Sărbători fericite
Probabil că e mare îndrăzneala mea de a folosi cuvântul ”fericire” în perioada asta. Am văzut multe urări în care este preferat cuvântul ”liniște”. Eu cred că e același lucru. Și vor fi multe voci care să mă contrazică, dar atâta timp cât acceptăm că împăcarea, capacitatea de a identifica și emoțiile pozitive și găsirea sensului sunt ingredientele principale pentru cuvântul acesta mare, putem accepta că suntem fericiți sau că ne dorim asta. Poate că am greșit până acum asociind tot felul de dorințe despre cum ar trebui să fie viața noastră și ce ar trebui să avem pentru a fi fericiți. Poate că e mai simplu de atât. Poate că e nevoie doar să ne îndreptăm către interiorul noastru și să vedem că încă e bine și că sunt încă lucruri bune în viața noastră.
E greu de acceptat sentimentul de teamă pe care uneori nici măcar nu putem să-l identificăm conștient. E ceva ce ne tulbură, facem sau spunem lucruri care nu ne stau în fire. Pentru că nu știm ce simțim. Pentru că frica vine din toate părțile, frustarea e mare, sentimentul de pierdere e constant și ne temem și că ar putea dura mult. E dureros să acceptăm că dorința ca totul să fie ca înainte e doar o speranță inutilă.
Ar fi cam două luni de când sunt în casă și multe de tot, probabil vreo șapte și mai bine, de când au început durerile. M-am oprit din aproape orice pe la jumatea lui februarie, gata să am grijă de mine.
De unde am avut momente în care a trebuit să-mi repet că e alegerea mea să stau și să mă protejez, a apărut faza virusul, distanțarea și lockdown-ul și toată lumea s-a oprit. Agora s-a mutat pe facebook, unde toată lumea a devenit orator, mai abitir decât înainte, când fiecare era o publicație, un aparat de știri, făcând sau nu jocurile producătorilor de fakenews. Doar pe facebook sunt permise întrunirile sau grupurile de mai mult de trei persoane, așa că se adună și urlă. Vocile sunt ridicate, au certitudini mulți dintre ei, știu ce e mai bine, știu de unde vine totul și știu și ce e de făcut. În general se vorbește despre ce e greșit sau despre cum au greșit alții. Poate că e din cauza lipsei de încredere care ne caracterizează ca popor. Cel care zice ceva minte și sigur vrea răul.
E greu să fii în echilibru. E greu să fii la mijloc, acolo unde ai avea șanse să rămâi mai puțin influențat, parcă am fi pe o jumătate de sferă care se tot înclină într-o parte și în alta, funcție de cum se adună mulțimile. E amețitor.
Am întrerupt și postările pe blogul pentru caiet (caietul ) tot de pe atunci. Și abia acum am reînceput să scriu. Știu că sunt în urmă față de planificarea mea inițială, dar ce mai contează termenul meu într-o lume care a înghețat nu se știe până când. În cazul în care aș fi fost validă, probabil că m-aș fi implicat într-o organizație care sprijină oamenii în perioada asta. M-am gândit doar că dacă voi eșua în a avea grijă de mine, o responsabilitate certă pe care o am, e absolut inutilă impresia că aș contribui la salvarea celorlalți.
Se vorbește despre situație ca despre o traumă colectivă. Evenimentul traumatic este piederea unei ”ordini” cunoscute în favoarea incertitudinii. Nu știm cât va ține și nici nu știm cum vom ieși din asta. Alții vorbesc despre stadiile doliului (negare, furie, negociere, depresie, acceptare) și încearcă să stabilească în ce facă suntem, cât durează și cam cum o să ne revenim. Încearcă să evalueze și să clasifice o situație complet nouă cu instrumente de măsură care erau relevante pentru alte lucruri. Cu siguranță putem face niște paralele, cu siguranță putem lua câte ceva din ele, doar că e posibil să avem nevoie de mai multe informații înainte de a înțelege fenomenul. Suntem în plină desfășurare și nu știm. E cel mai greu să acceptăm asta.
Azi e sărbătoare. Pe stradă e pustiu, în sfârșit. Cu toate restricțiile de circulație, în timpul săptămânii e destul de multă mișcare la mine pe stradă. Dar nu azi. Cred că de când m-am trezit și până la prânz au trecut doar câteva mașini.
Ar fi ideal ca încercarea aceasta să ne apropie, să ne dezvolte empatia și compasiunea. După cum știi, sunt mai degrabă un optimist realist. Un fost pesimist educat să vadă mai bine și ce funcționează. Așa că cred că va ieși la iveală ceea ce e acolo, înăuntru, măcar ca posibilitate și intenție. Valorile se schimba extrem de greu, spre deloc. Perioada asta nu e o cursă în care vei reuși să înveți mai mult, să citești mai mult, să descoperi, cel mai bine ar fi să reușim să ieșim cu mințile sănătoase.
Oamenii încearcă să se orienteze spre ei și spre casă, au nevoie de o sursă la care să se conecteze și care să nu-i dezamăgească. Mi se pare că e un fel de liniște, la o lună după declanșarea stării de urgență. Mi-am făcut și eu liste cu muzee, concerte sau spectacole de teatru, pe care să le văd online. Încă nu am reușit.
M-am abținut să ”ies” și eu și să urlu ceva când cu isteria declanșată de colaborarea între poliție și biserică. Disputele cu privire la statul laic sau la slugărnicia celor aflați la conducerea poliției mă lasă rece. A fost atât de ”ca la noi” totul. În momentul în care știi că ai de-a face cu o populație care tinde să nu respecte niciun fel de reguli, poate că s-au gândit că ajută. Că e mai ușor să țină oamenii în case și să se ducă ei spre ei, decât să-i lase să se îmbulzească spre biserici. Până și eu – cu tot ateismul meu – consideram momentul cu luat lumină ca pe un spectacol extrem de frumos, o celebrare a umanității și o ocazie de a mă simți aproape de ceilalți. Multă ură a ieșit la iveală. Credincioși sau nu s-au apucat să urle unii la alții despre cum ne îmbolnăvim de la cei care vor aduce lumina sau cum desconsiderăm munca medicilor. Cel mai trist e că avem de-a face cu un aparat de stat lovit de bune intenții, dar incapabil să facă ceva coerent. Răcnetele sunt împotriva unui stat religios, dar uită cu toții că asta suntem, chiar dacă nu le place de BOR, își fac cruce în gând sau în gură, cu limba, când trec pe lângă o biserică. Atâta timp cât învățământul nu e secular, e greu să vorbim de un stat laic. Atâta timp cât se oficiază deschideri cu preoți sau se sfințesc spitale. Atâta timp cât sunt icoane în instituții publice, puse acolo tocmai de către cei care le gestionează. Poate că trebuie doar să acceptăm că credința e foarte importantă pentru popor și să facem cumva să ajutăm. Oamenii au nevoie să creadă că există ceva, că există un sprijin de undeva și că nu e totul la voia întâmplării.
Mai avem o lună de stat în casă, timp în care restricțiile vor rămâne la fel. Încă o lună înseamnă încă pe cât am stat până acum. Timpul a devenit relativ, zilele sunt foarte asemănătoare între ele. Ni se pare că a trecut fie prea mult, fie că a zburat timpul. Iar stările astea alternează de mai multe ori pe zi. Tot ce fac azi seamănă atât de mult cu ce am făcut ieri, încât nu mai am aproape niciun reper. Cei care încă ”merg” la lucru – deși stau acasă – au un oarecare sistem de măsură pentru că la sfârșit de săptămână nu mai muncesc. Restul suntem într-o confuzie ceva mai mare.
Cu toată capacitatea de observație de care mă bucur, văd cum îmi scapă și mie lucrurile. Timpul mi se scurge printre degete, vrând parcă să-mi confirme ceea ce știam, că el nu există și că doar noi trecem. Mi se amestecă zilele-n cap și mă străduiesc să observ măcar asta. Să am grijă de mine, ceea ce făceam și înainte, și să observ care sunt stările mele sau cele din exterior. Oare mă afectează? Presupun că nu, dar poate e mai ușor pentru mine, că oricum eram acasă când a început totul.
Pentru că mai e încă măcar o lună, e important să ne dozăm resursele. Să cultivăm răbdarea și blândețea față de noi înșine. Mai durează. Nu știm cât. Lucurile o să se schimbe. Nu știm cum. E nevoie de multă flexibilitate ca să ne adaptăm cât mai bine la ceea ce va urma. Speciile care supraviețuiesc nu sunt cele mai puternice, sunt cele care au cea mai mare capacitate de adaptare.
Am avut două ”întâlniri” de câte o oră pe facebook, pe pagina Tony Mott, cu cei care mă știu. Intenția a fost să facem un club de carte și să vorbim despre romane. Până la urmă am vorbit despre ceea ce ne preocupă mai mult. Am de gând să reiau aceste întâlniri, dar am nevoie să primesc de la voi întrebări sau propuneri de subiecte de discuție. Așa că aștept propunerile voastre pe mail sau pe mesaje. Detest să vorbesc singură sau degeaba. Vreau să știu că ajută cu ceva.
Să ne vedem cu bine, să ne auzim cu bine. Sărbători fericite!
