Pe locuri, fiți gata, stop!

Au trecut unsprezece zile de absență. Și nu e vorba de numărul de zile de concediu medical, ci am senzația că am lipsit din viața mea. M-a lovit gripa. Medicul meu mi-a zis din prima zi că diagnosticul diferențial se pune funcție de cât de asemănătoare sunt simptomele cu cele de după ce te-a lovit trenul. Am avut o formă mai ciudată, pe mine m-a lovit doar tramvaiul în prima zi, așa că am crezut mai întâi că e o viroză, dar m-am înșelat fantastic. Am zăcut de luni până joi în pat, mută de uimire, fierbinte mai tot timpul și udă aproape în permanență. Am prieteni care mă iubesc, aș fi murit de foame în casă. Am citit foarte puțin, aproape deloc, ieri a fost prima zi în care am dormit doar trei ore la prânz. Dacă nu m-ar fi apucat și o sinuzită de control, poate că azi o să reușesc să citesc mai mult de 20 de pagini, dar mă doare capul atât de tare, încât m-am întors la serialele atât de slăbuțe pe care le-am urmărit, că mi-e și rușine să fac o listă cu ele. Dacă n-am fost în stare să citesc ce-au scris alții mai deștepți ca mine, nici nu am îndrăznit să scriu ceva.

Mi-e atât de rău, încât am simțit nevoia să spun că prefer freziile în locul crinilor și mi-e suficient de bine încât să fac măcar glumița asta morbidă, că de o săptămână nici măcar atât nu am fost în stare. Încă nu pot trece pe lângă o oglindă fără să fac un atac de panică, mă sperie  necunoscuta cu cearcănele până-n gură, galbenă la față și cu părul vâlvoi. Mai puțin faza cu părul azi, port o căciulă de lână din cauza durerilor atroce de cap.

Jur că medicul meu este o persoană minunată și competentă, sunt pe mâini bune și am primit toată medicația de care aveam nevoie, serios, vă rog să nu-mi trimiteți liste cu remedii, toți cei care care vorbesc din când în când la telefon îmi zic cam ce ar trebui să iau. Mai durează, nu știu cât, poate o zi, poate două, sigur o să treacă.

Mereu am avut sentimentul că boala înseamnă slăbiciune, că e o neputință personală, că aș fi putut face cumva să evit asta. E doar o condiționare foarte veche, o voce pe care o aud de fiecare dată când mă îmbolnăvesc. Boala este neputință, blonavul este slab, a fi slab este ceva de disprețuit. Sigur că observ mesajul recurent și că îl tratez cu superioritate, atâta câtă pot avea la maximum de temperatură.

Pentru o persoană hiperactivă ca mine, nu cred că poate exista ceva mai rău decât o gripă care să dea cu suspendare. În primele zile nici măcar nu reușeam să mă enervez că zac. Nici acum nu-mi iese prea bine, în zece minute capitulez, transpir de parcă aș fi făcut o oră de exerciții aerobice.

Cred că ar fi cazul să termin această lungă introducere și să trec la subiect: ce faci când nu poți face nimic?

Până și relaxarea este o activitate care se programează în concepția mea. Nu e ca și când pot sta în mod natural și mi se părea că am ajuns la o mare înțelepciune când am hotărât să-mi fixez în calendar mai multe ore pe săptămână în care să fac asta, doar că m-a pocnit gripa.

• acceptarea limitelor

Am multe volume care stau în stand-by în biblioteca mea. Un raft întreg pe care am grijă să-l completez din când încând, astfel încât să nu rămân niciodată în pană de lectură. Cărți de ficțiune și de non-ficțiune bune să gâdile vanitatea unui cititor împătimit m-au așteptat zadarnic toată perioada asta. Psihoterapia existențială a lui Irvin Yalom a rămas pe noptiera mea cu semnul de carte mutat cel mult cu câte o pagină în fiecare zi și un singur roman, ”Final” al scriitoarei Fernanda Torres, a ajuns să fie parcurs până la sfârșit.

• teroarea productivității

Toate cărțile non-ficțiune pe care le citesc trebuie să servească unui scop superior: în training, în coaching, în sesiunile de terapie. Nimic nu e lăsat la voia întâmplării, totul ține de progres, productivitate. Ideea de a sta degeaba mi-a repugnat întotdeauna și am avut grijă să transmit asta și celor din jur. Până și gânditul este un lucru care se face, nu vine singur și n-are niciun farmec dacă nu observăm ce și cum gândim. Mai puțin săptămâna asta, când am avut impresia că nici n-am gândit, dar a fost de la febră.

• controlul permanent

Ei bine, nu toate lucrurile sunt în control meu, cu siguranță nu virușii, nu febra, nu gripa. Chiar dacă am făcut tot ceea ce a trebuit să fac, boala a ținut-o pe-a ei și nu a ținut cont de isteria mea. După cum spuneam, mi-a fost atât de rău, încât nici să mă enervez prea tare n-am reușit.

Când eram mică, dacă lipseam mai mult de la școală, eram foarte anxioasă înainte de a reveni la program. Chiar dacă-mi luam lecțiile de la colegi, tot aveam impresia că mi-a scăpat ceva, că n-o să știu, că n-o să pot face față. Sentiment pe care nu-l aveam după vacanța legală. De data asta nu am fost în stare nici să-mi citresc mailurile de la birou și mă așteaptă câteva sute, unele dintre ele se vor fi rezolvat până apuc eu să le descifrez, iată o ”înțelepciune” pe care n-am avut-o niciodată: dacă amâni lucrurile destul de mult, s-ar putea să nu mai fie nevoie să le faci.

Aș vrea să închei într-o notă mai veselă, mi-e teamă că nu reușesc. Am un articol vechi despre cea mai lungă vacanță pe care am avut-o cândva, în care povesteam cum m-am jucat vreo oră cu niște pietricele pe o plajă din Danemarca. Doar că eram sănătoasă și sentimentul că am ales eu să fac asta mă făcea să mă respect mai mult, acum mi se pare că nici să nu fac nimic nu sunt prea bine în stare.