Improving cu Irina

Basmele se termină cu expresia ”și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți” fără să ne spună dacă protagoniștii au făcut asta împreună sau separat. Prea puține sunt poveștile care continuă după nunta care a durat trei zile și trei nopți. Cum s-au descurcat cei doi? Despre lucrurile triste nu merită să povestim, nu-i așa?

Istorisirile despre îndrăgostire sunt și despre suferință, despre cum au biruit cei doi toate câte le stăteau împotrivă: oameni și întâmplări. Despre cum au reușit să trăiască împreună nu se vorbește, viața de zi cu zi e plictisitoare, dar ne mănâncă tot timpul. Nu ne învață nimeni că în relație se construiește cu fiecare zi și nici că ”a iubi” este un verb care se practică. După perioada în care totul este minunat la cel de lângă noi, vine vremea să descoperim că cel de lângă noi este diferit de ceea ce ne-am imaginat. Până când nu ajungem la echilibrul emoțional, ne îndrăgostim de persoane care corespund unui scenariu defectuos, suntem atrași tocmai de cei care ar putea umple golul care este în sufletele noastre. Până când nu știm cine suntem cu adevărat, ne îndrăgostim de cei care ne completează vulnerabilitățile. Și cu cât este proiecția mai mare, cu atât e mai dureroasă trezirea.

Suntem obișnuiți cu o anumită schemă prin care îndeplinim parcă un scenariu prestabilit demult. Ne îndrăgostim de persoanele cele mai potrivite să ducă la îndeplinire profeția, pentru că ele ne sunt cumva familiare de la bun început, fără să ne dăm seama de asta. Cu cât sunt sentimentele mai puternice, cu atât e mai mare șansa să fie vorba de ceva nepotrivit. Avem pretenția ca celălat să-și dea seama ce se întâmplă cu noi, să facă lucruri pe care noi nu avem curajul să le spunem de teama respingerii. Ne place să spunem că ascundem ceea ce simțim pentru a nu-l răni pe celălalt, dar teama este de a nu fi dezamăgiți. Ceea ce se va întâmpla cu siguranță, pentru că cel de lângă noi nu are cum să ghicească. Și atunci nu facem altceva decât să amânăm sfârșitul iremediabil sau să trăim în frustrare. Cândva ajungem la finalul relației, storși de puteri și plini de dezamăgire și așteptăm să ne revenim, după care ne rotim ochii în căutarea Prințului sau Prințesei care, măcar de data asta, ne va salva.

Este nevoie de programe speciale de îmbunătățire în privința relațiilor. Suntem o generație care nu este dispusă să înghită poveștile moralizatoare ale părinților care ne explică greutățile vieții pe care noi nu suntem dispuși să le vedem. Ai noștri ne-au spus diverse texte când am început să punem întrebări: n-am avut încotro, am stat pentru copii, societatea nu accepta oameni despărțiți. Noi nu mai înghițim așa ceva, dar nici nu reușim să facem din noi o variantă autonomă emoțional. Dăm vina pe ceea ce ni s-a întâmplat în copilărie, chiar dacă am devenit adulți și responsabilitatea este numai a noastră. Repetăm greșelile părinților în relații succesive, tocmai acelea pe care le-am condamnat mai mult. Schema e familiaritatea.

Pe Irina Doiciu am cunoscut-o la Timișoara la o conferință de resurse umane. A fost genul acela de întâlnire când ne dăm seama imediat că rezonăm la aceleași lucruri. Am admirat-o când mi-a povesitit despre programele de gamification pe care le punea în practică și am râs copios la o cafea în Piața Unirii. Ne-am mai văzut de câteva ori și ne-am simțit la fel. Irina a pornit acum un program de îmbunătățire al celor care doresc să se confrunte cu ei înșiși. Un program necesar tuturor celor care vor să știe unde anume și cum greșesc în alegerea partenerilor. Este un program care începe cu un seminar de susținere al celor care tocmai au ieșit dintr-o relație și care sunt dispuși să se întrebe și  de ce mă simt atras/ă de persoane cu care nu funcționează relația și nu doar de ce dau peste persoane cu care nu reușesc să mă înțeleg până la urmă. Este un program care provoacă la descoperire și la asumarea responsabilității. Nu este pentru cei care cred că lucrurile se întâmplă cu un motiv extern, este pentru cei care sunt dispuși să se cunoască și să recunoască unde greșesc.

Îmi plac la nebunie jocurile de cuvinte. Toate formulările care spun mai mult sau altceva decât ceea ce citim pentru prima dată. Irina a inventat platforma improving (îmbunătățire, dezvoltare) și vorbește mult despre cum putem demonstra (i am proving) că putem scăpa de tipare comportamentale greșite.

Seminarele pornesc curând la București și mi-aș dori să o văd pe Irina făcând asta în mai multe orașe din țară. Să pornească o mișcare de ”îmbunătățire”.

Dacă credeți că vă interesează ce puteți face concret pentru a avea o relație mai bună și cu voi înșivă și cu cel lângă care sunteți sau vă doriți să fiți, merită să vorbiți cu Irina.

Cum ar fi ca poveștile să se termine: ”și s-au iubit până la adânci bătrâneți”? Despre viață și despre iubire putem spune abia la sfârșit cum a fost cu adevărat.