Înțelepciune de la pisici, foci și delfini

Eram la radio și purtam o discuție despre cărți. Tocmai apăruse „Toamna se numără cadavrele” și ăsta era subiectul principal. La un moment dat, Claudia m-a întrebat ceva în afara contextului. M-a provocat. Mi-a cerut să-i spun pe cine aș alege dacă ar fi să fiu un personaj dintr-o carte. Din orice roman. 

Am făcut o trecere în revistă a personajelor mele. În toate romanele mele, personajele principale sunt femei încercate de situații dificile de viață, sunt puternice, extrem de inteligente, rezolvă cazuri complicate, trec prin situații complicate, de ce aș vrea să fiu ele? Viața lor e foarte departe de a fi un model. Mi-am dat seama că nu trebuie să aleg dintr-ale mele, ce bine!, mi-am zis, doar că, hm, nici în altă parte nu e mult mai bine. 

Și atunci mi-am dat seama: 

– Aș vrea să fiu o focă din romanul lui Kurt Vonnegut, „Galapagos”. 

– Adică ai putea fi oricine și tu alegi să fii o focă? a râs Claudia. 

– Da. Știi, tot timpul, toată viața, ne străduim să fim mai bine cu noi, cu cei din jur, ne preocupăm inutil de tot felul de lucruri, din cauza creierelor noastre foarte mari. Vonnegut a găsit o soluție foarte bună în povestea sa, care ne prezintă un posibil viitor în urma unei catastrofe, peste un milion de ani, când omenirea se va fi transformat într-un fel de foci.

E mult mai mult decât o glumă, pentru că lucrurile pe care ni le dorim deseori de la viață: liniște, calm, senzația de viață bună vin dintr-o capacitate pe care ancorare în prezent pe care animalele o au la un nivel mult superior nouă. 

La momentul în care a început pandemia mi-am adus aminte de „Galapagos”. Am pornit de la plângerea constantă a oamenilor că nu pot face nimic, că se plictisesc, de la temerile cu privire la viitor, unele rezonabile, altele absurde. Am decis atunci că  fiecare capitol din „Ultima vară otrăvită” va începe cu câte un citat din Galapagos. 

Las aici doar trei exemple: 

„În vremea aceea, ființele omenești aveau creiere mult mai mari decât acum și, datorită acestui fapt, se puteau înșela ușor asupra unor lucruri care le păreau misterioase.”

„În acele vremuri fiecare om matur avea un creier cântărind cam 3 kilograme! Nu exista nici o limită pentru planurile diabolice pe care le putea închipui și îndeplini o asemenea mașinărie capabilă să genereze gânduri, de vreme acea mașinărie era supradimensionată.”

„Pământul era o planetă foarte nevinovată, dacă facem abstracție de acele creiere foarte, foarte mari.”

Kurt Vonnegut – „Galapagos” – comandă pe libris.ro

Vonnegut nu e singurul care a vorbit vreodată despre cum această capacitate e creierelor noastre de a țese tot felul de povești, din intenția nobilă de a ne feri de pericole, ne produce de multe ori mai multe neajunsuri. 

Ne imaginăm tot felul de lucruri despre viitor. Unele sunt necesare, ne facem planuri sau concepem strategii, dar se întâmplă frecvent să intrăm în niște teritorii de gânduri prăpăstioase, care au un efect de bulgăre de zăpadă. Și nu e nici util, nici plăcut. 

Ne aducem aminte tot felul de lucruri despre trecut. Situații dificile, în care poate am greșit, poate că am fost nedreptățiți, rămânem captivi în acel teritoriu care există doar în mintea noastră și retrăim durerea. Atâta vreme cât trecutul nu mai poate fi schimbat, deoarece el s-a întâmplat deja, nu cred că ne face bine să tot zicem: „dacă aș fi făcut sau aș fi zis diferit… ”, pentru că nu se mai poate. 

Gândurile și imaginația ne sunt extrem de utile, atâta timp cât noi suntem cei care decidem cum ne raportăm la ele, cum observăm povestea. Avem nevoie de poveste pentru creativitate. Avem nevoie și să putem face distincție între poveste și realitate, între gând și imaginație. 

Ne întoarcem la pisici, foci și delfini 

Ce am avea de învățat? Noi, oamenii, care le știm pe toate. Este important de subliniat că animalele știu să facă față unor situații concrete, dar nu sunt tulburate de imaginație. O antilopă care paște liniștită și simte că vine un leopard, se stresează pe moment, organismul o ajută să fugă, poate chiar scapă. În juma de oră după ce a trecut pericolul real, ea nu-și mai imaginează cum va fi data viitoare și nici nu-și aduce aminte cum a fost. 

pisici

• prezentul 

O prietenă îmi spune că weekendul ideal pentru ea ar fi cel în care ar fi o pisică.  Să-și ia câteva zile și doar să fie, fără să se gândească cum ar fi fost dacă și fără să se îngrijoreze cu privire la viitor. 

Pisicile se mișcă dacă le e foame sau sete, dacă au chef de ceva interesant. Prefer pisicile la faza asta, pentru că sunt mai bine decât cățeii. Cei din urmă au mereu nevoie de ceva, vor să se bage în seamă, vor atenție, câinii au mereu nevoie de validare. 

John Gray este un filozof care susține că „oamenii au inventat filozofia pentru a ne distrage de la anxietatea generată de mințile noastre prea active.” Cartea sa, ”Filosofia felină. Pisicile și sensul vieții” prezintă câteva lucruri pe care le-am putea copia de la pisici. 

Mâțele mele sunt diferite de celelalte. Sunt două pisici Sphynx. Sunt mult mai sociabile decât suratele lor, mult mai drăgăstoase, așa-mi place să cred. Alteori îmi dau seama că iubirea pe care o doresc ele de la mine și un loc sub aceeași părură e motivată de faptul că n-au păr. 

• somnul 

Cât pot dormi mâțele? Mult. Cum dorm? Cel mai bine la căldură, ale mele și cu pături pe ele. Se mai întind din când în când, privesc puțin în jur, dacă a făcut cineva gălăgie, apoi adorm la loc. 

Știm noi să dormim? N-avem nevoie de atâta somn, dar ne-ar prinde bine opt ore în fiecare noapte. Vorbim atât de mult de productivitate încât parcă ne vine să scoatem din discuție somnul, că „pierdem vremea”. 

Natura își spune cuvântul și sunt sigură că știi cât de dăunătoare e lipsa odihnei. Aici intru deja în alt capitol, pentru că avem impresia că dacă dormim cele opt ore pe noapte am putea munci non-stop în rest. 

Am crezut și eu asta. Voiam să uit de relaxare, mi se părea inutilă, eram obsedată de muncă și nu conta nimic altceva. Și relaxarea poate fi învățată de la pisici. 

• curiozitatea

Ai văzut vreodată o pisică pe un dulap, care descoperă un obiect micuț și-l  dă pe jos doar ca să vadă ce se-ntâmplă? Nu are niciun mobil, n-o încurcă, n-o deranjează, dar e pur și simplu acolo și ea poate face asta. 

Eu nu pot lăsa brichete, pixuri sau chibrituri pe blatul din bucătărie. Nu s-au apucat niciodată să dărâme lucruri mai mari, am tot felul de cutii de tablă sus pe dulap și nu le interesează, dar chestiile mici… 

Curiozitatea e o formă specială de menținere vie a imaginației, mă refer la acea funcționalitate a minții care caută soluții. 

foci 

• joaca 

Una dintre cele mai frumoase descrieri din „Galapagos” este o scenă în care oamenii deveniți foci stau la soare și chicotesc atunci când unul dintre ei trage un vânt. Apoi, ca la un semn, se duc cu toții în apă și se joacă. 

Oare mai știm să ne jucăm? Fără miză. Doar cu bucurie. Doar pentru senzația aceea de a face o activitate care ne face plăcere, râdem și ne bucurăm împreună.  

Bucuria asta o putem descoperi în tot felul de interacțiuni, chiar și la muncă. Am scris mai multe articole și am făcut și prezentări despre FISH! John Christensen a vizitat în 1997 piața de pește din Seattle și a văzut cum angajații erau extrem de activi în a crea o experiență de neuitat clienților. Vânzătorii se distrau aruncând cu pești și se concentrau pe a întreține o atmosferă incendiară în ciuda temperaturii scăzute. Clienții râdeau și se distrau împreună cu ei. Toate aceste elemente au fost baza filozofiei FISH!, în care o componentă importantă e JOACA – amuzament și distracție. 

Articolul despre filozofia FISH!

• respirația 

Cel mai bun sfat pe care l-am primit sau l-am dat vreodată e ăsta: „respiră”. În cele mai multe situații, chiar și cele mai importante, e tot ceea ce ai de făcut pentru ceva timp, până scade nivelul tumultului creat de emoțiile tale. 

Focile pot sta de la zece minute până la aproape o oră sub apă, depinde de specie. Și nu „uită” să iasă la suprafață să se oxigeneze. Oare de ce noi tindem să uităm de relaxare? Răspund tot eu, pentru că, spre deosebire de animale, nu facem la el de ușor distincție între ceea ce e important sau nu pentru noi. 

• colaborarea 

Dintre mamifere, despre lupi se spune că ar fi cei mai organizați la vânătoare și colaborează cel mai bine. Doar că asta fac și focile, vânează în gașcă și au roluri foarte clar definite. 

E clar că suntem o specie colaborativă. Cea mai cea dintre ele. Uităm uneori de abilitatea asta sau ne concentrăm pe grupuri extrem de mici pe care le considerăm că merită susținute sau apărate, deși suntem cu toții la fel.

delfinii 

I-am lăsat la sfârșit, pentru că sunt animalele de care îmi place cel mai mult. Sunt sociabili, se joacă, sunt altruiști – au existat situații când au salvat oameni de la înec – comunică activ între ei, folosesc numele lor. 

Da, probabil că te miri, dar ei au un fluierat special pe care îl stabilesc ca fiind „numele” lor. Ceilalți îl învață și ei se strigă pe nume, adică pe fluierat. 

Delfinii sunt fascinanți și cred că și de la ei avem de învățat enorm; despre cum ne putem bucura de ceea ce se întâmplă bun cu noi și cu viața noastră, despre generozitate. 

Când am conceput împreună cu Pia materialele de promovare pentru Sonas, în 2014, delfinii ne-au fost model. Delfinii sunt chiar mai inteligenți decât focile sau leii de mare, sunt creativi, colaborează chiar mai bine, par foarte drăguți chiar și atunci când atacă în gașcă. E prea drăguț articolul să dau detalii, dar am scris despre în „Ultima vară otrăvită”. 

Delfinii mă pasionează de foarte mult timp, poate că de asta Gigi își alege singură numele (personajul principal al seriei din care face parte volumul de mai sus): „Când a intrat la școală a hotărât să se prezinte Gigi. Suna ca un clopoțel de cristal într-o dimineață însorită.”

Am dat doar trei exemple de specii, dar cred că toate mamiferele stau mai bine decât noi la capitolul existență. La oameni e cu frământare, cu disperare, cu îndârjire. Singur că acceptăm că suntem mai inteligenți, doar că animalele nu au opinii despre cât de bună e viața cu ele, ci se străduiesc să-și facă o viață mai bună, în condițiile date. Mai au și capacitatea de a se bucura de ele însele fără să pretindă ceva sau altceva decât ceea ce este. 

Noi avem capacitatea de a ne imagina, avem capacitatea de a spune povești, așa ne-am dezvoltat ca civilizație. Doar că tot de imaginație ține și îngrijorarea. 

Animalele sunt prea ancorate în prezent ca să-și mai facă griji despre ceea ce s-ar putea întâmpla în viitor. Poate că mai avem de învățat, suntem doar o specie inteligentă, mai avem până la înțelepciune.