My name is Tony and I have failed
Fix cu cuvintele titlului va începe prezentarea mea la evenimentul dedicat curajului. Mi-e greu să vă spun de ce m-am băgat atât de rapid. Poate pentru faptul că vreau să vorbesc și eu la un eveniment la care oamenii sunt ceva mai pregătiți să se ia mai puțin în serios.
E atât de obositor să credem că deținem adevărul despre lume și să fim atât de departe de adevărul nostru! Mă distrează că vom vorbi despre cum am căzut și că vom vorbi mult și despre cum ne-am ridicat. Dacă n-ar fi așa, am crede că ne vom strânge să ne plângem de milă, ceea ce nu va fi cazul, ar trebui să vedeți distribuția și vă veți da seama imediat.
De fiecare dată când scriu un articol mă gândesc că poate cei care vor citi se vor amuza, cel puțin, deși scopul meu este, de fiecare dată, să ofer o perspectivă și poate chiar șansa de a învăța ceva.
Primul meu epic failure s-a petrecut când am dat la facultate. Când am aflat rezultatul, m-am prăbușit cu zgomot și cu o migrenă însoțită de temperatură. Nu eșecul în sine m-a afectat atât de tare, cât surpriza pe care am avut-o. Am picat la o diferență de sutimi, dar nu te întreabă nimeni cu ce medie ai intrat, ci doar dacă ai reușit sau nu. Îmi doream să fac psihiatrie. Nu de alta, dar facultatea de psihologie era interzisă din 1978. M-am repliat cu rapiditate, nu am mai dat în anul următor la medicină, am migrat către o facultate tehnică, am studiat design și mobilă de artă în cadrul facultății de ingineria lemnului. Și pe atunci îmi plăcea să desenez, așa că, dacă tot era să fac altceva decât mi-am propus, să mă fi atras măcar puțin. Când am terminat, în 1994, nici vorbă să lucrez în domeniu, totul se importa, nu mai crea și nu mai desena nimeni. Așa că am reconfigurat din nou traseul. De data asta pentru bani, am ales să vând bilete de avion în cadrul unei agenții de ticketing, prima din țară care vindea bilete în timp real, restul le comandau de la Tarom. A durat un an și apoi m-am apropiat de ceea ce a fost mobilul meu principal, de a ajuta oamenii să se descopere, pe ei și legătura lor cu lumea. Am început cu recrutare și training într-o firmă care trimitea oameni pe vase americane de croazieră. În proiectul Băncii Mondiale de modernizare a serviciilor de ocupare din România am intrat în 1997 și am stat până în 2000. Legea ocupării a fost publicată în 2002, cu mari diferențe față de ceea ce am propus noi în cadrul proiectului de consultanță. În perioada aceea am învățat că, de cele mai multe ori, în spatele unei inițiative legislative care pare rea intenție se află doar prostie. E valabil și acum. Nevoia de logică ne determină să credem că e mai mult decât imbecilitate crasă. De cele mai multe ori, după cum spuneam, nu e.
Tot nevoia de a găsi o logică a faptelor ne-ar putea face să credem că traseul pe care l-am avut eu a fost pre-determinat. Nu cred în exprimări de genul ”așa a fost să fie”. Cred în ”așa am ales” sau, mai bine zis, ”atât m-am priceput să fac”. Visul meu a fost mereu acela de a scrie romane. L-am început pe primul pe la vreo 12 ani, noroc că am fost dotată cu ceva bun-simț și realism, că l-am distrus de îndată ce mi-am dat seama cât e de prost. Nici măcar nu l-am arătat nimănui. Nici măcar nu-l pot considera primul epic failure din viața mea, atâta vreme cât nu-mi propusesem mare lucru cu el. Într-un fel, îmi pare rău că nu l-am păstrat, poate că acum aș fi reușit să râd, dar atunci n-am reușit să trec peste rușine. Cel de al doilea roman a fost scris în perioada 96-97, după ce s-au publicat statisticile îngrozitoare despre avorturile ilegale din România comunistă. Ceea ce ar fi trebuit să fie un succes – din punctul meu de vedere și al celor care au citit manuscrisul – s-a dovedit a fi un eșec pentru vreo zece ani. În 96-97 nu se publicau autori români debutanți. Deloc. Sau aproape deloc, astfel încât mi-am băgat picioarele și romanul într-un sertar din care l-am scos abia după întâlnirea de 20 de ani de la liceu. În 2008, proful meu de română, scriitor la rândul lui, Ion Popescu Topolog, m-a forțat să promit în fața clasei că-l public. Ceea ce am și făcut. Am găsit o recenzie de atunci pe bookblog. M-aș fi așteptat ca subiectul să dea naștere la oareșce comentarii. M-am înșelat din nou. Știam că nu e vreo carte să te doară neuronii, mi se părea doar că ar fi putut fi amuzant. Repet, m-am înșelat.
În 2012 am publicat ”Doi”, un roman al unei dispariții din cauza neadaptării la societatea românească a unui director economic al unei bănci, care este gay. Am făcut documentare, am vorbit cu asociații de susținere a comunității LGBT, am spus o poveste care – credeam eu – merita citită. Wrong, din nou. A mișcat ceva, dar nu așa cum mi-aș fi dorit. Romanul e construit în două părți, prima scrisă din perpectiva soției celui dispărut, și cea de a doua din cea a lui. Aceleași fapte, două povești diferite. Deși aceleași, faptele par diferite privind prin lentile diferite.
Am continuat să dau greș cu romanele. Deși multă lume recunoaște că se uită la seriale polițiste, când vine vorba de literatură noir, sau crime, sau mystery&thriller, lucrurile stau cu totul și cu totul altfel. Da, absolut toate cronicile (foarte puține) și toate comentariile pe care le-am primit au fost laudative: despre intrigă, despre personaje, despre situații, despre suspans, despre dialog. Ceva nu fac bine, dar nu-mi dau seama ce.
La Fail’d voi vorbi despre lucrurile pe care le-am greșit și am reușit să înțeleg cum și unde. Pentru a putea încerca din nou, e important să avem capacitatea de a analiza corect ceea ce s-a întâmplat, așa că n-o să mă laud cum nu mi-a ieșit cu cărțile, mai am și alte eșecuri la activ.
Mă străduiesc să nu cad niciodată în capcana de a renunța. Adevărul e că nici nu trebuie să mă străduiesc prea mult, sunt ușor hiperactivă și o pot lua de la capăt fără probleme. Mie mi-e greu să stau și nu să fac ceva.
Am capacitatea de a vedea și lucrurile bune pe care le-am făcut. A trebuit să exersez mult pentru asta. Sunt extrem de critică, în special cu mine. Nu-i ușor, asta știu și toți cei din jurul meu. Mă ajută mult energia aproape inepuizabilă de care mă bucur. Cred că de asta mă tolerează și prietenii, da, chiar dacă le spun adevărul. Pentru că se încarcă în prezența mea, cu tot realismul. Uneori mi-ar plăcea să pot spune ”totul va fi bine”, dar nu cred asta și nu pot. Totul va fi atât de bine cât va putea fi, depinde ce facem, ce alegem și de o tonă de noroc. Cei care cred că totul se rezolvă, cei care cred că ajunge doar să speri sunt naivi și nu optimiști. E gravă confuzia. Pot cel mult accepta că optimismul realist este o soluție viabilă. Asta înseamnă să ții cont și de ceea ce ar putea merge rău și să previi. Spre exemplu, un optimist naiv spune înainte de a merge la dentist: ”O să fie foarte bine, n-o să mă doară deloc”. Un optimist realist cere anestezie înainte de intervenție și când iese de la stomatolog, zice: ”A fost bine, putea să mă doară mai rău”. Fix asta mă gândeam eu ieri pe stradă, când am ieșit de la dentist.
Modul în care evaluăm succesul sau eșecul ține de cum ne poziționăm față de exterior. Viața din afara noastră ne dă sistemul de măsură și noi decidem dacă ne raportăm la el sau nu. Scopul nu este de a obține rezultatele cu care i-am putea impresiona pe ceilalți, ci să devenim noi o versiune din ce în ce mai bună a noastră. Rezultatele noastre sunt cele care ne fac să fim mândri în legătură cu noi înșine și cu progresul sau impactul nostru asupra lumii. Așa mic cum e. Cine stabilește succesul în cazul romanelor mele? Tirajele, vânzările sau ce am scris în ele? Ei bine, am învățat demult că e mai important să faci o treabă excelentă decât una perfectă. Am mărturisit că sunt și perfecționistă? Și nu, nu este o calitate. Este ceva obositor, o obișnuință a mea pe care reușesc să o controlez. Tot așa cum un alcoolic va rămâne toată viața un alcoolic, chiar dacă se abține de la băutură, există o voce în capul meu care-mi spune că pot mai mult și mai bine, pe care eu o aud, dar căreia nu-i mai dau atâta importanță, e doar un gând din capul meu.
Căderile pe care le avem sunt puncte de răscruce unde alegem ce facem mai departe: plasăm vina în exterior sau alegem să ne gândim ce-am învățat din eșec.
Sper să veniți să râdem împreună de noi înșine. Mai am ce povesti, acum am vrut doar să-mi fac reclamă la cărți.
Fail’d se va ține pe 7 iunie, la București. Nu știm unde, că cei care se ocupă cu organizarea au început cu un mic eșec în alegerea spațiului. În cazul în care credeți că a fost intenționat, vă înșelați amarnic.
