Mamele noastre sunt Super Eroi

Noaptea se numără bolnavii

Liniile de triere sunt marcate cu verde, galben și roșu, în ordinea crescătoare a urgenței. În sala de așteptare sunt scaune și un televizor undeva, sus pe un perete. Cei care așteaptă cuminți pe scaunele albastre așezate ca la cinema sunt aparținătorii. 

Intrăm la triaj destul de repede. Mama primește un fotoliu pe rotile, în care o așezăm cu atenție. Privește înspăimântată în jur, o asigur că sunt acolo. Cea mai mare grijă a ei, noaptea la 11 când am plecat la spital era că nu și-a luat și proteza suplimentară. Dată fiind starea de confuzie, asistentul medical încearcă să determine cât de conștientă este. La întrebarea lui: ”Știți unde vă aflați acum?”, primul ei răspuns a fost abil și ne-a adus tuturor zâmbetul pe buze: ”Sunt aici, la dumneavoastră”. Când a mai insistat, a zis că se află la spital, după ce a privit atent în jur. 

Am plecat de acolo abia dimineața pe la patru. O fractură ușoară de humerus și o luxație. Probabil că a căzut în cele 10 minute cât eu am ieșit în curte să strâng rufele. Marți am reușit să o conving să se mute la mine. Sunt gândurile care-mi vin repetitiv și cu care mă lupt. Chiar dacă am schimbat covoarele, am redus orice posibilitate ca ea să se împiedice, am rugat-o să nu se deplaseze, puterile mele sunt limitate. De aici vine durerea. Mă doare că o doare, mă doare să o văd împuținându-se pe zi ce trece, am senzația că dispare precum o hologramă, e din ce în ce mai firavă imaginea. 

A trecut printr-un examen amănunțit o noapte întreagă: analize medicale, tomografie craniană, dată fiind starea de pierdere a conștienței, când eu am intrat în casă nici nu mai știa că a căzut și nu trecuseră 10 minute, EKG, control intern, ecografie, control radiologic și ortopedic. Există oameni care fac minuni. Da, durează. Da, trebuie să ai răbdare. Da, trebuie să ai încredere. În ultima parte a periplului, chiar înaintea montării feșei pentru susținerea umărului, trecea pe lângă noi în fotoliul portocaliu manevrat atent de asistentele sau asistenții de acolo și ne făcea semn cu mâna. Zâmbind. Cu toată durea din mână, a spus când am plecat: ”bine că nu a fost mai rău”. 

Am stat cu Andrea aproape 5 ore, în total. Am pălăvrăgit, am plâns, am râs și, în rest, am stat. Nu am mai avut timp să stăm atâtea ore singure, noi două de povești de foarte mult timp. Mi-am adus aminte de călătoria în Irlanda. Ea era medic acolo și la ea în vizită m-am dus. 

Pesimism, optimism și realism 

Sunt oameni care, deși le merge destul de bine, reușesc să se plângă mai mai tot timpul de ceea ce le lipsește, tot așa cum există oameni care, deși au foarte multe provocări, reușesc să se bucure de lucrurile bune care se petrec în viața lor. Mama face parte din cea de a doua categorie. Aș fi vrut să fi moștenit optimismul ei ponderat. Eu nu și nu, se pare că am mers pe alte gene, a trebuit să mă lupt cu mine să scap de perfecționismul crunt, care m-a bântuit tot timpul. Nu aș zice că am fost pesimistă, mă legam însă de orice disfuncționalite și mă străduiam să o repar. Am vrut să schimb lucrurile. Permanent. Efortul de a le modifica sau de a le controla a fost întotdeauna mult prea mare. Și evident, nu avea cum să meargă. 

În ciuda greutăților prin care a trecut, mama a știut mereu să-și adune forțele și să mai facă un efort. Acum două săptămâni, când au început să o doară foarte tare picioarele, a dat peste o carte în care sunt explicate cauzele subtile ale bolilor și agăsit acolo că durerea de picioare confirmă că e vorba de o persoană care a muncit foarte mult în viață. A luat-o ca pe un diagnostic, iar eu nu am încercat să o contrazic, chiar dacă nu văd cauzalitatea, faptul că a muncit enorm este un adevăr. 

Cât muncesc femeile

Răspunsul este simplu: mult, foarte mult, cel mai mult. La serviciu o tură și încă una acasă. Din fericire, beneficiile tehnologiei din ultima sută de ani au mai îmbunătățit cumva lucrurile. Pentru noi, femeile, este cea mai bună perioadă din istoria omenirii și până acum. 

Credeți că vă puteți imagina viața fără mașină de spălat automată? Mie mi-e greu. Într-o fabuloasă prezentare la TED Women 2010, Hans Rosling vorbește tocmai despre impactul mașinii de spălat automate: The Magic Washing Machine.  

”În ce constă magia lor? Mama mi-a explicat magia cu această mașină chiar din prima zi. Ea a spus: “Acum Hans, am încărcat rufele, mașina face treaba. Iar noi putem merge la bibliotecă.” Fiindcă asta este magia: încarci rufele, și ce obții din mașină? Obții cărți din mașini, cărți pentru copii. Așa a avut mama timp să-mi citească. Îi plăcea mult. Am primit abecedarul. Atunci mi-am început cariera de profesor, când mama avea timp să-mi citească. Și a avut cărți și pentru ea. A putut studia engleza, a învățat-o ca limbă străină. Și a citit tare multe romane, tot felul de romane diferite. Și am iubit mult, mult de tot această mașină.”

Bunica mea nu a avut. Mama a avut una abia pe la mijlocul anilor 90. Când s-a născut Ada, fiică-mea, spălam scutecele ei la o mașină obișnuită, de unde rufele se scoteau și se clăteau. Le storceam cu mâna. 

Este incredibil cât de grea a fost viața mamelor și bunicilor noastre. Uităm des și avem impresia că avantajele de care ne bucurăm acum au fost simplu de obținut. 

Mama a citit enorm. O vedeam cu o carte în mână de fiecare dată când avea puțin timp liber. De când a debutat boala nu a mai putut citi, capacitatea de atenție a fost grav afectată. Mai facem uneori rebus împreună. Mi-ar plăcea să-i citesc, dar nu se poate concentra. 

Indiferent care sunt scuzele pe care încercăm să le găsim pentru că nu citim, gândiți-vă că generațiile de femei au avut și mai puțin timp.  Doar educația poate face diferența, doar cititul și continua dezvoltare ne poate ajuta. Pe noi și pe fiicele noastre. 

Super Mamika

Pe când bunica lui nonagenară a devenit depresivă, Sacha Goldberger, un fotograf francez minunat, în opinia mea, s-a gândit să o pozeze în super erou, să o scoată puțin din starea ei. Frederika a fost o supraviețuitoare a celui de al doilea război mondial, o eroină care a slavat viața a zece oameni. A reușit să emigreze în Franța unde și-a crescut copiii și nepoții.

Sacha Goldberger : “Fotografiile au însemnat o ocupație pentru ea și au ajutat-o să-și recapete încrederea. E o poveste de iubire. Înainte de a face fotografiile, aș fi vrut ca toată lumea să o cunoască, e incredibilă” a declarat pentru publicația People.

 Care este moștenirea

Mamele noastre ne-au învățat că pot duce mult. În momentul în care ne plângem de viața noastră, încearcă să ne explice că ele au dus-o mai greu, că au suportat mai mult, că au făcut tot ce le-a stat în putință ca pentru noi să fie mai ușor.  Ce facem noi cu această posibilitate și ce le lăsăm fiicelor noastre? Poate că mai trebuie să treacă niște timp până când ele vor învăța diferența între compromis și acceptarea unei umilințe, între iubire și dependență, între practicalitate și independență. 

Oricum ar fi, mamele noastre, bunicile noastre, străbunicile noastre au fost niște eroine. Priviți fotografiile lui Sasha Goldberg cu Super Mamika a lui și puneți în locul chipului ei imaginea mamelor și bunicilor voastre. Au fost și sunt niște eroine.