Exercițiul recunoștinței

Sârșitul de an ar trebui să vină cu analiza a ceea ce a fost și cu niște obiective pentru perioada următoare. Am făcut acest exercițiu spunând: despre trecut, numai de bine. Contează și rememorarea lucrurilor bune pe care le-am făcut cu ajutorul altora și manifestarea recunoștinței pentru cei care au fost alături de mine într-un anumit moment și mi-au adus bucurie, m-au ajutat sau de la care am învățat.

Voi începe cu scrisul meu. În romane sau în povestiri mi-e simplu, vine o poveste pe care eu o aștern pe hârtie și o dăruiesc. Chiar dacă sunt lucruri pe care le-am văzut sau pe care le-am experimentat, ficțiunea mi-e la îndemână.

Dar blogul? Să fie timiditatea sau teama de judecată? Cam același lucru, dacă stau bine să mă gândesc. Încerc să dau o explicație pentru reținerea în care vorbesc despre mine în textele mele, sentiment pe care nu-l am când vorbesc în public, indiferent de mărimea acestuia. Mi-e mai ușor să mă dăruiesc în prezență decât în scris. Sau, mai bine zis, având un respect atât de mare pentru ceea ce veți citi, voi cei care mă următiți, mereu mă întreb cât de mult ar trebui să vorbesc despre mine astfel încât să fie relevant.

Am vrut să fac un cadou și am publicat din nou scrisoarea pe fluxul de fb. Articolul a avut susținători și contestatari. Cineva a zis că e literatură motivațională americană. Probabil numele și – din nou – o oarecare abordare didactică și prea puțin ”dat din casă”.

De când am început să scriu din nou mai des, încerc să reduc din distanță. Voi continua însă să mă gândesc la utilitatea postărilor mele. Sunt trainer și coach, probabil că mi-e greu să trec peste asta. Eu cred că blogul este o modalitate în care să vă pun la dispoziție o perpectivă care v-ar putea folosi la ceva. Dacă ar fi doar pentru mine, m-aș mulțumi să umplu caietele în care scriu și nu m-aș obosi să verific greșelile de ortografie din cauza faptului că scriu prea repede. Doar că, în momentul în care m-am decis să public textele, ele n-au mai fost doar pentru mine, m-am gândit că ar fi bine dacă ar ajuta concret cu ceva. Fac tot ce pot.

Sunt multe bloguri care mă inspiră să depășesc atitudinea mea rigidă. Le voi menționa doar pe trei dintre ele, în ordine alfabetică, pentru că am avut privilegiul de a le cunoaște personal pe autoare. Și le iubesc. Sunt femei pe care le admir și cărora le sunt recunoscătoare pentru curajul pe care mi-l insuflă și pentru generozitatea cu care vin în fața cititorilor.

Ioana Chicet-Macoveciuc – https://www.printesaurbana.ro

Oare mai există prințese? Oare cum sunt ele? Eu am cunoscut-o pe Prințesa Urbană și am fost atinsă de magie. Ioana a venit la Brașov la sfârșitul lui noiembrie și am avut atât onoarea cât și plăcerea de a fi invitată să vorbesc la eveniment. Prea puțin mă lovisem de textele ei până atunci, copilul meu fiind mare demult, așa că m-am apucat să-i citesc blogul mai atent. M-am bucurat să găsesc o viziune sănătoasă despre a fi mamă, cu îngăduință și respect față de sine și fără derapaje. Am scris și un articol despre diferența între iubire și îndrăgostire în care am vorbit despre romanul Ioanei.

La eveniment, Ioana a fost delicată și generoasă. Ea a fost gazda și ne-a provocat să fim deschiși și să vorbim despre relații, despre fncționalități. Am răspuns întrebările celor din public și îndrăznesc să sper că am plecat cu toții mai buni decât am ajuns acolo.

Una dintre întrebările Ioanei de la lansare a fost despre prima carte care ne-a marcat și în ce mod. Exercițiul pe care l-am făcut cu mine a deschis seria unor articole pe care le am în pregătire. Subiectul morții a fost întotdeauna unul important pentru mine, consider că doar conștientizarea morții ne face să ne trăim mai bine și mai responsabil pentru noi înșine propria noastră viață.

Mi-am dat seama că o iubesc pe Ioana înainte de a o vedea când am citit acest articol: https://www.printesaurbana.ro/2015/11/discutind-cu-copiii-despre-moarte.html

Anda Docea – http://www.andadocea.ro 

Am interacționat virtual la început. Era în perioada în care intenționam să fac ateliere de fericire și la București și Anda ar fi vrut să vină. O vizătoare și o ființă pozitivă, i-ar fi plăcut să mă audă vorbind despre abordarea stoică asupra fericirii, despre responsabilitate și despre optimismul realist. Tot de atunci am început să o citesc pe andadocea.ro și m-a fascinat tușa de ficțiune cu care reușește să îmbogățească pictura oricărei întâmplări din viața ei. Anda scrie ”poveşti aproape adevărate despre lucruri aproape întâmplate”. A scris mai rar anul acesta, puteți citi și reciti articolele ei, e o bucurie de fiecare dată să o descoperiți.

Un articol superb găsiți aici: http://www.andadocea.ro/vacanta-cea-mai-lunga/

Petronela Rotar – http://petronelarotar.ro 

O prezență impetuoasă în scris și în realitate, după mult timp și multă muncă, Petronela m-a intimidat când i-am descoperit textele. Îndrăznesc să cred că ne-am împrietenit după ce ne-am cunoscut.

Mă întrebam mereu cum de are atâta putere de a se dezvălui. Cum face să poată să-și trăiască durerea în realitate și să o sublimeze în cuvânt cu atâta forță. Mai am muuuult de învățat. Ca și ea, cred cu tărie că terapia, psihoterapia sau orice formă de căutare și analiză a modului în care acționăm este spre bine nostru, un fel de igienă mentală extrem de necesară. Parafrazez un citat și spun că auto-analiza este ca dușul, ai nevoie zilnic.

Îi sunt recunoascătoare pentru că mă face să mă accept așa cum sunt. O admir pentru modul în care vorbește despre ea pentru buna noastră funcționare.

Un articol despre terapie: http://petronelarotar.ro/cit-de-multa-terapie-e-prea-multa-terapie/

Exercițiul recunoștinței are cele mai bune efecte atunci când este făcut în prezența persoanei față de care simțiți asta. Chair dacă le-am dezvăluit minunatelor doamne menționate mai sus câte ceva, sunt sigură că atunci când ne vom întâlni și le voi spune ce am de zis va fi un moment extrem de emoționant.

Exercițiul recunoștinței pe care vi-l propun este să vă gândiți intens la o persoană care a contribuit cu ceva la binele vostru, care v-a ajutat sau care v-a srijinit sau de la care ați învățat ceva. Luați-vă timp și scrieți o scrisoare în care vorbiți concret despre impactul pe care l-au avut acțiunile persoanei respective asupra voastră, care a fost efectul lor. Scrieți ce apreciați la ceea ce ați devenit cu ajutorul sau datorită încrederii lor. Folosiți cuvinte clare: apreciez, sunt recunoscător/toare, mulțumesc pentru … Planificați o întâlnire cu persoana respectivă în care să-i spuneți față în față pentru ce îi sunteți recunoascător/recunoscătoare. Ar fi de preferat să vă întâlniți, emoția pe care o veți simți și voi și cealaltă persoană este un lucru prețios. Dacă nu este posibil, vorbiți la (video)telefon. Lăsați-vă cuprinși de emoție și de bucurie. Este un mare cadou pe care îl puteți face cuiva și o mare bucurie să primiți înapoi un cadou.

Sunt multe persoane cărora le sunt recunoascătoare că au fost alături de mine în acest an. Oameni care m-au ascultat, citit, privit și strâns în brațe în momentele bune. Și-n cele rele, că nu-i comod singur nici când e greu.

Articolul este dedicat ființei care mă face să mă simt în fiecare zi recunscătoare, fiica mea. Cred că prezența ei în viața mea a scos ce-am avut eu mai bun în mine, chiar dacă Ada a trebuit să sape uneori. Apropierea de ea m-a învățat să mă apropii de mine.

La mulți ani, fiți recunoscători, fiți generoși!