Ficțiunea și politica
Foto – Jeffrey Gibson – “If you want to lift yourself up, lift up someone else” – Bienala de Artă de la Veneția, 2024
În eseul său „Why I Write” Orwell spune că „nicio carte nu este cu adevărat lipsită de părtinire politică”. Cu alte cuvinte, există o intenție a oricărui text cu privire la direcția către care ne putem îndrepta; poate fi o descriere a unui context, a unei amenințări, poate fi o încercare mai mult sau mai puțin timidă de a-ți deschide ochii către ceva ce va să vină sau ceva ce ar putea fi evitat. Pe când Orwell scria „Ferma animalelor”, noi încă nici nu ne dezmeticisem, urma să vedem cu ochii noștri ce înseamnă un regim totalitar. Și am văzut cu prisosință, cartea a fost interzisă o bună perioadă în România. Am citit-o abia după ce ne-am „eliberat” în 1989 și am putut râde. Atunci am sperat că nu ne vom mai teme niciodată de restrângerea libertății individuale.
Trăim un moment dificil și cred că orice afirmație de genul „nu fac politică” este o politică în sine. Aceea de a pretinde că te poți retrage, aceea a falsei absențe. Să știi că dacă închizi ochii, realitatea nu va dispărea, doar tu vei fi persoana care n-o mai vede.
Duminică mergem la vot. Există o ofertă destul de largă de partide cu orientare pro-europeană. Mai degrabă sunt mai puține partide care limitează orizontul. Te rog să faci diferența între ele și să alegi ceea ce crezi ți se potrivește cel mai bine. Mă gândesc că suntem mai mulți care ne dorim să rămânem în Europa decât cei care ar vrea să ne separăm de ea.
Eram la Veneția în duminica primului tur și am votat la Institutul Cultural Român. Rezultatele au fost, ca pentru oricine din țara asta, ceva neașteptat. Sloganul campaniei de țară: „România, mereu surprinzătoare” e mereu valabil. S-au vehiculat tot felul de explicații cu privire la ceea ce s-a întâmplat: de ce a fost posibil ca un demagog să ajungă pe prima poziție, de ce unii au pus botul la ceea ce spune, de ce niște vorbe goale contează mai mult decât o minimă experiență și o listă minimă de realizări. Din nou întrebarea DE CE, pe când ar fi mult mai bine să ne întrebăm CE și CUM putem face de acum încolo.
Cred că a vorbit multora în limbajul promovat în multe medii și care ține de un mod de poziționare comun: să vorbim mai mult despre vina celorlalți, despre ceea ce ni s-a întâmplat, decât despre responsabilitate și ce putem face noi înșine. În majoritatea proiectelor pe care le-am avut, cu diverși oameni sau în diverse companii, atunci când propuneam o modificare primul răspuns era unul de genul: „nu se poate”, urmat de o explicație lungă despre motivele pentru care nu e posibil. Oamenii căutau mai mult să-și justifice o neputință decât să caute o soluție în condițiile date. Chiar dacă e mioritică sau nu această neputință învățată, ea a permis unui discurs care te scutește de răspundere să-și facă loc. Noi suntem minunați, ceea ce e adevărat, noi suntem buni, ceea ce e adevărat, doar că n-avem noroc. Un discurs de genul „hai să facem” în care să ți se explice și cum e foarte rar la noi, mai bine spunem despre toți ceilalți că sunt răi.
Dacă ieșim din Uniunea Europeană nici măcar nu vom mai putea pleca din România. Cei care acum se bucură de viața lor prin alte țări ar putea fi trimiși acasă. Acesta e pericolul cu partidele suveraniste și care urlă împotriva Europei și a progresului. Sigur că aproape imposibil, dar tot mă sperie amenințările lor. Pentru mine, libertatea a fost lucrul cel mai de preț pe care l-am căpătat după Revoluție. Libertatea de a citi ce doresc, de a cunoaște, de a învăța, de a afla despre tendințe și progres, de a privi artă, de a vedea un spectacol, de a călători și de a mă simți în siguranță. Mi-e greu să accept că sunt în pericol de a pierde această libertate sau de a citi literatură cenzurată pentru că nu susține familia tradițională sau ofensează pe cineva sau ceva.
La Mița Biciclista Stabiliment Creativ s-a deschis ieri „expoziția „Țara din care venim. Primii 35 de ani” și care propune o formă de activism al memoriei și este o invitație la reflecție asupra drumului parcurs de România, de la libertatea câștigată în decembrie 1989 la democrația de azi. O cronologie subiectivă și captivantă, care îmbină planul Istoriei cu majusculă impunătoare și istoria personală.” Poți merge până pe 26 ianuarie să vezi imagini „traduse” ale momentelor esențiale pe care le-am parcurs. Am vizitat-o cu curiozitate, e interesantă retrospectiva. Am și râs, chiar dacă putea fi de plâns. Vorbeam cu o prietenă de aceeași vârstă cu mine și parcă ne minunam că am supraviețuit. La distanță de 35 de ani, chiar se vede cum am evoluat. Putea fi mai bine? Probabil, au fost multe greșeli, tot așa cum de multe ori putea fi mult mai rău. Domnul Emil Constantinescu, fost președinte în perioada 1996-2000 se plimba aseară printre exponate. Privea atent la exponate, l-am urmărit puțin, am avut impresia că încerca să nu aibă nicio reacție. Poate era doar antrenament, nu știu, sigur și dumnealui a fost tot un om politic (mai mult sau mai puțin abil). S-a temut prea mult de reacția maselor și a ezitat să susțină în rândul partidului său măsuri drastice care ne-ar fi putut accelera ritmul de dezvoltare. Țin minte că eram în proiectul Băncii Mondiale și nu ne venea să credem că reformele promise nu se implementează. A fost un moment prielnic pe care l-am pierdut, a trebuit să mai treacă încă 10 ani, până la intrarea în UE, ca să se schimbe cu adevărat ceva.
Am un articol încă din 2018 despre orientare și valori. În deschiderea acestuia povestesc despre o străbunică și niște pisici siameze, te invit să-l citești, străbunica era precis o figură. Coincidența face ca fotografia cu care l-am ilustrat să fie cu o lebădă neagră, fix ce trăim acum. Fenomenul Black Swan e descris de Nassim Taleb în volumul cu același titlu și înseamnă un eveniment care pare o surpriză complet neașteptată și care schimbă enorm contextul în care se manifestă, dar care pare rezonabil și care prezintă o oarecare logică atunci când te uiți retrospectiv. Încă suntem în așteptare, nu știm cum vor evolua lucrurile, când ai impresia că s-au mai domolit, iar o ia nebunia de la capăt (în momentul în care scriu se renumără voturile din primul tur). Ce mai introducere! Povestea pe care voiam să ți-o spun e cea de mai jos, restul e în articol.
Cârma și valorile
Un tânăr marinar îl întreabă pe căpitan (povestea e cu un ucenic și un înțelept, dar am vrut să zic și ceva bun despre străbunicul): ”Cum ar trebui să știu după ce mă ghidez în viață? Cum să fac să îmi dau seama cine are mai multă dreptate: tatăl meu de care trebuia să ascult în copilărie, preotul care spune că deține adevărul, regele care zice că el este cel care face regulile sau ar trebui să te ascult pe tine?” Înțeleptul îl privește cu multă căldură și îi răspunde: ”Tot ceea ce aflăm în viață de la ceilalți sunt adevărurile lor, nu ale noastre. Iar ele sunt relative, până când nu le validăm noi înșine. Vântul te poate purta în multe direcții, dar vei ști mereu de unde răsare soarele. Așa este și cu sistemul nostru de navigare prin viață: atâta timp cât ne vom călăuzi după ceea ce vor sau cer alții de la noi, vom fi pradă ezitărilor. Ar fi bine să știi că lucrurile cele mai importante se găsesc în noi înșine, iar acestea sunt valorile de la care nu trebuie să ne abatem niciodată. Acela să îți fie soarele!”
În noiembrie am fost la emisiunea Intrare Liberă a lui Marius Constantinescu la TVR Cultural împreună cu colegii mei autori și editorul de la Tritonic. Discuția a fost și despre cum se reflectă societatea în romanele noastre, pentru că crima poate fi individuală, dar ea nu este scoasă din contextul societății în care ne aflăm. Modul în care se rezolvă anchetele, provocările din justiție sunt și ele subiecte la care să te gândești. Mi s-a spus că sunt pesimistă pentru că dreptatea e servită în romanele mele nu face neapărat niște eroi din anchetatori. Oricum am primit reproșuri că Gigi nu e „normală” – personaj principal în seria omonimă – , dar dacă ar fi fost așa poate că nu era personaj de roman. Dacă în România e prezentată ca obraznică, tupeistă, excepțională în sens de excepție, în Marea Britanie, bloggerii de acolo o consideră curajoasă și autentică. Opinia împărtășită de cititorii de aici și din Anglia e că are gusturi foarte proaste la bărbați și intră în relații nepotrivite. Este și părerea mea, dar dacă ai cunoaște-o ai înțelege mecanismele ei. M-a întrebat cineva dacă n-aș vrea s-o vindec și i-am răspuns că nu, încă mai am nevoie de ea așa interesantă.
Cred că întreg articolul e o pledoarie despre cât de important e să citit ficțiune. Mai ales acum. Te-ai putea întreba de ce o poveste ar putea fi mai importantă decât o analiză jurnalistă sau decât de o prezentare imparțială a faptelor. Eu cred că mecanismul principal prin care analizăm trecutul și facem proiecții cu privire la viitor este narativ și emoțional. Cititul te poate ajuta să ai o imagine asupra unor oameni și contexte, poți înțelege ce i-a mânat, le poți vedea sensibilitățile și recunoaște pe ale tale. Cred că suntem în acest moment dificil de scădere a abilității de gândire critică și pentru că se citește din ce în ce mai puțin. Și când zic asta mă refer la cum s-a scurtat textul în general: de la articol de ziar, la articol de blog, la postare în social media, la postare scurtă de max 160 de caractere pe fostul Twitter, până la videouri scurte unde textele apar cu viteza a patru sau cinci cuvinte pe ecran. Ne-a scăzut capacitatea de a citi un text și, odată cu ea, aceea de a-l înțelege. Am ajuns să rezonam cu câteva cuvinte cheie și să ignorăm goliciunea mesajului. În loc să ne interesăm de programe coerente de dezvoltare, cu cifre și detalii pe etape și ani, ne topim la „teiubescurile” rostite blând și cu zâmbetul pe buze.
Când i-am zis Adei că discursul nenumitului e impecabil, s-a supărat pe mine. Pentru niște oameni care nu pot extrage înțelesul unui text, înșiruirea de fraze sforăitoare e ca zgomotul alb pentru somnul unui bebeluș, bâzâie necontenit și te adoarme. Cred că versurile imnului național nu sunt un îndemn ci o damnare, dormim și dormim, cântăm să ne trezim și nu o facem decât sporadic, adormim rapid la loc. Cu toții suntem vinovați, cu toții suntem nevinovați, depinde de alegerea fiecăruia ce dorește să facă. Indiferent de rezultatul acestor alegeri avem posibilitatea de a schimba ceva în sfera noastră de influență. Poate că va fi o schimbare mică, minoră, dar tot va însemna ceva. Dacă nu ne uităm la CE și CUM se poate și vom continua să afirmăm că nu se poate pentru că va dura mai mult. Sunt ferm convinsă că direcția către care ne îndreptăm nu poate fi deturnată.
La Veneția am vizitat Bienala de Artă. Tema de anul acesta a fost “Foreigners Everywhere” – “străini pretutindeni”. Dacă ar fi să aleg mesajul care mi-a plăcut cel mai mult, ar fi cel dintr-o lucrare a lui Jeffrey Gibson de la pavilionul USA: “If you want to lift yourself up, lift up someone else”. Și cred că e mesajul cel mai potrivit pentru perioada aceasta.
Toate poveștile despre migrație sunt triste. Indiferent de motive, dacă pleci, vei purta mereu cu tine un gol de forma oamenilor dragi, a limbii materne, a spațiului de baștină. Cele mai multe dintre expoziții (fiecare dintre țările participante expune lucrări într-un pavilion sau spațiu dedicat într-o arie comună) au încercat un fel de reparare pentru atrocitățile pe care le-au comis față de indigeni sau față de cei pe care i-au transmutat, față de cei pe care i-au oprimat, ostracizat sau ignorat. M-am plimbat și am văzut cât de mult rău am făcut noi oamenii altor oameni pe lumea asta. Și continuăm să facem.
Expoziția Germaniei nu poate repara ceva de nereparat, moartea e ireversibilă, dar întreg proiectul te aduce foarte aproape de durerea prezentului și te face să te întrebi încotro ne ducem. Yael Bartana te invită în casa unei familii de mineri într-o exploatare de azbest. Deși e doar gaz de scenă, ai senzația că te sufoci. Am avut noroc că ne-am nimerit în timpul performance-ului: oamenii sunt prezenți și absenți în același timp, acum și totdeauna.
Fac uneori un exercițiu când lucrez cu grupuri, îi rog pe participanți să găsească zece lucruri pe care le au în comun, fie aspecte din viața personală, fie preocupări sau interese, fie ceea ce le place sau ce admiră. Deși au doar cinci minute la dispoziție, oamenii reușesc să termine lista chiar mai repede. Nu prea știm să ne uităm la asemănările dintre noi, e mai ușor să vedem diferențele, înțeleg și asta, este o condiționare a noastră ca specie pentru că a trebuit să identificăm rapid pericolul. Deși am evoluat, încă este o provocare să acționăm din intenție și nu din impuls. Sper ca mâine la vot să reușim să facem diferența între cele două.
