiecare dintre noi. Iar asta pornește de la sensul personal pe care îl găsim fiecare în ceea ce facem.
Care-i faza cu dezvoltarea continuă?
Evoluția mea devine misiunea mea cu mine. Aceea de a deveni din ce în ce mai bine cu mine și de a deveni mai bună decât ieri. Comparația cu mine însămi, cu ceea ce am fost ieri, este cea mai utilă. E important să văd pașii mici pe care i-am făcut. Și să continui.
Prea multă ambiție și prea multe pretenții nu sunt ușor de dus. Am suferit de perfecționism. Acum nu mai sufăr, dar știu că e acolo. Trebuie să fiu foarte atentă la presiunea pe care o pun pe mine și la cât de dură sunt. Verific în mod conștient progresul, reușesc să îl văd. În mod activ, reduc la tăcere vocea acea critică din capul meu. Am învățat să mă evaluez cu blândețe, văd și ce am făcut bine, nu doar ceea ce e greșit. Știu că mă voi strădui în continuare.
Mi-am dat seama că cel mai mare talent al meu este de a da celor din jur curajul de a deveni cea mai bună variantă a lor. Talentul mi-e și sensul. Am explorat mult până când am ajuns aici, de multe ori am avut impresia că iar fac un ocol, că iar mi-am pierdut calea. Am sărit de la scris la pictură, de la un master în resurse umane și comunicare la o formare de doi ani în art-terapie, din nou pictură și desen, apoi încă o formare în solution focused coaching.
Cum îmi asum responsabilitatea?
Cred că responsabilitatea este în primul rând față de noi înșine. Fără a avea fidelitate față de noi și fără blândețe, riscăm să cădem în capcană. Cred că am reușit și pentru că am făcut un burnout în 2010. Atunci am luat o pauză pentru reconfigurare. Tot ceea ce am făcut după aceea a fost pentru a descoperi cele mai bune și mai eficiente metode prin care se produce schimbarea. Dacă până atunci eram interesată de motivație și gândire, am continuat să studiez cum se produce modificarea de comportament.
După aproape 10 ani, am publicat Caietul Fericirii. În 2014 am fost speaker la o conferință și prezentarea mea a avut titlul: ”Cum am devenit antrenor de fericire”. Au mai trecut cinci ani pentru a găsi cea mai bună formă în care să așez subiecte importante pentru a deveni mai fericiți. Sunt 52 de săptămâni de îndreptare a atenției și a observației asupra propriilor tipare de gândire și de a schimba comportamente. Fericirea este și o responsabilitate personală pe care o avem față de noi înșine. Și e răspusul la întrebarea ”ce vrei, de fapt, în viață”.
După ce suntem în măsură să ne purtăm de grijă și să ne fim fideli nevoilor reale și nu mofturilor, producem impact major și asupra celorlalți. E ca în avion: mai întâi ne punem masca de oxigen nouă, apoi celor din jur.
Când conștientizăm responsabilitatea față de noi, vedem ceva mai simplu responsabilitea pe care o avem față de ceilalți de a-i susține în dezvoltarea lor. Vorbesc aici de situațiile în care lucrăm cu oameni. Suntem datori față de cei cu care lucrăm, în cazul în care conducem oameni, să le dăm acel spațiu în care să-și îndeplinească potențialul. Să descopere, să învețe, să deprindă abilități. Să-i susținem să caute și să experimenteze.
Se vorbește foarte mult despre cât este de greu să găsești oameni și să-i păstrezi, dar se spune prea puțin despre responsabilitatea fiecăruia dintre noi de a crea mediul și cultura de muncă. Cum îți întâmpini colegii noi? Cum îi ajuți? Cum îi integrezi? Cum îi faci să se simtă că sunt bine veniți?
Mă enervează foarte tare comentariile despre ”generația tânără”, care e obraznică și are pretenții. Mi se face greață. Oamenii sunt mânați de aceleași interese: de a produce rezultate împreună cu ceilalți, de a avea impact, de a face ceva care are rost. Tinerii au mai mult curaj decât cei din generația mea și ar trebui să ne bucurăm cu toții că își permit asta. E vorba de cum influențăm cadrul care pune în valoare mai bine talentul fiecăruia, de cum ne concentrăm pe potențial și nu pe corectarea unor ”defecte”.
Devenim treptat oamenii care vrem să fim. Ceea ce suntem este suma tuturor rolurilor noastre din familie, din mediul de muncă și din societate. Impactul nostru în lume se manifestă prin toate rolurile pe care le avem. La care se adaugă responsabilitatea față de noi, ceea ce au dorit părinții pentru noi și vrem și noi pentru copiii noștri, aceea de a fi fericiți. Pentru asta trebuie să continuăm să creștem, să ne dezvoltăm și să dăm un sens la tot ceea ce facem. Pentru ca această călătorie, care este finită, să aibă un sens.