Locul de admirat femei

Fratele meu mai mare m-a învățat multe lucruri. Unul dintre ele a fost acela de a lupta. Mi-a zis în repetate rânduri că sunt puternică. Mi-a zis și că se poate întâmpla să pierd, doar că mi-a recomandat să plâng în casă dacă iau bătaie. Dacă era groasă rău, știam că îi pot spune lui ce s-a întâmplat și că mă va ajuta să-mi iau revanșa. N-a fost cazul, mi-am cam dus bătăliile singură, dar am știut și de la el că sunt valoroasă prin ceea ce sunt. 

Contează mult ceea ce imprimă cei din jurul nostru în educația noastră. Credem în ele o bună perioadă. Mama mea era o femeie puternică – mai puțin în relație cu tatăl meu – și am admirat mereu modul în care se descurca și era respectată. Drept pentru care am fost scutită de mesajele de genul ”fetițele sunt mai slabe” sau orice alte formulări de genul. 

Când o gașcă din clasă s-a apucat să se organizeze în cadrul unei ”societăți secrete” puternic ierarhizate, am refuzat să fac parte din ea. Erau niște băieți la conducere și toți ceilalți, printre care și câteva fete, erau supușii. Mi s-a părut ceva deplasat și învechit încă de la vremea aceea, așa că am înființat și eu una, fără niciun fel de ierarhie, în care, întâmplător sau nu, erau doar fetițe. Eram vreo șapte sau opt, aveam inclusiv parole. În Marry Poppins formula e una complicată, așa că ne-am ales-o ca mesaj codat: începeam cu supercalifragilistic și răspundeam cu expialidocious. Înseamnă ceva minunat, superb. Aveam mesajele scrise pe niște foițe de țigară, n-am nici cea mai mică idee de unde le făcusem rost. Îi urmăream pe ceilalți și ”luptam” pentru zădărnicirea acțiunilor lor. Cred că a durat un trimestru – așa era școala organizată la vremea aceea – a venit apoi vacanța de vară și toamna am uitat de ea. Clasa a opta avea alte provocări. 

Poate că de asta nu am înțeles și nu am acceptat niciodată mesajele de genul ”femeile sunt foarte rele unele cu celelalte” sau ”cel mai greu este să lucrezi cu femei”. Nu-mi plac generalizările. Sigur că putem face referiri la majoritate și uneori ele sunt corecte: ”oamenii sunt buni, în general”, deranjează doar mesajele care spun ”toți oamenii… ”, ”toate femeile… ” sau ”toți bărbații… ”. 

Mi-am adus aminte de frăția – sau sororitatea de atunci, mai bine zis – pentru că Ada a avut ideea minunată de a crea o comunitate care se numește IAdmireWomen pe Instagram. 

Mesajul Adei este următorul: 

✨ @iadmirewomen este o comunitate în care femeile se pot susține una pe cealaltă. avem nevoie una de alta. avem nevoie să fim unite. 

♥️ eu voi posta un portret de-ale unei femei pe care o cunosc, cu o mică descriere personală în fiecare săptămână.

🙏 vă rog și pe voi să îmi trimiteți poze cu femei pe care le cunoașteți și admirați doar pentru că există. le voi posta pe toate. (puteți să le trimiteți prin mesaj fie pe @iadmirewomen fie pe @adagales ) 

*e posibil să dureze până vedeți poza, postez cam câte 2-3 pe zi, dar absolut toate vor fi acolo.

💪 tot demersul a apărut după un episod de #cyberbulling care m-a întristat destul de tare, dar mi-am dat seama că pot face ceva mai mult pentru femeile din jurul meu. ♥️

E interesant de studiat impactul pe care îl are limbajul asupra noastră sau modul în care se formează el. Cred că e nevoie de un exemplu clar. Primul – și cel care mi se pare mie cel mai relevant – este acela că în limba română avem doar substantivul negativ corespunzător verbului ”a păsa” și acela este ”nepăsare”. Cuvântul ”păsare” lipsește, chiar dacă pot spune în mod activ ”îmi pasă”. Avem doar substantivul ”grijă”. Oare suntem mai nepăsători decât alții? Oare absența cuvântului ne face mai egoiști? Poate că ne lipsește ”păsarea” din vocabular pentru că suntem doar foarte orientați spre noi sau spre a avea grijă de ceilalți, dar numai de aceia care sunt întrucâtva neputincioși. 

De multe ori aduc în discuție ”păsarea” în intervențiile pe care le am în mediul de muncă. Țin conferințe, fac consultare în dezvoltare organizațională și vorbesc de fiecare dată despre obligația și necesitatea de a ne păsa de ceilalți și a arăta că ne pasă. Toate relațiile, inclusiv cele de muncă, sunt relații între oameni. Și pentru oamenii este o condiție esențială să fie văzuți, auziți, ascultați pentru a colabora bine. 

Faptul că îmi pasă este o condiție a compasiunii. E o poziție de încredere și de egalitate, mult mai mult decât a avea grijă. Când îmi pasă sunt alături de tine și suntem egali. 

Mi-a atras atenția asupra lipsei cuvântului ”păsare” un foarte bun amic și mare înțelept, Alexander Fuhrmann, traficant de înțelepciune pe youtube. 

La fel cum lipsește păsare, lipsește și sororitate. Am căutat în DEX și nu e. A început să intre în limbajul uzual, și cum limba este un organism viu, probabil că va fi acceptat la un moment dat. 

Sunt sigură că fiecare dintre noi cunoaștem femei de la care avem câte ceva de învățat. Eu chiar cred că avem de învățat de la oricine, în cel mai rău caz lecția poate fi despre ceea ce să nu facem. Am învățat de la o doamnă care mă ajuta la curățenie cum să înfăș plapuma. Doamna lucrase în spital mai demult și avea o metodă pe care o folosesc și acum: punea așternutul pe dos, prindea colțurile plăpumii și apoi întorcea cearșaful dintr-o singură mișcare. 

Mă întorc la motivul pentru care am scris acest articol. La ceea ce ar fi de preferat să facem pentru a ne bucura mai mult de noi însene, modul în care căutăm și găsim în jur, la femeile pe care le întâlnim, motive pentru care le admirăm. 

Știu că poate fi o provocare mare, doar că este un exercițiu cu multiple beneficii: atunci când vedem ceva, ar fi foarte fain dacă am și spune. 

Te admir pentru… , te apreciez pentru… 

În Caietul Fericirii am o astfel de provocare printre primele. În săptămâna a șasea de utilizare a caietului, te invit să faci complimente celor din jur. Să le spui ce-ți place, ce te bucură. Asta vine după ce în săptămâna anterioară provocarea a fost să accepți complimentele care ți se fac. Știu că tendința pe care o avem este de a bagateliza ceea ce primim sau chiar de a nega. Știi faza aia cu ”ce rochie frumoasă ai!” și răspunsul clasic: ”Asta? O am de o veșnicie, e o vechitură” în loc de un ”mulțumesc”. 

Din ce observ eu în jurul meu e din ce în ce mai bine. Tinerele obișnuiesc să se complimenteze și să se susțină ceva mai mult decât înainte, dar mesajele cu ”femeile sunt geloase între ele și își fac rău” sunt încă la ordinea zilei. 

Cred că e dificil să ne propunem să schimbăm mentalități și ne putem plânge de ele cât vrem, doar că ar fi mult mai necesar să ne concentrăm pe comportamentele pe care vrem să le cultivăm. De asta îți propun să te asiguri că observi și ceea ce admiri la oamenii din jurul tău și că le spui asta cât mai repede. Creezi astfel un obicei care s-ar putea extinde. 

Am folosit intenționat cuvântul ”oameni” mai sus. Cred că ar fi bine să facem asta cu cei din jurul nostru, femei sau bărbați. Da, vreau să cultivăm mai mult sprijinul pe care femeile și-l pot acorda între ele, dar nu vreau să fac asta un mesaj exclusivist. Tot așa cum i-am spus unui bărbat care m-a întrebat dacă poate trimite fotografia unei femei către #iadmirewomen și eu m-am grăbit să spun că da, chiar dacă este o comunitate destinată celebrării modului în care femeile se admiră una pe cealaltă. 

E de băgat la cap să avem mai multă lejeritate inclusiv atunci când stabilim cadrul în care ne desfășurăm. Obiectivul este de a include cât mai multe femei pe care le admirăm acolo, să ne bucurăm de ele, indiferent de unde vine admirația. 

Încă mai avem nevoie să facem conferințe destinate femeilor și e bine că mai facem asta. Visez la vremurile când nu va mai fi nevoie de evenimente speciale, când vom fi înțeles că suntem fiecare unici și puternici în felul nostru.