Pe drum cu noi, despre noi. Identitate
Conversația a doua. Să știi că sunt aceleași reguli care rămân valabile la fiecare conversație.
Obișnuim să ne definim prin ceea ce facem. Spunem că suntem elevi, profesori, medici, tâmplari, electricieni, mame, tați, surori, nepoți, bunici, mătuși, bucureșteni, români, europeni. Ne definim atât prin ceea ce facem, cât și prin ceea ce nu facem: e o dezbatere întreagă despre cei care ascultă și cei care nu ascultă manele.
Sigur că toate aceste lucruri spun ceva despre noi. Sunt importante și fac parte din povestea noastră, dar nu sunt tot ceea ce suntem. Suntem mai mult decât meseria pe care o avem, rolul pe care îl avem în familie sau lucrurile care ne plac.
În volum ( TU. Ce nu ți-a zis nimeni ) există o provocare la capitolul Identitate cu mai multe începuturi de propoziții despre lucrurile importante, despre felul în care te vezi și despre ceea ce îți dorești. Am ales să nu le reproduc aici ca să nu mă repet.
În aceste 52 de conversații vom porni de la alte întrebări și exerciții, pe care le puteți face împreună. Uneori vor fi întrebări foarte simple, alteori vor duce către lucruri mai profunde. Ideea este să vă ajute să vă descoperiți treptat, unul pe celălalt și pe voi înșivă.
Cum ne construim?
Când eram mică, voiam să devin foarte multe lucruri, foarte diferite, pentru că aveam impresia că ceva din activitatea sau meseria respectivă se răsfrânge asupra mea și devin și eu, într-un anume fel. Mă inspiram din cărți, în special, dar și din filme.
Țin minte perfect perioada în care am vrut să devin arheolog, după ce am văzut filmul „Sfinxul”, un thriller cu niște traficanți de artefacte din Egipt. Personajul principal era o arheoloagă superbă, interpretată de Lesley-Anne Down, care dezleagă tot misterul, se luptă și câștigă. Cred că voiam să devin puternică și îndrăzneață, de fapt.
Sigur că astăzi înțeleg că meseria de arheolog nu înseamnă chiar asta. Dar, la momentul respectiv, eu nu voiam doar să fiu arheolog. Voiam să fiu ca personajul pe care îl vedeam acolo.
Cred că facem asta cu toții, într-o formă sau alta. Pe măsură ce creștem, avem tot felul de repere care ne inspiră. Ne uităm la oameni, la personaje, la profesori, la prieteni, la cei pe care îi admirăm și descoperim lucruri pe care am vrea să le avem și noi. Uneori vrem să fim ca ei. Alteori descoperim, tocmai uitându-ne la ei, că vrem să fim cu totul altfel.
Dacă avem noroc, întâlnim și oameni care ne ajută să ne descoperim. Mentori, profesori, prieteni, uneori chiar oameni pe care îi întâlnim pentru foarte puțin timp, dar care ne lasă ceva.
Pe parcursul devenirii noastre încercăm lucruri, ne răzgândim, ne apropiem de unii oameni și ne îndepărtăm de alții. Și, încet-încet, începem să aflăm ce ne place și ce ni se potrivește.
Eu am avut noroc că am avut un fel de apetit pentru a fi diferită. Nu doar altfel, ci și prima, dacă e posibil.
Societatea secretă
La lansarea de la Brașov a volumului au venit trei colege din școala generală. Pe Dana o mai văzusem și la alte evenimente, dar pe celelalte nu le mai văzusem de patruzeci de ani. Vai, cum sună! Ei, și-mi zice Dana: „Mai știi cum le cheamă?”
Mi-a fost ușor să suprapun fețele lor peste chipurile fetițelor de atunci și am zis pe nerăsuflate: Simona Aldea și Mihaela Spiridon.
Am râs cu toatele. Cu Mihaela ne-am adus aminte de momentul în care am fost membre într-o societate secretă înființată la inițiativa mea. Ce se întâmplase? O gașcă din clasă a creat o organizație puternic ierarhizată, mai mult băieți, dar erau și fete, condusă de cei mai șmecheri dintre ei. Membrii nu aveau nimic de zis, doar se supuneau.
Mi s-a părut ceva deplasat și învechit, așa că am înființat eu o organizație fără niciun fel de ierarhie. Eram doar fete și luam deciziile doar dacă eram cu toatele de acord. Eram opt. În Mary Poppins apare o formulă complicată, pe care ne-am ales-o ca parolă: începeam cu supercalifragilistic și răspundeam cu expialidocious. Cuvântul ar însemna ceva minunat, superb. Ne transmiteam mesaje cifrate scrise pe niște foițe de țigară. N-am nici cea mai mică idee de unde făcuserăm rost de ele. Îi urmăream pe ceilalți și „luptam” pentru zădărnicirea acțiunilor lor. Aici fragmentul din film dacă vrei să te amuzi.
Cred că a durat un trimestru. A venit apoi vacanța de vară și toamna am uitat de ea. Clasa a opta avea alte provocări.
Mă uit acum în urmă și îmi dau seama că știam ce vreau și ce impact vreau să produc. Îmi plăcea să inventez. Îmi plăcea să organizez. Îmi plăcea să conduc. Îmi plăcea să mă joc. Și, mai ales, nu-mi plăcea prea tare să fac lucrurile într-un anume fel doar pentru că așa le făceau ceilalți.
Poate că identitatea se vede și în astfel de lucruri. În ceea ce ne atrage, în ceea ce ne enervează, în ceea ce alegem, în lucrurile la care ne întoarcem iar și iar. Nu ne cunoaștem dintr-o dată. Ne descoperim în timp. Și continuăm să devenim.
Mi-a zis o clientă în coaching odată că scopul vieții nu e desăvârșirea, că ea nu există. M-am gândit mult la asta, chiar dacă eu cred că putem crește mult și continuu. De la metafora asta a pornit și volumul, de la dragoni, care cresc în limita spațiului pe care îl au la dispoziție.
Cu cât ne cunoaștem mai bine, ne dăm seama mai ușor ce ne place, ce ne interesează, ce ne face curioși și ce ne face să ne simțim bine. Cunoașterea de sine ne ajută, până la urmă, să fim mai bine cu noi și să facem alegeri care ni se potrivesc.
Ca părinți, cred că este important să fim atenți la mesajele pe care le transmitem și pe care copiii le pot prelua fără să le pună prea mult la îndoială, de genul:
„Femeile sunt foarte rele unele cu celelalte.”
„Cel mai greu este să lucrezi cu femei.”
„Bărbații nu sunt în stare să…”
Și aici fiecare poate completa propoziția cu propria experiență. Sigur că putem vorbi despre lucruri pe care le-am observat la un grup de oameni. Problema apare atunci când transformăm observația în verdict: „toți oamenii…”, „toate femeile…”, „toți bărbații…”.
Putem spune, de exemplu, „oamenii sunt, în general, buni” sau „adolescenții au nevoie de…”. Sunt afirmații despre care putem discuta, putem fi de acord sau nu. Dar când spunem „toți…” sau „niciunul…”, lăsăm foarte puțin loc pentru ceea ce este diferit.
Iar identitatea are nevoie tocmai de acest spațiu. Altfel, riscăm să ne vedem pe noi și pe ceilalți prin niște povești gata făcute.
Pentru că un copil își construiește și imaginea despre lume din ceea ce aude de la noi.
Și mai cred ceva: distanța dintre generații se micșorează dacă părinții pot admite că și ei au fost adolescenți, că și ei au avut provocări, fără să încerce să demonstreze că au fost mai bine sau că le-a fost mai greu.
Atenție, în niciun caz nu e utilă o comparație în care fie se dau mari:
„Eu nu îndrăzneam să cer nimic alor mei, că nu aveau de unde.”
sau
„Îmi vedeam de învățat, că știam că era șansa mea.”
Fie se victimizează:
„Eu am trăit în vremuri grele, n-aveam filme și telefoane.”
„Pe mine mă trăznea mama dacă făceam talente.”
Adevărul e că lumile sunt destul de diferite. Când era Ada adolescentă și-mi servea replici cu „n-ai cum să înțelegi”, „sunt alte vremuri”, puteam doar să fiu de acord. Credeam același lucru când aveam discuții cu mama în adolescența mea. Lumea se schimbă și rămâne la fel în același timp.
2.1. de unde începem
Această conversație e despre ceea ce suntem și ceea ce avem impresia că am fost sau am putea deveni. Pentru săptămâna asta vă propun câteva propoziții pe care să le completați fiecare. Veți vorbi pe rând și veți trece la următoarea propoziție abia după ce ați răspuns la cea precedentă.
Uit de timp când…
Mă simt în largul meu când…
Sunt curios/curioasă despre…
Îmi place cel mai mult la mine că…
Oamenii cred despre mine că…, dar eu știu că…
Un lucru pe care oamenii nu îl văd la mine este…
2.2. întrebări care continuă conversația
Ce te face să fii mândru/mândră de tine?
Ce iubești să faci?
La sfârșit, mulțumiți-vă unul altuia pentru răspunsuri.
Ce am învățat din conversația trecută
Mă bucur că ești aici și că vrei să descoperi mai multe despre tine și despre copilul tău sau despre persoana cu care ai decis să porți aceste conversații.
Dacă prima conversație a funcționat, probabil ai făcut câteva lucruri simple:
- ai ascultat cu curiozitate și fără judecată;
- ai respectat regula unei întrebări pe rând;
- ai lăsat spațiu pentru răspuns;
- nu ai încercat să convingi, să corectezi sau să ocupi tot spațiul.
Această conversație vine în completarea volumului TU. Ce nu ți-a zis nimeni pe care îl poți achiziționa dacă dai click aici.
