Frica de frică
Imaginați-vă următoarea scenă. Două fetițe mici, cam de 6 și 7 ani se joacă pe covor cu niște cuburi colorate, acasă la cea mai mică dintre ele. E vară, puțin înainte de prânz. Când sună soneria, fetița cea mică se ridică să deschidă. Se duce și pune un scăunel să se uite pe vizor. Nu se vede nimic, așa că întreabă:
– Cine e?
O voce înfundată îi răspunde:
– Sunt omul pădurii și am venit să te mănânc!
Fetița se întoarce în camera de zi și îi spune în șoaptă celeilalte că ea pleacă după ajutoare. Deschide larg fereastra și sare. Locuia la parter și geamul dădea în spatele blocului. Fuge la locul de joacă din cartier și cheamă toate mamele și babele aflate acolo cu copii să o ajute să gonească ciudatul de la ușă. Ajung cu toții în casa scărilor, mamele, babele, copiii și fetița care exclamă:
– Nenea Carol!
Fetița cea mică eram eu și nenea Carol era un coleg de la mama de la serviciu care venise să-mi aducă ceva. Morala: nu vă puneți cu anxioșii!
Cele trei reacții posibile în cazul unui factor stresor sunt: fight, freeze or flight, adică luptă, îngheț sau fugă. Eu eram setată în modul luptă. Mă lăudam că nu mi-e frică de nimic.
La un moment dat făceam o formare în art-terapie și trebuia să avem sesiuni individuale, în afara celor pe care le aveam cu formatorii noștri. Trainerii erau de la Viena și regula formării era ca viitorii terapeuți să fie cât mai zdraveni la cap, lucru care vine doar din analiză sistematică și profundă. Eram în discuții cu terapeuta și vorbeam despre simțul meu extraordinar al observației. La care ea mă întreabă:
– Ce fel de oameni sunt așa?
La care eu mă umflu în pene și încep:
– Pff, cei mai inteligenți, capabili, deosebiți, extraordinari. Au o memorie deosebită și o atenție …
Ea scoate un oftat ușor și continuă:
– Și ce fel de meserii pot avea astfel de oameni?
– Păi ei pot fi detectivi, spioni, analiști …
– Aha. Și în ce fel de situații se află ei?
Pauză. Liniște câteva secunde bune. Apoi răspund cu ochii în lacrimi:
– Ei se află în pericol.
Atunci am realizat că mie mi-era extrem de frică de frică, pentru că în viziunea mea, dacă ți-e frică nu mai poți acționa. Acela a fost momentul meu de aha. Am început să mă analizez mai bine și să-mi înțeleg mecanismele complexe. Fusesem de o sensibilitate exagerată mereu și, probabil, extrem de anxioasă în permanență, doar că nu-mi dădusem voie să simt asta. La ce m-a ajutat această realizare? Să-mi dau voie să fiu mai puțin afectată de propriile mele reacții automate. Pentru că eram și extrem de logică și analitică, tot mintea mea a fost scăparea. Doar că am înțeles cum o pot folosi mai mult în interesul meu. Am observat mai bine cum gândesc.
Blocându-mi posibilitatea de a realiza că mi-e frică, eram în alertă permanentă. Și nu mai aveam timp să observ și ce funcționează. Ca să nu mai fiu tot timpul atât de în priză, pentru că era prea obositor, am început să mă observ mai bine, să fiu mai prezentă. Să nu credeți că m-am relaxat complet, dar mi-a fost mult mai bine când am învățat și mecanismele de liniștire, nu numai pe cele de atac.
Am observat și ce este în spatele acțiunilor mele. Cum ajung la decizia de a acționa într-un anumit fel. De ce am sărit pe geam și nu am sunat la poliție, de exemplu. Soluția pe care am ales-o a fost cea mai eficientă. Probabil că m-am gândit că dacă sun la poliție mă aude, telefonul era pe hol și la vremea respectivă nu te puteai plimba cu el prin casă. Opțiunea de a rămâne pe loc înspăimântată nu a fost niciodată printre cele posibile pentru mine.
Ceea ce vă voi spune în continuare este o propunere de a vă analiza în momentul în care vă este teamă de ceva, astfel încât să alegeți pentru voi cea mai bună soluție în cunoștință de cauză. Ce am învățat eu, a fost că cea mai bună modalitate de a confrunta teama este de a o analiza, de a o privi în față și de a stabili cele mai bune soluții.
Analiza logică a tuturor posibilităților, inclusiv a celor mai îngrozitoare scenarii, este cheia. După ce stabiliți toate variantele în care poate evolua o situație, încercați să verificați care este probabilitatea de a se întâmpla ceea ce e mai rău. Și înarmați-vă cu soluții. În momentul în care analizăm statistic probabilitatea, e posibil să ne dăm seama că nu are cum să fie chiar așa, sau să prevedem o modalitate de ieșire.
Vă dau un exemplu. Eram în delegație. Aveam treabă și la București, în drumul meu spre Constanța. Ajung în magazinul nostru din Pantelimon cu o defecțiune la mașină, un coleg duce mașina la service. La un moment dat mă sună și-mi spune că a rezolvat, dar că trebuie să se întoarcă la service, pentru că a făcut pană la scurt timp după ce a plecat de acolo. A înlocuit roata cu cea de rezervă, dar că nu mă poate lăsa să plec la drum mai departe fără să o vulcanizeze pe cea din portbagaj. La vremea aceea roțile de rezervă erau adevărate, nu doar niște rotițe ca cele de acum, așa că eu eram ok. L-am rugat să vină așa, că eu mă duc mai departe fără roată de rezervă. În mintea mea am făcut următorul calcul: care era probabilitatea să fac de două ori pană în aceeași zi când eu nu făcusem pană de 3 ani de când aveam mașina? Foarte mică! Dar dacă plecam și, totuși, făceam pană pe drum, care era cel mai rău lucru care s-ar fi putut întâmpla? Din punctul meu de vedere, riscul era asumabil și am plecat la Constanța când am vrut, că tare nu-mi place să conduc noaptea. Nu, n-am făcut pană.
Întrebarea ”ce-ar fi dacă?” este urmată de o altă întrebare: ”e o situație de viață și de moarte?” Ei bine, rareori este.
Dacă instinctul nostru de supraviețuire dictează cele mai multe dintre deciziile automate, mai am o veste proastă. Suntem animale sociale și nevoia de conectare este foarte importantă. Avem nevoie să ne simțim iubiți și dacă nu ne recunoaștem mecanismele, rămânem în relații proaste cu ceilalți acasă, în familie, în cercul de prieteni sau la muncă, pentru că ne este prea teamă de respingere sau de a nu fi iubiți. Uităm să ne punem întrebarea ”ce-ar fi dacă aș spune ce am nevoie și ce mă deranjează” și înghițim multe până când ajungem să lovim sau ne îndepărtăm. De fiecare dată când celălalt spune sau face ceva care nu ne convine, îi dăm o bilă neagră. Punem una câte una într-un sac pe care-l cărăm în spate. Dacă nu comunicăm la timp – și comunicare înseamnă respect – ajungem să dăm cu sacul.
Tot în legătură cu teama de respingere este și teama de eșec, de necorespundere și apare perfecționismul. Știu bine. Am trecut prin asta. Am un decalog al imperfectului perfect. L-aș putea citi săptămânal.
Cea mai eficientă metodă este aceea de a ne observa și, în momentul în care simțim tensiune, să ne întrebăm:
”de ce anume mi-e teamă, de fapt?”
”care este cel mai rău lucru care se poate întâmpla?”
”e de viață și moarte?”
”cum îl pot împiedica sau cum i-aș putea face față?”
”care sunt soluțiile alternative pe care le am?”
Conștientizarea mecanismelor după care acționăm ne apropie de noi înșine. Devenim mai calmi, mai liniștiți și ne putem bucura mai mult de viață.
Între stimul și răspuns este un spațiu în care se află toate temerile, credințele, condiționările, automatismele, poveștile sau speranțele. Decizia de a acționa într-un anumit fel ne aparține și putem ajunge la ea doar prin creștea capacității de observație și de analiză.
Sunt convinsă că mecanismele mele de protecție sunt cele care mă ajută să scriu mai bine. Îmi pun ”întrebarea ce ar fi dacă” și scriu povestea. O aleg din toate variantele posibile. Sensibilitatea exagerată și anxietatea mă ajută să inventez povești mai bune. Mereu logice. Din momentul în care am acceptat că frica îmi poate furniza cele mai bune scenarii, intriga din romanele mele a devenit din ce în ce mai complicată. Nu vă temeți de frică, observați cum o puteți folosi în beneficiul vostru. Curajul nu înseamnă absența fricii, ci capacitatea de a acționa chiar dacă ne este teamă.
Textul de mai sus este discursul meu de la conferința 11even Făgăraș din noiembrie anul trecut. Am tot așteptat înregistrarea și mă bucur că nu a apărut, pentru că sunt sigură că am fost extrem de crispată la un moment dat. Mi-am dorit să fiu amuzantă, dar publicul s-a speriat atât de tare de ce am povestit chiar la început, încât nu a mai reușit să se amuze. Am povestit despre asta într-un articol despre cele mai jenante momente din viață.
