Ce-am mai citit. Lecturi de vară

Am fost întrebată cum îmi aleg cărțile pe care le citesc. Comand online sau merg în librărie? Iau ce-mi face cu ochiul sau am o listă? E o întrebare interesantă, pentru că am mai multe feluri în care aleg ce citesc.

Mă uit la premiile literare și la nominalizări. Mai puțin la Nobel și mai mult la Booker Prize, International Booker, Women’s Prize for Fiction, Prix Goncourt sau altele. Mă uit la listele lungi și la cele scurte și, uneori, acolo descopăr autori despre care nu auzisem până atunci. Nu înseamnă că citesc automat o carte pentru că a fost nominalizată sau a câștigat un premiu, dar vânez mereu voci pe care poate altfel nu le-aș fi întâlnit.

Practic, în primul și în primul rând, citesc autori despre care am auzit undeva sau pe care îi cunosc și care îmi plac. Citesc cam două volume pe săptămână, uneori și mai mult. Am avut și ani în care am citit doar o carte pe săptămână. Tot înseamnă multe, multe cărți citite. Astfel încât sunt foarte amestecate lucrurile. De unele nu-mi aduc aminte absolut nimic. Am tot zis că fac fișe, că-mi notez, că scriu pe stories pe Insta sau pe goodreads, nimic nu merge la mine. Citesc, poate rețin, poate nu, dar poate că măcar știu dacă vreau sau nu să mai citesc autorul. Sunt autori pe care îi aștept să publice și pe care îi cumpăr aproape fără să mă uit despre ce este vorba, cum e Jo Nesbø, nordicul meu preferat dintre autorii de thrillere.

Îți las mai jos detalii despre cărțile pe care le-am citit și mi-au plăcut în iulie și august. Pe cele despre care mi-a fost greu să vorbesc sau m-am temut că mă înjuri dacă te apuci de ele, nu le-am menționat. 

Capitularea, de Françoise Sagan

De Françoise Sagan am mai citit cândva Vă place Brahms (pe YouTube e filmul integral făcut după roman, îți las link). Și în Capitularea am găsit aceeași oglindă clară a intrigilor din societatea pariziană: legături clandestine, amoruri împărtășite sau nu, minciuni și trădări. Sunt tocmai lucrurile care o fac pe Sagan un fin observator al motivațiilor umane.

E foarte amuzant să-mi amintesc cât de oripilată eram în adolescență când am citit-o prima dată, de felul în care personajele ei se mint, se ascund unele de altele și acceptă cu o naturalețe care mie mi se părea de neînțeles faptul că unul dintre ei iubește (și) pe altcineva. Pentru mine, atunci, lucrurile erau mult mai rigide: relațiile ar trebui să fie ușoare dacă partenerii se iubesc și ar trebui să plece când n-o mai fac. Porneam de la premisa că oamenii vorbesc sincer unii cu alții, ceea ce am descoperit că nu e adevărat. Acum realizez cât de diferiți sunt oamenii de felul în care credem noi că ar trebui să fie. Poate că asta s-a schimbat cel mai mult în mine: nu neapărat ce accept sau ce nu accept, ci nevoia de a judeca mai puțin și de a înțelege că lumea e mult mai diversă și mai complicată decât niște categorii limitative. Și că e necesară mult mai multă muncă, pe lângă iubire, ca o relație să funcționeze.

Lucile este savuros de confuză în privința vieții și a rolului ei în ea și, în același timp, teribil de hotărâtă să nu depună niciun efort. Munca o plictisește. Este capabilă să nu facă nimic perioade lungi de timp, iar ideea de a munci pare să o rănească. Cu siguranță nu o interesează.

Pentru mine, atât de preocupată de productivitatea fiecărui moment, a fost foarte interesant să o descopăr pe Lucile. Dacă acum niște ani m-ar fi interesat mai mult viața ei personală, deciziile și confuzia în ceea ce-i privește pe iubiții ei, acum m-a uimit cât de străină mi s-a părut o persoană complet interesată doar să stea.

Cred că și asta face cititul pentru mine: îmi lărgește lumea. Îmi dă ocazia să întâlnesc oameni foarte diferiți de mine, să observ feluri de a fi pe care poate nu le-aș înțelege din prima și să rămân curioasă în loc să mă grăbesc să spun dacă cineva are sau nu dreptate. Până la urmă, poate că despre asta este și cititul: despre a descoperi cât de multe feluri există de a fi om.

Domnul Wilder și cu mine, de Jonathan Coe

Există multe unghiuri din care poți privi un roman și poți încerca să-l povestești. Crezi în destin/ kismet / soartă ? Știi, cum citești prin reviste, mă rog, acum pe social media, și vezi că cineva a fost descoperit din întâmplare și a devenit model sau că a participat la un casting și, de acolo, viața i s-a schimbat? Zona aceea cu întâmplări posibile, dar improbabile? E plăcut de citit despre ele.

Imaginează-ți că o tânără din Atena, plecată să călătorească prin America, ajunge la o cină la Hollywood pentru că s-a împrietenit cu o fată întâlnită în autobuz. La restaurant îi întâlnește pe Billy Wilder și pe I.A.L. Diamond, regizor și scenarist. Un an mai târziu primește un telefon și ajunge să lucreze ca interpretă pe platoul filmului Fedora, pe care Wilder îl filmează în Grecia. Dintr-o întâmplare în alta, ajunge apoi să însoțească echipa la filmările din Germania și Franța. Și, fără să-și fi propus asta, întâlnirea aceea îi schimbă viața și îi deschide cariera de compozitoare de muzică de film.

Dar romanul este (și) despre dedicare, despre îmbătrânire, despre copii, despre război și ororile lui. Este și despre ce se întâmplă cu un artist atunci când lumea nu mai pare să aibă nevoie de ceea ce știe el să facă atât de bine.

Jonathan Coe e un autor care-mi place foarte mult. Are un umor fin și ascuțit, iar aici îl folosește foarte bine ca să vorbească despre lucruri care, în fond, sunt destul de grave: îmbătrânirea, memoria, pierderea, arta și felul în care toate astea se amestecă.

Romanul te poartă de-a lungul vieții Calistei, de la întâlnirea aceea improbabilă cu Wilder, care îi deschide o lume la care nici nu se gândise, până în prezentul ei, când se uită înapoi la ce a făcut cu viața ei. Și îmi place că se vorbește chiar la început de Fălcial lui Spielberg, cu succesul uriaș al filmului și cu felul în care Wilder privește această nouă formă de cinema care începe să schimbe Hollywoodul. Rechinul devine aproape un simbol al unei lumi noi care vine peste generația lui Wilder.

Iar spre final ajunge la Arca lui Schindler, film pe care, în roman, Wilder ar fi vrut să-l facă și pe care îl privește prin propria lui poveste și prin pierderile familiei sale. Coe leagă astfel începutul și sfârșitul unei epoci cinematografice, dar și două feluri foarte diferite de a vorbi despre trecut prin film. Filmul Lista lui Schindler avea să fie făcut, bineînțeles, de Spielberg.

Beautiful You, de Chuck Palahniuk

M-am întrebat dacă autorul e sarcastic la adresa lumii sau e misogin, e mizantrop, e doar provocator… apoi mi-am dat seama că așa e el, toate acestea deodată și-n plus un simț al umorului foarte acid. Dacă ai citit „Fight Club” sau ai văzut filmul, știi la ce mă refer.

În Beautiful You, Chuck Palahniuk ia toate lucrurile care ne interesează, ne preocupă sau ne fac să ne simțim moderni: tehnologia, sexul, consumul, emanciparea femeilor, obsesia pentru plăcere și le împinge până în punctul în care devin absurde.

Penny Harrigan lucrează într-o mare firmă de avocatură din New York. E la început, e o provincială care abia se descurcă. C. Linus Maxwell, miliardar, geniu al tehnologiei și playboy celebru, o alege tocmai pentru că este… o femeie banală. Maxwell o transformă însă în subiect de testare pentru „Beautiful You”, o gamă de produse create pentru plăcerea feminină și atât de eficiente încât femeile ajung să uite de orice altceva.

Și aici povestea devine din ce în ce mai palahniukiană. Într-o lume în care tehnologia a ajuns până la nanoboți care pot circula prin corpul uman, Maxwell descoperă că poate face ceva mult mai profitabil decât să le ofere femeilor plăcere: poate transforma plăcerea într-un mecanism de control. Produsele lui le fac dependente și le determină să cumpere produsele pe care tot imperiul lui le vinde.

Dacă libertatea înseamnă să poți cumpăra orice îți dorești, ce se întâmplă când cineva reușește să-ți controleze dorințele? Când ceea ce pare alegerea ta este, de fapt, rezultatul unui produs făcut special ca să te facă să alegi?

Până la urmă, Beautiful You – acum la 9,99 lei pe Libris – este și despre consum, și despre putere, și despre felul în care te poate controla tehnologia. Dar povestea este complet nebunească, cu nanoboți, o șamană nepaleză de peste o sută de ani (Maica Barbă-Sură – really? – chiar așa a fost tradus numele ei din engleză, în original Baba Gray-Beard :)) și situații atât de absurde încât am râs mult. 

O poveste și tristă, și amuzantă în același timp, cu dialoguri spumoase și situații ilare, dar și cu genul acela de idee care îți rămâne în minte după ce ai terminat cartea: cât de mult din ceea ce numim astăzi libertate este, de fapt, libertatea de a cumpăra ceea ce cineva a avut grijă să ne facă să ne dorim?

Să fii bărbat, de Nicole Krauss

E o emoție specială, o simt ca pe tristețe, poate înduioșare, în toate cărțile lui Nicole Krauss. E ca un fel de pătură caldă care te învelește în timp ce dincolo de tine e cumplit de frig și de întuneric. Te simți părtaș la durerea lumii și te întrebi de ce se duc și unde se duc lucrurile atunci când o iau razna.

Să fii bărbat e un volum de povestiri în care ai doze mici, crâmpeie de viață, și poate tocmai de aceea e mai ușor și mai greu decât un roman. Mai ușor pentru că poți citi o poveste în fiecare seară și să rămâi cu senzația că ai descoperit un om, o lume, o întâmplare care, ca orice carte bună, spune ceva și despre tine. Mai greu pentru că fiecare poveste te pune în fața unei forme de singurătate, de pierdere, de neputință sau de dor și ai nevoie de puțin timp între ele. A fost singurul volum pe care l-am întrerupt în vacanță și am preferat să-l citesc acasă. Uneori, când mă apucă cititul pe plajă, nu mă dau bătută până când nu termin. Dar, în cazul ăsta, voiam să citesc câte o povestire pe seară, să le dau timp, să nu le suprapun.

Krauss scrie despre oameni care încearcă să înțeleagă ce li se întâmplă, despre relații care se destramă, despre întâlniri și despărțiri, despre lucruri care dispar și despre ceea ce rămâne după ele. Sunt povești foarte diferite, dar au în comun această privire tandră și melancolică asupra oamenilor. Și poate tocmai de aceea, citindu-le, ai senzația că te apropii puțin de ceva mai presus de tine, de ceva ce nu poți numi, dar pe care îl recunoști.

Terapeutul, de B.A. Paris

Merge. L-am citit într-o zi. Sunt interesante schimbările de perspectivă și mutarea atenției pe câte un alt suspect, dar cred că îi prefer pe nordici, totuși, chiar dacă poveștile lor sunt destul de asemănătoare și ele, dar măcar sunt mai consistente. Nu știu, parcă personajele sunt prea pastelate, prea ambigue.

Da. Aș păstra ideea și vocea ta, dar aș curăța formulările, repetițiile și câteva afirmații care acum se pierd puțin. Mai ales partea despre Lucile mi se pare foarte bună ca observație personală și merită dusă mai clar până la capăt.

Corespondenta, de Virginia Evans

Romanul are ceva foarte intim: e ca și când privești peste umărul cuiva care scrie scrisori și, fără să-ți dai seama, ajungi să vezi nu doar ce pune pe hârtie, ci și ce nu poate spune altfel.

Personajul principal, Sybil, este o fostă avocată de succes, devenită ulterior grefiera unui judecător celebru, cu care face o echipă fabuloasă. A scris scrisori toată viața, iar autoarea ne face martorii ultimilor ei ani. Povestea se țese din corespondență și din relațiile ei cu cei din jur și, pe măsură ce înaintezi, înțelegi tot mai mult: și durerea, și bucuria, și lucrurile pe care oamenii nu reușesc să le spună atunci când ar trebui.

Știi că am în lucru „Mame și fiice”, un volum despre relații. Am avut multe interviuri și multe discuții și am ajuns să văd și mai clar cât de complicate pot fi relațiile dintre părinți și copii. Și mai știu ceva: atunci când o relație s-a tensionat, momentul în care poate apărea o șansă de reparare este, de multe ori, acela în care părintele își cere iertare. Nu pentru că asta șterge ce s-a întâmplat, ci pentru că îl ajută pe copil să vadă, în sfârșit, că părintele înțelege ce a făcut.

Un astfel de moment se întâmplă și în roman. Iar scrisoarea lui Sybil către Fiona m-a emoționat tocmai prin sinceritatea ei:

„Fiona, îmi pare rău că te-am ținut la distanță, învățându-te că nu ai nevoie de mine. Îmi pare rău că m-am supărat că ai fost la Rosalie și că te-am pedepsit pentru asta. Îmi pare rău că nu ți-am spus că orbesc. Îmi pare rău că nu m-am descurcat mai bine. Știu că mă privești doar ca pe mama ta, dar te rog să nu uiți că pe dinăuntru sunt doar o fată.”

Poate că asta mi-a rămas cel mai mult din „Corespondenta”: faptul că, oricât de complicate ar deveni relațiile dintre noi, în spatele rolurilor pe care le avem unii pentru ceilalți rămân niște oameni care încearcă să se apropie, să fie înțeleși și, uneori, să repare ce au stricat.

Biblioteca de la miezul nopții, de Matt Haig

Ideea de la care pornește romanul este una ingenioasă: ce s-ar întâmpla dacă, în anumite momente de cotitură, ai putea să alegi un alt drum și să vezi cum ar fi fost viața ta dacă ai fi făcut altă alegere? O întrebare filosofică pe care ți-oi fi pus-o și tu de nenumărate ori. Nu e prea utilă în viața de zi cu zi, dar devine excepțională în roman. Și eu pornesc de la ce-ar fi dacă?

Personajul principal ajunge într-un loc aflat între viață și moarte, o bibliotecă în care rafturile se întind la nesfârșit. Fiecare carte conține o altă viață posibilă, pornind de la câte o decizie pe care ar fi putut să o ia altfel.

Sunt întrebări pe care mi le-am pus și eu foarte des. Am dat la facultate la Medicină la Târgu Mureș pentru că acolo voia să dea și verișoara mea și ar fi fost mai simplu să ne trimită pachete dacă am fi intrat amândouă. Și dacă nu m-aș fi dat jos din tren la Sighișoara, când ne-am dus să ne înscriem, aș fi ajuns la Timișoara cu trenul acela. Iar eu acolo aș fi vrut să studiez. Timișoara rămâne pentru mine orașul meu de suflet și mă întreb, din când în când, cum ar fi arătat viața mea dacă aș fi coborât din tren în alt loc. Pentru asta o să citesc Trenul vieții… că a scris și un astfel de roman.

„Între viață și moarte se află o bibliotecă, i-a zis. Și, în acea bibliotecă, sunt rafturi care se întind la nesfârșit. Fiecare carte îți oferă ocazia să încerci o altă viață pe care ai fi putut să o trăiești. Să vezi cum ar decurge lucrurile dacă ai fi făcut alte alegeri…”

Sub punte, de Sophie Hardcastle

Romanul m-a dus într-un loc foarte diferit de cel în care mă așteptam să ajung.

„…suntem ca niște fluvii, toți. La început suntem nori, iar apoi, într-o bună zi, picurăm pe pământ şi devenim un pârâu. Creștem în râuri… apoi în fluvii. Străbatem distanțe imense, șerpuind prin fel de fel de văi și păduri. Uneori întâlnim alte fluvii, curgem împreună, ne învolburăm împreună în lacuri mari, ne despărțim, curgem în singurătate… Dar până la urmă tot ne reîntâlnim la gura fluviului, unde ne golim în mare.”

Aveam o perioadă în care gesticulam foarte mult, mai mult decât de obicei, iar când spuneam „portocaliu”, cuvântul era însoțit de o mișcare circulară, în plan orizontal, cu palma și degetele răsfirate. Mi-am adus aminte de asta citind cartea, pentru că personajul principal are sinestezie: percepe și traduce realitatea prin mai multe simțuri deodată. Vede culori când aude anumite lucruri sau când întâlnește anumiți oameni. E unul dintre detaliile care fac povestea foarte senzorială și care te apropie de felul ei de a vedea lumea.

Numai că Sub punte – acum la 9.99 lei pe Libris – este foarte departe de a fi un roman de dragoste, așa cum poate ai crede la început. Este, mai degrabă, povestea devenirii unei femei și a felului în care încearcă să se împace cu tot ceea ce i s-a întâmplat, în special cu violența pe care a trăit-o și despre care a tăcut.

Și aici m-am oprit puțin. Pentru că multe dintre noi am tăcut în diferite feluri atunci când am avut parte de violență. Uneori de rușine, deseori de teamă că nu vom fi crezute. M-am întrebat pentru o clipă de ce nu a țipat, de ce nu a făcut ceva, orice. Și apoi mi-am răspuns tot eu, pentru că știu din foarte multe discuții cu femei cărora li s-a întâmplat asta că, în astfel de momente, e foarte la îndemână să taci și să aștepți să se termine.

Mi-am amintit atunci și de Gigi Alexa, personajul principal din seria mea de romane, care este medic legist. Gigi a fost violată de un băiat de care îi plăcea foarte mult, când era în primul an de facultate. Nu l-a reclamat.

Într-una dintre recenziile cărților mele, un critic literar, bărbat, a spus că Gigi este prea sensibilă și că nu este compatibilă cu meseria pe care o practică. M-a enervat atunci și mă enervează și acum, pentru că spune ceva despre felul în care încă privim femeile și, mai ales, despre cum credem că ar trebui să fie o femeie care face o anumită meserie. Pauză de reclamă: e din nou disponibil primul volum al seriei Gigi Alexa pe Libris, Iarna crimelor perfecte.

De ce ar trebui un medic legist să fie mai puțin sensibil? De ce o femeie care a trecut prin violență ar trebui să reacționeze într-un anumit fel ca să fie considerată credibilă? Și de ce continuăm să judecăm reacția victimei mai mult decât fapta celui care a agresat-o?

Sub punte mi-a plăcut tocmai pentru că nu încearcă să simplifice astfel de lucruri. E o carte despre traumă, dar și despre felul în care omul continuă să crească după ce i se întâmplă ceva care îl schimbă. Ca un fluviu, până la urmă: curge, se desparte, se întâlnește cu alte ape, se învolbură, merge mai departe.

Sper că-ți place lista pe care ți-am dat-o. Nu mai fac promisiuni că o să scriu mai multe articole despre cărți, se pare că nu prea reușesc. Dacă te abonezi la newsletter, fac de fiecare dată câteva recomandări de cărți, chiar dacă nu scriu articole.