Rezoluție. Revoluție. Evoluție
Anul nou începe la 1 ianuarie. Așa e convenția. Atunci avem, eventual, câteva momente în care ne gândim la ce ne dorim: ce vrem să obținem și ce vrem să schimbăm. De cele mai multe ori uităm de lista respectivă cam într-o lună, după ce ne scade entuziasmul de a merge la sală și după ce începem să ignorăm regimul alimentar impus. Și ăsta e cel mai bun caz, pentru că multe dintre dorințe uităm să le transformăm în acțiuni concrete și să ne facem un plan.
Varianta în care îmi fac un plan concret de acțiune are mai multe șanse de a mă ajuta. Dacă vreau să scad în greutate, verific ce aș vrea și aș putea mânca și îmi fac și un abonament la sală. Dacă vreau un alt job, îmi reactualizez CV-ul și încep să mă uit pe anunțuri. Toate bune și frumoase, dar ar fi bine să știu că, dacă mă uit la ce și cum am reușit în trecut, să fac mai bine pe viitor.
Am un articol care te-ar putea ajuta să identifici reușitele: despre trecut, numai de bine.
Dacă pot face asta la începutul anului, cine zice că n-o pot face și la jumătatea lui? Dacă pot la jumătate, de ce n-aș putea lunar? Săptămânal?
Succesul
Mi-a fost – și încă îmi este – tare greu să-l definesc. Sunt foarte orientată către a observa schimbarea și, pentru mine, atâta vreme cât lucrurile sunt încă în mișcare, atâta timp cât sunt în viață, e mai mult despre realizări, decât despre succes.
Am zile în care mi-e greu să-mi evaluez activitatea, am impresia că nu am făcut nimic, deși am lucrat aproape tot timpul. Atunci scad timpul de referință pentru măsurarea reușitelor și mă concentrez să-mi pot răspunde la „ce am făcut bine AZI”. În goana către măreție, uităm să vedem pașii mici pe care îi facem, de unde și senzația că reușita e încă un fel de Fata Morgana.
Când am publicat Caietul Fericirii am fost întrebată de ce nu l-am datat. Pentru simplul motiv că am vrut să-ți ofer posibilitatea de a-l începe oricând. Nu există un calendar optim al devenirii. Într-o bună zi, te poți hotărî că vrei să te implici în a-ți construi viața împlinită și prosperă pe care ți-o dorești, că ești dispus/ă să-ți asumi responsabilitate pentru relațiile autentice cu cei din jur și că vrei să aduci o contribuție în lume. La asta ar trebui să ajute caietul. De aceea prima săptămână începe cu realizările.
Acestea sunt întrebările importante:
1. Care sunt lucrurile pe care le-ai reușit și sunt vizibile din exterior?
– în legătură cu profesia/meseria/cariera: o promovare, un alt job, o mărire de salariu
– în legătură cu achizițiile tale: o casă, o mașină, obiecte noi, obiecte frumoase
– în legătură cu dezvoltarea ta: un curs, o diplomă, o abilitate, o competență
2. Care sunt lucrurile pe care le-ai făcut pentru tine?
– în legătură cu condiția ta fizică și sănătatea ta: greutate, regim alimentar, antrenament, odihnă, relaxare
– în legătură cu dezvoltarea ta: citit, învățat, gândit
3. Care sunt lucrurile pe care le-ai făcut pentru cei din jur: ce-ai dăruit, ce-ai creat, care e impactul tău în lume?
Ce anume ai făcut pentru a le obține?
Cum anume ai muncit? Te-ai implicat mai mult? Ai dat mai mult? Ai dat la timp?
Ce anume ai făcut pentru a te recompensa? Cum ai trăit bucuria realizărilor tale?
Cum anume ai simțit bucuria ta când ai dăruit și cum s-a simțit recunoștința celor din jurul tău?
Lucruri mari și lucruri mici
Am schimbat lumea? Mă îndoiesc. Suntem tentați să ignorăm pașii mici pe care îi facem. Avem talentul de a ignora munca și de a vedea doar rezultatele. Zilele astea s-a scris despre premii și coronițe în toate felurile: unii susțin că premiile trebuie să rămână, alții zic că ar trebui să uităm de ele. Cred că ne putem uita la modalitatea exagerată în care se ține festivitatea aceea și de acolo să ne temperăm puțin. E plin de fast începând de la petrecerea de la grădiniță. Bieții copii sunt îmbrăcați în robe și sunt aclamați. La clasa a patra se face banchet la restaurant, la a opta se dau cadouri fastuoase și la terminarea liceului vine toată familia la festivitate, iar tinerii n-au dat nici bacul. Celebrăm sfârșitul și ignorăm munca. Dăm premii și uităm să vedem străduința.
Urările de la festivități sunt: „toate visurile și dorințele să ți se îndeplinească”, deși știm că e imposibil. Primul motiv e acela că visurile se mai schimbă pe parcurs și al doilea că viața nu e despre cum ai succes de fiecare dată, ci despre cum te ridici și mai încerci încă o dată. Oricât am vrea să-i ferim pe copii de situații complicate, ele se vor întâmpla fără să fim întrebați. Viața are talentul de a produce intemperii. Talentul care merită cultivat este acela de a le face față, de a crește tocmai datorită lor.
Am fost premiantă toată școala generală, cred că doar în ultimii doi ani am luat mențiune. Competiția era valoroasă, mă comparam cu un băiat din clasă, care reușea să ia premiul întâi în același timp în care citea și era interesat de lucruri importante. Cu tocilara clasei nu mă oboseam să mă „bat”, puteam să-i văd superficialitatea. Sistemul de ierarhizare pe care-l propunea școala era contestabil, în viziunea mea. M-a susținut mama mereu să-mi văd progresul și să-mi spună care sunt lucrurile care contează cu adevărat. Coroniță n-am avut niciodată, posibil să se fi dat și pe vremea mea, dar nu știu. Cred că părinții ar fi aceia care să le ofere perspectiva diferită copiilor: ce contează și ce nu. E mult mai important bagajul de cunoștințe cu care ieși din școală, așa cum e ea, și cu ce completezi acasă. Despre premiul pe care l-ai luat nu te va întreba nimeni, niciodată. Și puțin probabil să te ajute la ceva hârtia cu premiul întâi din școala primară pe care o vei înrăma și o vei atârna acasă.
Dezbaterile din online pe tema premiilor au fost savuroase. Am găsit comentarii de toate felurile: dure, amuzante, frustrate, violente. Lumea țipă. De asta nici nu-mi place pe facebook și prefer să mă dau pe instagram, acolo e mai liniște. Social media a devenit o piață în care lumea se ceartă, facebook, sau o piață în care lumea vinde, instagram. Prea puțină lume mai ascultă și prea puțină lume mai cumpără.
Lucrurile care contează
Viața ne oferă provocări, trecem prin perioade dificile, ale noastre sau ale celor dragi. Oricât am vrea să influențăm contextul, nu vom reuși, e important ce fac cu ceea ce mi se întâmplă, ce învăț, cum mă dezvolt.
Dacă e vorba despre dezvoltarea copilului meu, cum îl pregătesc eu pentru viață? Cum îl învăț să-și recunoască străduința?
(r)Evoluția
Îmi doresc pentru copilul meu să fie fericit în viață. Mai bine zis, îmi doresc să fie fericit cu viața sa. Pe termen lung, va conta dacă a luat premiu cu coroniță în clasa întâi? Sigur nu. A contat să vadă ce a învățat, ce a făcut, cum a acționat. Străduința e cea care e importantă. Iar reușita ține de acumularea de cunoștințe, abilități sau experiențe importante de viață.
Stă în puterea mea ca părinte să observ ce a făcut și să-i spun asta. Să-l laud pentru efort. Doar așa îi pot crește șansele pe mai târziu. Uneori avem impresia că știm ce e mai bine pentru copiii noștri, știm ce ar trebui să facă în viață, ce meserie să-și aleagă, unde să locuiască, cu cine să-și împartă viața. Poate că uneori chiar avem dreptate. Părerea noastră va ajunge la ei doar dacă avem fundamentele pentru un dialog de calitate.
Am divagat. Ce voiam să-ți propun este să te uiți la ce ai reușit (să înveți, să faci – vezi întrebările de mai sus) și să repeți exercițiul cât mai des.
