Discernământ

„Dacă stăm să ne gândim, totul e foarte bine”

Acestea sunt cuvintele mamei. Am fost în vizită la ea ieri. Poate că ar trebui să știi că mama mea are 80 de ani și demență degenerativă în stadiu sever. Atât de gravă, încât nu se recunoaște pe sine în oglindă. Dincolo de asta, exercițiul de a fi un om foarte bun întreaga ei viață și-a pus atât de adânc amprenta, încât privește cu candoare și blândețe tot ce se întâmplă în jurul ei, chiar și acum. 

Pe mine mă recunoaște uneori. În urmă cu patru ani, când s-au agravat simptomele mă durea îngrozitor senzația că nu mai știe cine sunt. Cu toate că habar nu avea cu cine vorbește, era zâmbitoare și deschisă în conversație. 

Dacă aș fi moștenit de la mama acest optimism natural, această capacitate extraordinară de a vedea mai mult în soluții decât în probleme, sigur mi-ar fi fost mai ușor. Sigur nu aș fi făcut un burnout. Pe de altă parte, sigur nu aș fi reușit să învăț cum să-mi antrenez gândirea și, cu siguranță, nu aș fi fost aici, împărtășind și cu tine câteva lucruri utile. 

Putem desface vorbele mamei ca să înțelegi mai bine. 

dacă stăm să ne gândim 

Gândim tot timpul. Creierul produce gânduri de tot felul, e modul în care știe să funcționeze. Tot ceea ce ne spune creierul vine din intenția de ne proteja. Ne explică despre pericole, face scenarii felurite, pentru a ne ajuta. Doar că unele dintre proiecțiile – am vrut să fiu  delicată când am zis unele – pe care le face sunt exagerate, inutile și nu fac altceva decât să  mă ducă în direcții neproductive. Încep să-mi imaginez situații complicate, încep să văd doar catastrofe și e teribil de necesar să mă opresc și să mă întreb despre ceea ce gândesc. Acest proces de a gândi despre ce gândesc, metacogniție, este specific doar animalelor evoluate care suntem noi, oamenii. 

E important să-mi iau această pauză, să stau puțin. Să respir. Să observ gândul fără să mă atașez de el, să-l aud așa cum e și să mă întreb ce valoare de adevăr are? Sigur că e nevoie de antrenament să mă iau mai puțin în serios și să nu mai cred în tot ceea ce debitez în capul meu. 

Acest „să stăm să ne gândim” e un proces de introspecție. Și dacă reușește mama mea, repet, cu procesele cognitive grav alterate, cred că am putea face și noi asta. 

reziliența 

Această capacitate din fizică sau inginerie pe care o are un sistem de a-și reveni în urma încercărilor la care este supus a devenit un cuvânt utilizat în mult mai multe sfere de activitate. Eu am construit conținutul atelierului în baza formatelor din psihologia pozitivă (acea ramură a psihologiei care studiază modalitățile de îmbunătățire a calității vieții. E o ramură foarte nouă, a fost lansată în 1998 de Martin Seligman. 

Am mers pe varianta atelierelor pentru că schimbul de informații și împărtășirea experiențelor face procesul de învățare mult mai eficient și las mai jos cuvintele unei participante:  

„Desigur, putem găsi și citi în cărți metode de antrenare a rezilienței, însă, experiența unui atelier interactiv este unică, aduce întreg procesul de înțelegere la nivel practic, ușurându-se astfel conștientizarea și învățarea.”

E interesant să realizăm că putem interveni asupra procesului de gândire. Avem impresia că ceea ce gândim este de cele mai multe ori corect, doar că nu e neapărat așa. Nu prea avem exercițiul de a ne pune la îndoială gândurile, asta și pentru că nu știm să le observăm, doar le luăm ca fiind niște axiome. Inclusiv cuvintele pe care le folosim ne schimbă starea. Pe măsură ce mă antrenez să-mi aud exprimarea, pot interveni ulterior să o schimb cu cuvinte sau expresii care să-mi fie mai utile. 

Matthieu Ricard este un călugăr budist, filozof, fost cercetător chimist. L-am auzit odată spunând ceva ce mi-a rămas foarte  profund  în minte și-l voi cita aproximativ: „Noi suntem ca un ocean. Emoțiile sunt ca valurile de la suprafață: ele vin și trec. Dedesubt, pe fundul oceanului, e liniște. E important să ne cultivăm capacitatea de a observa emoțiile ca pe valuri. Și să vedem că ele vin și trec.” 

Această capacitate de observare poate fi exprimată astfel: „observ că am o stare de anxietate, ceea ce mă va face să mă simt diferit decât dacă-mi zic: „sunt anxioasă”.  

totul e foarte bine 

Natura mea mă împinge să văd și toate disfuncționalitățile. Sunt atât de multe lucruri pe care le-aș îmbunătăți! Dacă mă concentrez doar pe ceea ce e în sfera mea de influență, devine puțin mai simplu. Respir doar și verific ce pot face în condițiile date. Mai mult decât atât, verific ce e bine acum și care sunt motivele de bucurie pe care le-aș putea avea. Sau poate că bucurie e mult spus, dar măcar de recunoștință. La mine merge foarte bine și varianta: ce ar  putea fi mai rău și încă e bine. 

 De fiecare dată după ce merg în vizită la mama am stări contradictorii: pe de o parte mă bucur că încă e bine, pentru că știu că e o boală care se va înrăutăți, pe de altă parte mă întristează. Mult timp m-a durut suferința ei. La începutul bolii, când înțelegea mult mai bine ce se întâmplă cu ea, avea momente în care se temea că nu mai știe lucruri. Acum nici nu mai știe ce nu știe. E o boală despre care se  vorbește prea puțin la noi. Nu există o pregătire prea bună nici pentru cei care încep să o dezvolte și nici pentru aparținătorii lor, pentru care este extrem de dificil. 

Departe de mine pretenția de a avea soluții. Rolul meu și toată munca mea e cu cei care vor să fie ceva mai bine cu ei înșiși, care  vor să înțeleagă cum își pot asuma mai bine responsabilitatea pentru starea lor de bine. 

Suntem, zic eu, datori să ne cunoaștem și să ne înțelegem, datori să învățăm permanent cum să fim mai bine, obligați să ne punem la îndoială comportamentele automate. Eu cred că suntem datori să ne străduim să avem o viață mai bună și să ne asumăm responsabilitatea de a face tot ce ne stă în putință pentru asta. Inclusiv pentru modul în care gândim. 

Totul e așa și așa. Totul e bine. Sau chiar foarte bine. Depinde foarte mult ce alegem să vedem și să apreciem. Depinde ce alegem să facem. A discerne înseamnă să avem capacitatea de judeca și de a aprecia lucrurile la justa lor valoare, doar că noi suntem cei care apreciem valoarea lor. Putem tinde să ne dorim mereu mai mult, să ignorăm ceea ce avem deja. Dar oare e util să facem asta? Poate că e important să ne cultivăm mai mult capacitatea de a ne pune întrebări și de a observa răspunsurile.