tristețe

A dura înseamnă și a construi 

E arhicunoscut cât de mult îmi place să mă joc cu cuvintele, cu sensul lor, cu energia pe care o au. Tot așa cum stările noastre ne influențează limbajul, și cuvintele pe care le folosim ne pot schimba starea, cu condiția să fie exprimate sincer și alese cu atenție. Încercarea de a ne păcăli e sortită eșecului și ne duce și într-o zonă de neîncredere față de noi înșine. Cred că aici ar trebui să exemplific: dacă îmi spun că sunt veselă, deși nu sunt, în încercarea de a-mi transforma starea curentă de tristețe, îmi fac mai mult rău decât bine. Dacă refuz să înțeleg ce se petrece cu mine și mă forțez să fiu altfel decât cum sunt, îmi produce confuzie. Sigur că aici mai e nevoie de o precizare: nu ajută nici doar să constat că sunt extrem de tristă și să-mi plâng de milă, să găsesc doar explicații din exteriorul meu, să găsesc vinovați. Ce contează foarte mult e să înțeleg, să-mi dau voie să fiu așa cum sunt, să mă întreb dacă aș avea nevoie de ceva, poate ceva simplu și să mă asigur că va trece. Toate trec. Nu știm când, nu știm cum, dar absolut sigur, lucrurile se vor schimba. Înțelepciunea lui Heraclit, filozof grec, „singura constantă este schimbarea” e valabilă și acum și e valabilă pentru orice. 

Pe mama am început să o pierd de când s-a îmbolnăvit. Procesul e unul dureros, lung, complicat și care creează confuzie. Termenul în literatura de specialitate pentru asta e „pierdere ambiguă”, atunci când cineva dispare, chiar dacă persoana respectivă e în fața ochilor tăi. 

Aș fi crezut că va durea și că va dura mai puțin. Poate că prima constare valoroasă e aceea că nu pot ști cât ține și nu pot controla cât de tare doare. 

Primele semne de demență degenerativă au apărut acum zece ani. Tot atunci au început și tratamentele, care sunt, de fapt, doar o încercare de încetinire a procesului. Mama mea se estompa în fața ochilor mei, dar nu ea dispărea, ci eu din mintea ei. Ea era tot acolo, dar altfel, iar faptul că eu nu puteam ajunge la ea mă durea enorm.  

Durerea pierderii mamei s-a durat în timp și încă durează, deși am pierdut-o de tot. 

Amintiri 

Mama a murit acum o lună și amintirile sunt de-a valma în capul meu. Văd o carte în bibliotecă și-mi aduc aminte ce am discutat cu mama despre ea, ies în grădină și-mi vine în minte ultima dată când a fost în vizită, intru într-o cafenea și farfuria cu prăjitura pe care a mâncat-o și pe care era scrijelit „love” în praful de cacao îmi apare în fața ochilor.  Am fost la concert Bonnie Tyler săptămâna trecută și mi-au dat lacrimile de mai multe ori. Am constatat că mi se scurg încet pe obraji. Erau melodii pe care le-am ascultat sau le-am cântat împreună. Mi-am adus aminte și că în ultimii ani, deja îndepărtați, refuza să mai plece departe de casă. Am rugat-o de mai multe ori să mergem la București, să o vadă pe Ada la teatru. Spunea că nu poate, se bucura că a văzut-o de câteva ori la Brașov. 

Cândva și-a dorit să meargă la Istanbul. Se resemnase la un moment dat. Ultima călătorie pe care am făcut-o în străinătate a fost în Creta, când mama a împlinit șaptezeci de ani.  I-a plăcut atât de mult! Avea uneori o privire ștrengărească, atunci când se amuza de ceva puțin interzis, cum ar fi o prăjitură, sau când spunea ceva amuzant. Cu fratele și cumnata mea am rememorat seara în care am fost acolo la mini golf. Poate că rostul depănării amintirilor împreună este și acela de a construi din fragmentele pe care le are fiecare. 

Despre doliu 

O persoană care ne e dragă e reprezentată în creierul nostru printr-un sistem complex, cu elemente de spațiu, unde se află, de timp, în ce interval urmează să o revedem, și de apropiere, de cât de importantă e legătura sau iubirea față de acea persoană. 

Mă voi referi în special la oameni când vorbesc despre subiect, dar durerea pierderii poate fi extremă și atunci când e vorba despre un animal de companie, dar și față de un obiect cu o semnificație foarte puternică în legătură, de cele mai multe ori, cu o ființă iubită. 

Atunci când moare cineva, e nevoie de timp pentru ca acele rețele neuronale formate în creier cu privire la spațiu și timp să se transforme. Pentru că nu mai există spațiu sau timp în care să ne revedem cu persoana iubită. Nu va mai exista o dată viitoare și un loc anume în care să ne vedem. Cel puțin nu în această viață. 

În anii 70, Elisabeth Kübler-Ross a introdus în discuție „cele cinci stadii ale doliului”, o descoperire importantă la vremea aceea. Cercetătoarea spunea că există cinci etape: negare, furie, negociere, tristețe și acceptare în orice proces. Cu timpul, cele cinci stadii nu au mai fost considerate atât de bine definite și ordinea lor a fost contestată. Ce se știe în acest moment e că doliul e un fel de montagnes russes în care traseul e necunoscut, atât ca dificultate, cât și ca durată. 

În ultimii doi ani și jumătate, după ce s-a îmbolnăvit de Covid, starea mamei s-a înrăutățit atât de tare, încât a fost nevoie să o internăm într-o rezidență pentru vârstnici, unde o vizitam săptămânal. Căldura și un fel de voie bună cu care se poziționa față de viață i-au rămas intacte până în ultimele zile. Se lumina la față când te apropiai și îi vorbeai și mereu te binecuvânta la plecare. Deseori speram la un semn, cât de mic, că mă recunoaște. Rareori l-am primit. Nu mai știa cine sunt nici când era încă acasă, darămite după decompensarea din 2021. Deseori plecam în lacrimi de acolo, plângeam că am pierdut-o, deși ea încă era fizic. 

Confuzia venea din faptul că deși o vedeam fizic (spațiu) și puteam aproxima revederea (săptămânal), mama pe care o căutam nu mai era nicăieri, totuși, era ceva în ea care-mi aducea aminte de noi două. Era, să-i zicem, o energie sau o căldură familiară. 

Vinovăția 

Una dintre cele mai frecvente capcane apărute atunci când moare cineva e să ne facem tot felul de scenarii despre cum ar fi fost lucrurile dacă… Putem să ne alimentăm poveștile despre ce-am fi făcut, despre cum s-ar fi întâmplat sau nu s-ar fi întâmplat dacă noi am fi făcut sau dacă nu am fi făcut… 

M-a bufnit plânsul într-o zi tot depănând niște povești despre ce ar fi trebuit sau ce aș fi putut eu face. Când m-am prăbușit la duș, n-am mai știut dacă e apa de la robinet sau sunt lacrimile mele. În momentul acela eram prinsă în spirala despre ce și cum ar fi fost dacă m-aș fi străduit mai mult. Sunt bine antrenată și am ieșit destul de repede de acolo; am constatat, pur și simplu, că am făcut tot ce mi-a stat mie în putință. Mult sau puțin, pentru mine a fost tot. 

Ne vine să ne zicem „aș fi putut”. Trebuie să știm că dacă dacă am fi putut, am fi făcut. Înseamnă că n-am putut. 

Mi-am luat rămas bun de mai multe ori de la ea: de fiecare dată când plecam într-o călătorie mai lungă, apoi aproape săptămânal. Niciodată nu știam cât va mai fi. Cu două săptămâni înainte de a muri, a făcut o pneumonie. În sâmbăta dinaintea dispariției ei am știut că e ultima dată. Aproape că dormea. M-a zărit pentru o clipă cu coada ochiului și parcă am văzut un zâmbet în colțul gurii ei. Am stat la patul ei și i-am povestit despre cum mai suntem și i-am promis că voi avea grijă de mine. 

Dorul 

E ireconciliabil. Îl cunosc. De ani de zile mi-e dor de ea. Am crezut că mă voi obișnui cu sentimentul, dar nu e așa. Va fi mereu acolo. 

Cunosc toate argumentele pentru care era de dorit ca suferința ei să înceteze. Știu că moartea e un moment firesc și că e ceva ce ni se va întâmpla fiecăruia dintre noi. Știu că trăiești viața cu atât mai bine cu cât știi că moartea e inevitabilă. 

Mama e ființa pe care o cunosc de cel mai mult timp. În creierul meu sunt nenumărate circuite care se leagă de ea. Va dura până când toate rețelele se vor reconfigura. Nu avem butoane pentru emoții, ele sunt firești. Tristețea legată de pierdere, doliul, jalea, durerea, toate sunt firești. Toate lucrurile legate de ea sunt amintiri, nu mai există predicții, creierul e confuz în lipsa lor. Toată transformarea va fi această împăcare între rațional și emoțional,  această trăire a experienței în loc de înțelegere a ei. E nevoie de timp pentru a absorbi adevărul că nu va mai fi o dată viitoare. 

Adaptarea 

Trăiesc fiecare zi așa cum vine. Fac lucrurile pe care știu că e nevoie să le fac. Funcționez. Țin sesiunile de coaching, particip la evenimente, mă văd cu lume. Sunt performantă. Sunt apropiată. Observ și că sunt lentă. Rareori inițiez. În perioadele dificile poate că ajută să ne punem întrebarea corectă: „ce am nevoie sau ce e nevoie să fac?” Aceste întrebări vin cu mai puțină presiune decât „ce ar trebui să fac?”.  

Pierderea cuiva drag e ca durerea din membrul fantomă. Știi că nu mai e, dar durerea e acolo.  Absența are substanță, are greutate, e ca ceva ce ducem cu noi. Totul cere timp. Îmi dau timpul ăsta. 

În primele zile după ce nu a mai fost, mă gândeam să scriu un fel de conversații imaginare cu ea, ea cea din vremurile bune. Sau să-i scriu niște scrisori. Mă rezum la a scrie în jurnal, presiunea unui demers literar e ceva ce sigur nu pot duce acum. 

Nu sunt metode specifice pentru a traversa oceanul acesta de durere. Îmi place o zicală budistă care zice că „durerea e inevitabilă, suferința e opțională”. E important de făcut diferența între ele. Durerea e experiența, e ceea ce se întâmplă, pe când suferința e atașamentul pe care-l dezvoltăm față de durere și poveștile pe care ni le spunem despre ea. Nu știu cât ține doliul. Nu știu cât durează. Oricât ar fi, sunt alături de mine, știu că mama și-ar fi dorit asta. 

Am învățat să scriu pe la patru ani. Prima „scrisoare” pe care am scris-o a fost o carte poștală. Eram profund îndrăgostită de Alain Delon, căruia am vrut să-i mărturisesc iubirea mea trimițându-i o poză cu el însuși (te rog frumos să nu faci mișto de mine, eram foarte mică) pe spatele căreia se vedea mare, cu litere de tipar „te iubesc”. La adresă i-am scris numele și Paris, Franța. Din moment ce era atât de cunoscut, toată lumea ar fi trebuit să știe unde locuiește. N-am expediat misiva, am avut un moment în care mi-am dat seama că e ridicol. 

Nici mama nu are adresă. E nicăieri și peste tot. Trăiește în mine, îmi aud vocea și seamănă cu a ei. Trăiește în amintirile mele, ale celor din familie, ne vom referi la ea și o vom cinsti în momente dificile, când vorbele ei ne vor aduce alinare, sau în cele de bucurie când o vom „vedea” bucurându-se alături de noi. 

Doliul e mult mai mult decât acceptarea morții persoanei iubite. E acceptarea durerii care va dura cât va fi să dureze. 

Am folosit ca ilustrație a articolului un tablou pictat acum mulți ani, mai bine de zece. S-a pierdut tabloul la o expoziție la București. Nici nu mai știu la cine anume m-am gândit: la mama și la mine, la mine și la Ada? Am senzația că suntem toate în el.