Drumul către burnout e pavat cu bune intenții
Doar când m-a sunat un prieten în octombrie anul trecut să mă invite la cafea și i-am spus că pot accepta invitația doar peste trei săptămâni mi-am dat seama că am luat-o razna. Iar. Și că sunt în risc de burnout dacă nu mă potolesc. Iar. Am crezut că mi-am învățat lecția în 2010 când m-a trântit zdravăn, dar am reușit doar să iau o notă de trecere. Materia asta încă îmi de serios de furcă. N-am mai avut niciodată o cădere atât de mare ca atunci, am fost mereu salvată de propriul meu organism de fiecare dată fix înainte de dezastru.
În 2010, în afară de semnele clasice ale epuizării pe care încă – aveam eu impresia – le țineam sub control, burnoutul a fost însoțit de un episod depresiv minor. Antrenată fiind în propria mea analiză, încercam să-mi răspund la întrebarea ce aș putea face ca să mă simt bine. Când n-am mai fost în stare să-mi dau niciun răspuns, am realizat că e serioasă treaba. Când am plâns compulsiv după ce mi s-a turtit un sufleu imediat după ce l-am scos din cuptor, mi-am dat seama că e cazul să discut cu un medic.
Trecusem printr-o perioadă cumplit de stresantă la muncă. Veneam târziu acasă și reușeam doar să mă trântesc pe canapea după cină și să privesc în gol la televizor sau într-o carte. Dormeam destul de bine, dar nu suficient. De mâncat nici vorbă, nu mai reușeam să gătesc la pretențiile mele. Aveam frecvent dureri de cap, ce mai, tabloul era aproape complet. Ideea e că dacă n-ar fi fost episodul depresiv, probabil că nu m-aș fi oprit decât dacă m-aș fi îmbolnăvit grav. Așa cum s-a întâmplat ulterior, în 2012 am făcut o pneumonie îngrozitoare, o gastrită cu stat la pat în 2013 și încă o afecțiune în 2014. Pentru că atunci când obosim și nu reușim să ne relaxăm, sistemul imunitar se slăbește și suntem afectați mai ușor și mai tare de boală.
Motivele pentru care am ajuns atât de departe au ținut în special de mine: dorința de a face cât mai repede și cât mai bine totul, de a obține rezultate cât mai curând, implicarea în mai multe proiecte decât aș putea duce, nevoia de a vedea impactul a tot ceea ce fac. În plus, odihna era echivalentă doar cu somnul și atâta timp cât dormeam șase-șapte ore pe noapte ar fi trebuit să fie ok. Secretul nu constă în a dormi mai mult, ci în a avea parte de ceva mai multă relaxare. Soluția am deprins-o ceva mai târziu și acum mă opresc cam la fiecare două ore pentru câteva minute în care încerc să mă deconectez și să mă desprind din ritmul aberant în care obișnuiesc să muncesc.
Sunt două cauze mari pentru care ajungem în situații de oboseală cronică. Una se referă la așteptările prea mari de la noi înșine și dorința de a face prea multe lucruri și cea de a doua la incapacitatea de a pune limite atunci când suntem depășiți de situație. Pentru prima variantă e un fel de insațiabilitate care ține de hiperactivitate și aici mă încadrez eu, iar pentru a doua este teama de a refuza sau de a pune limite. Dacă ar fi să le traducem prin emoțiile corespunzătoare: pentru prima e un fel de lăcomie de a face cât mai mult, de a demonstra față de sine niște capacități, cea de a doua este frica de consecințe în cazul în care ne-am opri din a presta la standardele pe care le impun alții.
În Japonia este consacrat termenul de karoshi – moartea prin epuizare din cauza muncii excesive. Chiar și acolo, individul însuși contribuie sau acceptă tacit ceea ce i se întâmplă. Fiecare dintre noi este liber să acționeze așa cum consideră; motivațiile sau justificările pe care le are țin de propria sa alegere. Atâta vreme cât suntem oameni liberi, tot cea ce facem, inclusiv grija față de propria noastră persoană, ține strict de noi înșine.
După 2010 am investit foarte mult timp în studiul mecanismelor care ne împing către burnout și soluțiile posibile pe care le avem pentru a-l preîntâmpina. Nu-mi cerea nimeni atât de mult, eu eram cea care avea nevoie să-și demonstreze sieși că poate. Un perfecționism legat de așteptările față de sine exagerat de înalte pe care le aveam.
Undeva tot în prima categorie se încadrează și cei care ajung să facă burnout din dorința de a-i ajuta pe cei din jur. Atunci când, fără să țină cont de resursele proprii, acceptă orice solicitare și chiar își oferă ajutorul. Drumul către burnout este presărat uneori cu bune intenții. Adam Grant este un profesor de la Wharton University care clasifică oamenii în trei categorii după stilul lor tranzacțional: profitori, negustori sau donatori. Cei care sunt donatori obișnuiesc să dea fără să aibă nevoie să obțină ceva în schimb, negustorii au grijă ca mereu să primească cel puțin un contra-serviciu, iar profitorilor nu le pasă de nimic, atât timp cât ei câștigă. Studiile pe care le-a făcut indică foarte clar faptul că acele companii care susțin o cultură a sprijinului și a colaborării o duc mult mai bine și sunt mai profitabile pe termen lung. Continuarea acestor studii atestă însă că dacă donatorii nu sunt în stare să țină cont și de ei, ajung la burnout. Din dorința de a ajuta pe ceilalți, uită să se ajute pe sine. Tot așa cum în avion ni se cere să ne punem mai întâi noi masca de oxigen dacă vrem să mai fim în stare să ajutăm pe alții, și în viața de zi cu zi este necesar să fim în siguranță noi înșine și să oferim sprijinul nostru în măsura în care nu ne facem nouă înșine rău.
Insist pe răspunderea pe care o are fiecare dintre noi asupra propriilor alegeri. Pe de altă parte, trăim într-o cultură a performanței și există un volum din ce în ce mai mare de muncă pe care trebuie să-l ducă fiecare dintre noi la bun sfârșit. Companiile poartă răspunderea pentru mediul pe care îl creează, astfel încât climatul să nu fie un factor de stres suplimentar. Politicile de implicare a oamenilor cu privire la munca pe care o fac și scopul acesteia, valorificarea contribuției fiecărui individ la succesul comun, un mediu onest și care pune accent pe colaborare sunt doar câteva măsuri pe cât de simple pe atât de eficiente în crearea unei culturi sănătoase.
Mă bucur să văd că subiectul a devenit din ce în ce mai interesant pentru public. Am fost invitată la o emisiune la Digi24 pe această temă, link aici: https://www.digi24.ro/emisiuni/tinerete-fara-batranete/tinerete-fara-batranete-11-februarie-10-30-876148
Am râs mult cu Alexandra Nistoroiu cât am filmat. I-am povestit că de la medicul de familie, o bună prietenă, am ajuns la un psihiatru pentru un diagnostic de specialitate. Pe mine mă speriaseră stările depresive și voiam niște soluții. După nici 10 minute, psihiatrul a considerat că sunt bipolară, pentru simplul fapt că n-aș fi avut cum să fac altfel toate lucrurile pe care le făceam: și job, și scris, și pictat. A însemnat mult pentru mine să-mi iau pauza aceea de trei luni atunci. Alexandra m-a întrebat dacă nu mi-a fost greu să vorbesc despre brunout și i-am mărturisit că, în comparație cu a fi bipolară, părea mai puțin grav să fiu doar incapabilă să-mi port de grijă.
