Reverență
Citeam de dimineață la cafea ultimele pagini din Înainte de Eden (titlul original Life Before Man) și am avut un sentiment adânc de reverență în fața lecturii. Cred că am găsit la Margaret Atwood expresia în legătură cu viața și a fost ca și când aș fi pus un sticker portocaliu pe care scrie REVERENȚĂ pe creier. Mă îndrăgostesc deseori de unele cuvinte… Senzația de dimineață, citind despre viețile celor trei protagoniști din roman, a fost una de martor nevăzut la frumusețea lumii. Citim povești care să ne inspire și credem că doar cele în care au loc întâmplări mărețe pot face asta. Dimpotrivă, viețile banale, în care cele bune și rele sunt amestecate, ne pot aduce cele mai mari revelații. Tragi cu ochiul la viețile lor, te întrebi cam cum stai și tu, poate iei niște decizii.
Am descoperit-o pe Margaret Atwood suficient de devreme încât să mă însoțească în timp ce creșteam. Primul roman citit, Mireasa hoțomană, în 2000, a fost cu mult înainte de a dobândi și la noi faima de care se bucura deja internațional. L-am recitit luna aceasta.
Despre autoare s-au spus multe lucruri, a fost acuzată și că e feministă și că e anti-feministă, că e progresistă și anti-progresistă, un lucru e cert, că te provoacă să-ți pui întrebări despre lume și despre tine când îi citești romanele. Ea însăși spune: „Faceți o listă cu tot felul de acuzații care vă vin în minte, iar apoi scrieți în dreptul fiecăreia opusul, și veți avea imaginea completã a ceea ce s-a spus despre mine”
La noi abia datorită serialului Povestea slujitoarei a devenit un nume foarte cunoscut. A mai existat o ecranizare a romanului, s-a făcut un film în 1990, dar care nu a făcut atât de multă vâlvă. A iscat controverse, desigur, dar situația din ce în ce mai complicată din SUA odată cu amplificarea discursului pro-life, a făcut ca serialul difuzat începând cu 2017 să fie o senzație. Ficțiunea speculativă este diferită de SF, pentru că e ceva care s-a mai întâmplat undeva și se poate repeta, sub o formă sau alta. Margaret Atwood spune că situația din România comunistă în care le era interzis femeilor să dispună asupra corpului lor și că fătul era, practic, proprietatea regimului a inspirat-o. Cred că acelea dintre noi care am trăit în perioada aia putem înțelege foarte bine cum se simte spaima că nu poți decide asupra corpului tău. Cred că aducerea aminte a anilor acelora m-a speriat și în decembrie, când era să ajungem în turul doi cu un candidat care promova valori religioase absolute – în niciun caz toleranța și iubirea aceea pe care o propovăduiește creștinismul – și supremația curățeniei poporului și superioritatea dacilor, geților… În discursul lui, femeia e de categoria a doua, urmează nu conduce, mai avea puțin până să explice că viitorul copil e proprietatea tatălui… Mai vedem în mai.
Unul dintre citatele des pomenite din Povestea slujitoarei este: „Bărbații se tem că femeile vor râde de ei. Femeile se tem că bărbații le vor ucide.” Am mai auzit asta spus în diferite forme: bărbații se tem de umilință, femeile se tem de moarte; bărbaților le e frică să nu fie luați la mișto, femeile se tem să nu fie luate la bătaie… E un raport de forță care încă nu s-a schimbat. Echitatea pe care ne-o dorim se manifestă selectiv. Încă femeile sunt cele care fac cea mai mare parte din munca de acasă și nici măcar asta nu ar fi o problemă dacă s-ar vorbi despre cum se împart atribuțiile, ci faptul că e ceva de la sine înțeles. Mă sperie și să aud femei foarte tinere vorbind despre tradwife (traditional wife – soție tradițională) și stay-at-home girlfriend (iubită casnică), despre care ar trebui să le fie beneficiile pentru că îl așteaptă cu masa pusă, că au dat cu aspiratorul sau pentru că au făcut copii. Sufragetele s-au luptat pentru libertate, pentru autonomie, pentru drepturi egale de vot, muncă și proprietate. Dacă unele doresc să rămână acasă, e dreptul lor și alegerea lor, dar nu poate fi asta un deziderat pentru toate femeile sau o normă.
„Nu dețin proprietăți, nu am bani, nu pot deține nimic, decât trupul meu. Dar nici asta nu este adevărat, trupul meu nu mai este al meu.“ Povestea slujitoarei
Încă din cele mai vechi timpuri, poveștile erau modalitatea prin care oamenii dădeau logică unor fenomene și găseau explicații, în general fantastice, pentru că nu aveau posibilitatea de a înțelege mai mult – așa cum spune tot Margaret Atwood: „e o diferență uriașă între credință și cunoaștere” -, dar și pentru a transmite învățături, pentru a preveni, sau pentru a oferi speranță. Pentru că în momentul ăsta se citește atât de puțin și nici nu au loc destule conversații inter-generaționale cu povești care merită spuse, crește din ce în ce mai mult sentimentul de îndreptățire sau cum am aflat că i se mai spune: mi-se-cuvenismul (de la mi se cuvine). Copiilor nu li se mai citesc povești de Frații Grimm pentru că sunt violente și în curând nu vor mai face nici istorie, pentru că trebuie protejați. Doar că vor fi privați de perspective mai variate asupra lumii.
O să mă refer în special la două dintre romanele ei, poate trei, patru?, care urmăresc viața unor tinere fete și femei și legăturile dintre ele. Se spune despre autoare că explorează în profunzime condiția femeii în societate și că o face punând sub lupă personaje aparent banale. Destinele noastre ale tuturor sunt banale și ne dorim să rămânem așa, banalitatea ne protejează de risc. Viețile noastre banale sunt de preferat tragediilor pe care le citim. Și doar dacă citim putem înțelege ce vieți bune avem și cum să le păstrăm așa.
Trei femei care au locuit în același cămin în studenție devin prietene datorită unei inamice comune, Zenia, care le ia pe rând iubiții, motivația fiind banii, nu dragostea. Interesant nu este Zenia în sine, cu motivațiile sau parcursul ei, ci transformările celor trei prietene. Tony e profesoară de istorie, Charis predă yoga și Roz are afaceri de tot felul. Cu o peniță fină, Margaret Atwood desenează viețile complicate ale fiecăreia dintre ele. Zenia apare purtând alt chip la fiecare, cu o altă poveste, de la copila unor foști nobili ruși, împinsă de propria mamă să se prostitueze, la originile balcanice sau chiar evreiești, astfel încât să rezoneze cât mai bine cu ceea ce i se potrivește fiecărei victime.
Romanul e o poveste despre cât de ușor e să credem ceea ce ne dorim să auzim.
A fost făcut un film după roman, un eșec groaznic, după ce ai citit cartea e de neprivit. Cred că autoarea e greu de ecranizat, poate că doar seriile să poată reuși să transpună în imagini complexitatea personajelor.
„Fantezii masculine, fantezii masculine, totul e condus de fanteziile masculine? Sus pe un piedestal sau jos în genunchi, totul e o fantezie masculină: că ești suficient de puternică să suporți ce ți se oferă sau, dimpotrivă, prea slabă ca să faci ceva în privința asta. Chiar și a pretinde că nu răspunzi fanteziilor masculine este tot o fantezie masculină: să pretinzi că nu ești văzută, să pretinzi că ai o viață a ta, că poți să-ți speli picioarele și să-ți piepteni părul fără să fii conștientă de privitorul omniprezent, care se uită prin gaura cheii, care se uită prin gaura cheii din mintea ta, dacă nu altundeva. Ești o femeie cu un bărbat în interior care privește o femeie. Ești propriul tău voyeur.” – Mireasa hoțomană
Tot de trei la unu este raportul și aici, doar că exact invers. O fată ajunsă la școală într-un colectiv nou este ținta răutăților celor trei prietene ale ei. Margaret Atwood a fost criticată pentru că a descris atât de aspru niște fetițe. Doar că se poate întâmpla. E grav, e rău, e înspăimântător, dar așa e viața uneori, mă întorc la rolul poveștilor. Poate că cel mai de speriat lucru e să i se întâmple ceva unui copil și el să nu vorbească. Și să nu-l poți ajuta. Dacă însă nu știe că există răul sau ce înseamnă, nici nu se va putea feri de el.
„Dar Cordelia nu face lucrurile astea, nu are putere asupra mea fiindcă mi-ar fi dușmancă. Câtuși de puțin. Știu totul despre dușmani. Există, în curtea școlii, mulți dușmani care țipă unul la altul, iar dacă sunt băieți se și încaieră. Au existat inamici în timpul războiului. Băieții noștri și băieții de la „Our Lady of Perpetual Help” sunt inamici. În dușmani arunci cu bulgări de zăpadă și te bucuri dacă îi nimerești. Față de dușmani e permis să simți ură și furie. Dar Cordelia e prietena mea. Îi place de mine, vrea să mă ajute, ca și celelalte fete. Sunt prietenele mele, colegele mele, cele mai bune prietene. Până acum n-am avut prietene și mă înspăimântă gândul că le-aș putea pierde. Vreau să le fiu pe plac. Ar fi fost mai ușor să le urăsc. Aș fi știut ce să fac dacă le uram. Ura e clară, metalicã, unilateralã, decisă; e altfel decât iubirea.” – Ochi-de-pisică
Aceeași temă a fetelor care chinuie apare și aici. Eroina nu a corespuns niciodată standardelor celor din jurul ei: a fost prea grasă pentru mama ei, prea diferită pentru prietenele care-și băteau joc de ea. Ar fi fost prea superficială pentru soțul ei, de aceea nici măcar nu i-a povestit despre romanele de dragoste pe care le scria. Ar fi vrut să dispară, tocmai când lumea este deschisă să o accepte.
O autoare de romane de dragoste istorice ajunge la un moment dat să publice un volum de poezii feministe care are un succes răsunător. Romanele erau publicate sub pseudonim, în afară de un fost iubit, nu-i cunoaște nimeni identitatea, nici măcar soțul ei, un veșnic activist. Sastisită de viața în care și-a ascuns mereu o parte din identitate, fuge în Italia înscenându-și mai întâi moartea.
Nu știu care e vârsta optimă pentru a lectura romanele lui Margaret Atwood. Înclin să cred că de pe la paisprezece ani. Nu e nimic atât de grav sau de explicit, încât să fie prea mult pentru sensibilitatea unei tinere. Cred că vocile esențiale merită să fie auzite cât mai devreme. Cred că ar scădea numărul celor care rămân paralizate în fața agresiunii subtile, am văzut copile terorizate că nu corespund cerințelor prietenelor sau fete care plângeau că iubiții lor le spun că-s grase.
Eroina din Femeia-oracol are însă o ancoră de stabilitate, un pol de acceptare și care e mătușa ei. E cea care o susține să treacă prin orice. Banii pe care mătușa îi lasă prin testament o ajută să se desprindă de acasă.
Încă nu am luat nicio decizie cu privire la un club de carte. Cred că dacă l-aș face ar fi despre câte un autor, nu despre câte un roman. Mi se pare mult mai interesant de văzut cum se schimbă stilul, galeria de personaje. Cum sunt obsedată de ordine alfabetică – așa mi-ar plăcea să am și cărțile organizate în bibliotecă, le-am avut până nu demult, când am schimbat mobila, iar acum e haos – aș începe cu Margaret Atwood. A scris peste cincizeci de romane, eseuri, poezii… Are 85 de ani și e o plăcere să o urmăresc în interviuri. Am aproape toate cărțile care au fost publicate la noi și pe unele dintre ele le-am recitit chiar de mai multe ori. Cred că mă ajută să scriu mai bine sau să sper că o voi face din ce în ce mai bine.
„Cum aș putea să mă culc cu acest bărbat… Cu siguranță, doar iubirea adevărată ar putea justifica lipsa mea de gust.” – Femeia-oracol
Orice aș spune despre ea și despre romanele ei e prea puțin. Te vor delecta construcțiile de frază, întorsăturile de cuvinte sau de situații. Pe mine mă fascinează personajele ei. Am senzația că le văd dintr-o mulțime de unghiuri simultan, de parcă aș avea ochi de insectă.
„Pentru fericire adevărată, a rostit ea. Trebuie să abordați viața cu un simțământ de reverență. Reverență față de viață, fată de cei dragi care mai sunt alături de noi și fată de cei ce s-au dus. Nu uitați că tot ceea ce facem și tot ce avem în suflet e urmărit și consemnat și, într-o bună zi, o să iasă la iveală. Evitați înșelăciunea și falsitatea; considerați viața ca pe un jurnal pe care îl scrieți știind că va fi citit, cândva, de cel pe care îl iubiți, dacă nu aici, atunci pe Lumea Ceealaltă, unde toate se vor reconcilia, în sfârșit.” – Femeia-oracol
