Vreau încredere și demnitate, nu milă!

Pentru mine, ultimele două săptămâni au fost foarte interesante. Dată fiind starea de sănătate a mamei, am intrat în contact cu sistemul sanitar de stat și privat. Totul a fost prompt și eficient. Oamenii cu care am interacționat ne-au ajutat. Și atunci, veți întreba ce am de comentat. Această întâmplare mi-a atras atenţia că există doar două perspective din care interacționează specialiștii cu pacienții: fie dezumanizarea, fie mila.

Dezumanizarea

Organismul uman este deseori comparat cu un mecanism complicat. Doar că acest mecanism pe care îl ducem la medic spre evaluare și revizie este însuflețit. În cazul în care specialistul în sănătate nu se conectează de nici un fel la pacient, procesul de însănătoșire suferă, la rândul lui, pentru că nu putem face abstracție de suflet. Înțeleg că pentru cei din sistemul medical poate fi dificilă confruntarea cu boala în fiecare zi, cu mulțimea de indivizi speriați de ceea ce li se întâmplă și de faptul că nu înțeleg. De aceea, devine eficient să operăm cu mașini: punem pacientul la aparatele de diagnostic și îi prescriem un tratament. Foarte corect, doar că dacă s-ar putea crea și legătura cu omul aflat în interiorul mașinii respective ar fi mult mai bine.

Dezumanizarea, depersonalizarea reduc pacientul la condiția de obiect care trebuie reparat. Dar dincolo de “defecţiunea” corpului care trebuie descoperită și tratată, este nevoie ca pacientul să fie văzut și tratat ca om, nu ajunge ca doar componenta ”materială” a acestuia să fie obiect de interes şi atenţie.

Mila

Un pacient, oricât de bolnav, nu este – decât în cazuri rare – pe moarte. Așa că mă întreb de unde și până unde acea privire plină de milă? De ce oare asistenta sau medicul se uită la el ca la un neputincios? Este adevărat că atunci când ne ducem să ne căutăm de rele nu suntem în cea mai bună formă a noastră, dar nici complet neputincioși nu suntem.

Revenind la experienţa mea recentă pe holurile spitalelor, am remarcat că peste tot se vorbea foarte puțin, doar șoptit, ca și când cabinetele sau sălile ar fi pline de muribunzi care nu trebuiau deranjați. Nu zâmbea nimeni. Nici medicii, nici pacienții. O tristețe plină de reproșuri în fața crudei soarte plutea în aer. În secția de urgență de la spital, oamenii erau ceva mai autentici: erau grăbiți, își doreau să rezolve lucrurile, aveau niște motive clare. Dar recepționera de la policlinica privată de ce mă privea – atât de scurt cât a făcut-o – cu o milă devastatoare? Nici măcar nu eram eu pacienta. O asemenea atitudine te face să devii chiar mai bolnav decât ai ajuns acolo. Și nu cred deloc că un astfel de comportament stimulează vreun indicator de performanţă, cum ar fi creșterea numărului de clienţi/pacienţi. Am zâmbit și am încercat o conversație. Dacă aș fi fost un extraterestru, cred că nu ar fi fost mai mirată. Era ca și când aş fi încercat să distrug bunul mers al treburilor. Nu mi-a zis nimic, tocmai asta a fost problema: era atât de surprinsă că pot articula, că mă pot purta firesc, încât nu a putut reacționa.

Mila îl doare atât pe cel care o simte, cât și pe cel căruia îi este adresată. Milosul îl pune pe cel de care îi este milă într-o condiție de inferioritate și de neputință.

“Îmi pasă” este foarte diferit de “mi-e milă”

Atitudinea care ar schimba lucrurile ar fi compasiunea, pornind de la principiul ”tratează-i pe ceilalți așa cum îți dorești şi tu să fi tratat”.

Atunci când ne este milă, înseamnă că nu avem încredere că ceilalți au capacitatea să se descurce să iasă din situația în care au ajuns. Iar această desconsiderare, în afară de sentimentul de dependență pe care i-l induce celui pe care îl tratez față de mine, îl poate speria. Sunt numeroase situațiile în care pacientului i se face frică de ceea ce ar urma, pentru simplul motiv că nu înțelege ceea ce i se întâmplă. Din păcate, foarte mulți medici sau specialiști din sistemul de sănătate nu dau suficiente detalii considerând că, oricum, pacienții nu ar înțelege. Sigur, nu e nevoie de explicaţii savante, în termeni complicați, de specialitate, dar ar fi extrem de util să li se spună în cuvinte foarte simple care este condiția sa medicală și ce urmează să facă medicamentele.

Numeroase studii recente demonstrează că există o legătură strânsă între nivelul de compasiune manifestat de către personalul medical și rapiditatea însănătoșirii pacientului. Centrul de Cercetare și Educare în Compasiune și Altruism al Universității Stanford a publicat anul trecut rezultatele unor cercetări din care reiese că tratarea pacienților cu bunăvoință, bunătate și generozitate a condus la vindecarea mai rapidă a rănilor, reducerea anxietății, reducerea tensiunii arteriale și scăderea numărului de zile de spitalizare (http://www.huffingtonpost.com/project-compassion-stanford/the-healing-power-of-kindness_b_6136272.html). Un alt rezultat remarcabil este și acela că relațiile între membrii colectivului medical se îmbunătățesc considerabil și nivelul de confort al tuturor crește.

Pacientul este şi el om

”The Doctor” este un film din 1991 în care un reputat chirurg se îmbolnăvește și devine pacient în spitalul în care lucra. Experiența prin care trece ca bolnav internat în propriul spital îl schimbă complet și, drept urmare, atunci când se însănătoșește, impune o altă abordare a legăturii cu pacientul. Reușește să schimbe lucrurile pentru că îi ajută pe ceilalți membri ai personalului medical să simtă legătura cu ceilalți oameni și să îi trateze ca atare.

Evident că sunt și excepții: cunosc câțiva specialiști din sistemul nostru sanitar (medici, asistente sau infirmiere) care iubesc oamenii, iar acest lucru se simte. Tot așa cum am cunoscut și indivizi cărora nu le pasă nici cât negru sub unghie. Dar nu mi-am propus să scriu despre excepții, acum.

Știu că este greu. Mi-aș dori, însă, ca apropierea de pacient să se facă în mod autentic, cu atenție și disponibilitate, din dorința de a afla cu adevărat ce i se întâmplă și cum poate fi ajutat. Mi-aș dori ca medicul să aibă mai multă încredere în pacient că acesta va putea trece peste teamă și peste durere. M-ar bucura ca medicului să nu-i mai fie milă, ci să se apropie cu compasiune. Aș vrea ca medicul să întrebe ”ce mai faci/ faceți?” și chiar să fie curios de răspuns. Sunt convinsă că un management al zâmbetului ar fi spre binele tuturor.

Antoneta Galeș

Articol publicat în Manager Express