Eu ok și tu ok

Articolul despre atașament, care completează subiectul trei din Caietul Fericirii mi-a adus o mulțime de mesaje, mailuri și comentarii, așa că am venit cu o completare. Cea mai importantă informație este aceea că legăturile și stilul de atașament sunt chestii fluide. Este foarte posibil să fi avut un anumit tip de atașament în copilărie și apoi să-l fi depășit dacă era unul nesigur/nesecurizant. Ai relații de prietenie absolut funcționale, cu părinții te descurci, poate îi ignori și îi eviți, dar ți-ai făcut o strategie. La serviciu ești ok. Îți faci treaba, ai un mediu în care colegii sunt, în general, cooperanți, funcționează.

Sunt niște statistici cu privire la stilul predominat la adulți, din care reiese că aproximativ 50% dintre aceștia au un stil de atașament securizant, 25% evitant, 20% anxios și restul de 5% fiind format din combinații de genul securizant-anxios și temător-evitant (sau temător-anxios). Ceea ce ar trebui să ne ducă la concluzia că dacă jumătate suntem ok, poate că jumătate dintre cupluri sunt ok. Adică oamenii bine s-au combinat cu alți oamenii bine. E doar teorie. Tot statisticile spun că numărul de cupluri cu adevărat funcționale sunt undeva la 20%. Există și mai duri în apreciere care reduc la 10-15%. Prin cuplu funcțional înțelegem doi oameni care se simt în siguranță dezvăluindu-se, spunând ce au nevoie, cerând și oferind sprijin. De ce naiba nu merge matematica? Unde și ce e greșit? Tu câte cupluri cu adevărat funcționale știi? Câți dintre cei pe care îi cunoști sunt bine, sunt fericiți în relația pe care o au? Câți cred sunt alături de cel mai bun partener posibil pe care l-ar putea avea?

Un bun prieten mi-a spus că cele mai bune relații sunt acelea în care fiecare crede despre celălalt că este ”un pic mai mult decât ar merita”. Eu încercam să-l conving că ar trebui să ajungă credința că celălalt e ”cel mai bun lucru care mi se putea întâmpla”, dar Alex mi-a zis că bunica lui, mai înțeleaptă chiar decât el, a spus că ăsta e secretul succesului unui cuplu funcțional. Ca să-ți fie cel mai bine, ar trebui să crezi că e puțin mai mult decât meriți.

Și atunci de ce vedem atâția oameni în jur care nu sunt fericiți în relațiile romantice? Că fie nu au exercițiul de a se pune la îndoială, fie că nu au exercițiul de a crede că merită altceva decât să fie criticați tot timpul.

Între noi e bine… E bine? 

Demonii apar în relațiile cu partenerii de viață. Tocmai în iubirea romantică, acolo unde am crede că suntem cel mai bine, pentru că noi facem alegerile, acolo stăm cel mai prost, pentru că aici suntem vulnerabili la modelele pe care le-am experimentat. Lenny Ravich face în ”Terapia prin râs” o paralelă excelentă. (Cartea o găsiți la Libris aici). El dă un exemplu și spune că muștele își fac cuib în bălegar, pentru că e cald și adăpost și acolo își depun ouăle. Musculițele se vor întoarce mereu la balegă, pentru că e locul cald și cunoscut. Fix așa suntem și mulți dintre noi până când decidem să schimbăm ceva în comportament: ne atrage căcatul, pentru că e familiar.

Toate disfuncționalitățile din copilărie ies la lumină în relațiile romantice. Ușile dulapului se deschid la cea mai mică adiere de vânt și scheletele cad. De ce stăm în relații de căcat? Pentru că e familiar și pentru că încercăm să-i transformăm pe cei de lângă noi, în loc să ne concentrăm pe ceea ce putem schimba la noi înșine, astfel încât să nu ne mai atragă ”provocările”, pentru că suntem atrași de partenerul cu cel mai mare potențial de dezastru. Până când nu te înțelegi tu pe tine, e greu să ceri asta de la celălalt, pe care l-ai ales tocmai pentru că are defectul complementar, în general.

Dăm mare valoare sentimentelor: ”așa am simțit” se transformă în sentință și scuză, totodată. Până când nu ajungem să observăm ce și cum simțim și apoi, ce și cum gândim, lupta e pierdută. Acțiunile noastre sunt cele care conferă greutate realității. Faptele. Ce anume alegi să faci? Și ce anume alegi să faci diferit data viitoare?

Avem stiluri de atașament diferite funcție de persoane diferite. Cel mai bun test este cel de pe platforma YourPersonality. Avantajul acolo, după ce îți faci un cont, este că-ți poți vedea rezultatele în timp. Ai putea vedea cum se transformă relațiile, pe măsură ce schimbi comportamentul. Analiza se face funcție de cele mai importante relații: părinții, relația romantică, relația de prietenie. Vei vedea cum se încadrează fiecare dintre ele. Îmi place și pentru că măsoară starea de fericire subiectivă, fericirea în exact acel moment.

Completarea la articolul despre ”Atașament și conectare” vine din analiza tranzacțională. Funcție de cum te consideri tu și funcție de cum consideri că este ”celălalt”, avem patru tipuri de interacțiuni. Lucrez cu matricea asta și în cursuri de leadership, vânzări sau negocieri. E ușor de înțeles și se aplică atât în relații personale, cât și profesionale. Voi încerca să exemplic cu situații concrete din relații pe care le cunosc.

Varianta EU sunt OK/ TU ești OK

Premisa este de încredere. Orice se poate discuta și se poate ajunge la un final agreat de ambele părți. E loc de cooperare pe poziții egale, e loc de dialog. Lucrurile se discută, se spune adevărul, rezultatele înseamnă beneficii de ambele părți, situație de tip câștig/ câștig. Ca stil de atașament, vorbim despre cel securizant, în care te cunoști pe tine și consideri că celălalt e ok și el.

Ca stare generală: echilibru, satisfacție.

Știu câteva cupluri după modelul de mai sus. Și mai știu pe câțiva care se străduiesc, care și-au dat seama și care lucrează la asta.

Am mers mereu pe modelul acesta și e cel mai util în absolut toate interacțiunile. Dă șanse de colaborare îndelungată, susține respectul. Poate că am greșit uneori, în special în relațiile romantice. Pentru ca modelul să funcționeze, e necesar ca ambii să considere același lucru.

După ce am reușit ca stilul meu să fie unul securizant în mai toate relațiile mele: familie, prieteni, am dat-o în bară artistic. Istoria mea e simplă, o bună perioadă am ales mai degrabă parteneri evitanți. Cu care nu prea aveam cum să obțin o dinamică sănătoasă. Eu creșteam, iar ei tot așa rămâneau. Poate chiar deveneau și mai critici, pe măsură ce eu vorbeam și explicam mai mult. Despre modul în care funcționează un evitant și ce crede el, mai jos.

Varianta EU sunt OK/ TU nu ești OK

Pfff, știi genul acela în care unul are mereu ceva de zis, de criticat, se simte superior și nu ezită să arate asta. Se așteaptă în permanență ca celălalt să fie de acord.
Dinamica este de câștig/pierdere, pentru că unul consideră că doar el are mereu dreptate. Toți sunt mai slabi, mai lenți, mai puțin performanți decât el.
Problemele apar și din cauză cei care sunt în această variantă de operare ”eu OK/tu nonOK” au dificultăți de a-și simți și integra corect emoțiile.

Ca stare generală: furie.

După ce mi-am învățat lecția – credeam eu – am dat-o rău în bară cu un anxios-dependent. Combinația fatală! Un anxios cu un evitant. Atracția maximă. Dezastrul sigur.

Varianta EU nu sunt OK/ TU ești OK

Omul părea a fi mult mai în contact cu propriile lui emoții decât mine. Mă tot lua cu ce simte, cu ce simt eu, mereu îndepărtându-se de realitate, până când începeam să mă îndoiesc chiar eu de mine. Mi-am dat seama la un moment dat că nu va duce nicăieri. Pretenția mea de a fi ok cu mine și de a fi ok cu el se ducea de râpă pe măsură ce trecea timpul. Inițial credeam că sunt OK, apoi am trecut de la a considera că nu sunt eu ok, la a considera că nu e el ok. N-a mers.

Sunt situații când nu putem repara nici ce a fost și nici măcar ce este. Sunt oameni care nu vor să înțeleagă nici măcar ce le spunem și care, cu atât mai puțin, vor să lucreze pentru îmbunătățirea dinamicii relației. Pentru că mint și se mint. În astfel de momente, singura variantă e retragerea.

Stare generală: neajutorare și rezultat: pierdere/câștig. Nevoia de a ceda, de a lăsa de la tine este pentru ca celălalt să nu se retragă și să nu te respingă.

Varianta EU nu sunt OK/ TU nu ești OK

O prietenă îi reproșa iubitului ei că nu e destul de bine cu el, astfel încât să o ajute și pe ea să fie bine. I-am zis cu cuvinte puține și clare că cineva care ar fi cât de cât ok, nu s-ar băga într-o relație cu ea, nu ar fi interesat. La vremea aceea, era dependentă de atenție, obositoare, sâcâitoare și extrem de geloasă. Sunt cuvintele ei.

Stare generală: lipsă de speranță și rezultat: pierdere de ambele părți.

Perpetua transformare

Când îți crești capacitatea de observa, vezi că repeți anumite comportamente neproductive. Fapte, realități, exprimări. Taci o perioadă și răbufnești după un timp. Comunici evaziv, te aștepți ca celălalt să-ți ghicească gândurile. Chestii de genul. Odată ce schimbi cuvintele și acțiunile vei vedea alte rezultate.

O prietenă mi-a scris ieri și mi-a zis că relația cu mama ei e din ce în ce mai rea. Că acum ea e furioasă pe maică-sa, că i-a distrus copilăria, că i-a distrus stima de sine, că din cauza mamei are relații dezastruoase cu partenerii. Cred. Și îmi pare rău că trece prin asta. I-am spus un adevăr trist: trecutul nu mai poate fi schimbat. I-am spus și altceva: conștientizarea a ceea ce s-a întâmplat și observația reacțiilor automate, care vin din ceea ce a fost, i-ar da posibilitatea să acționeze diferit în viitor. Încet, pas cu pas. Suntem prietene și-mi permit să-i spun și să vorbim. Dacă pentru ea cea mai bună soluție acum este aceea de a o evita pe mama ei, este ceea ce are ea de făcut. Relația s-a transformat de la una în care prietena mea era dependentă de opiniile mamei și făcea tot doar ca să-i fie pe plac, într-o relație în care face totul parcă dinadins astfel încât să o enerveze. Ca relația să se transforme într-un atașament securizant, ar trebui ca ambele părți să aibă un comportament OK/OK. Și poate că pentru mama ei e prea târziu să înțeleagă.

Suntem responsabili pentru noi și acțiunile noastre. Suntem responsabili pentru ce gândim despre ceea ce gândim automat. De noi depinde să dăm valoare de adevăr gândurilor care ne vin de undeva din neant, din trecut, voci ale celor din jur, voci care s-au transformat în vocea noastră. Observația gândurilor și alegerea a ceea ce contează este important, la fel de important ca acțiunea concretă pe care alegem să o facem și de care suntem responsabili.