Totul începe cu o conversație bună 

Îmi aduc aminte foarte bine o dimineață în care am plecat la birou cu ochii în lacrimi după o ceartă cu Ada. Eram nervoasă, supărată și dezamăgită. Mi-am dat seama că exagerasem din dorința de a avea dreptate. Iar apoi m-am întrebat ce fel de relație vreau să construiesc cu copilul meu. Era responsabilitatea mea să lupt pentru asta și să și reușesc. 

Nu mi-a fost întotdeauna ușor ca mamă singură. Mi se pare interesant că spun asta acum, pentru că atunci nici măcar nu-mi puneam problema că am dreptul să-mi fie greu. Sau că am timp. Eram atât de preocupată să muncesc, să fiu pe fază, să mă ocup de tot ce era nevoie, încât nu-mi dădeam voie să observ ce se întâmpla cu mine. Sigur că Ada simțea. Copiii simt mult mai multe decât credem.

Noi credem că îi protejăm pe copii ascunzându-ne emoțiile. De cele mai multe ori, ei le simt oricum. Doar că, neînțelegând ce se întâmplă, ajung să-și imagineze explicații care sunt uneori mai dureroase decât adevărul.

Putem ascunde cuvintele, dar nu și felul în care suntem. Nu-i spuneam că sunt copleșită de muncă sau responsabilități, pentru că nici eu nu-mi dădeam voie să simt asta – și oricum nu i-aș fi zis, probabil – dar sigur nu aveam destulă răbdare cu ea. 

În lacrimi spre birou în dimineața aia mi-am dat seama că nu vreau să o las să se îndepărteze de mine, că vreau să o am aproape și că vreau să știe sunt disponibilă pentru ea.  

De multe ori, oamenii ne întreabă cum de ne înțelegem atât de bine. Adevărul este că nu a fost întotdeauna atât de ușor.  

Perioada noastră foarte complicată nu a durat foarte mult, din fericire, cred că vreo șase luni, dar a fost suficient de intensă încât să realizez că adolescența presupune și transformarea părinților, nu doar a copiilor. Sunt o mulțime de schimbări prin care trece un adolescent: copilașul scump și drăguț care îți spunea cuminte noapte bună în fiecare seară înainte să meargă la culcare când îl trimiteai tu nu mai există. E această ființă care dă ochii peste cap, care se luptă cu sine și cu lumea și pe care tu trebuie să o ajuți să se descurce. 

Atunci am înțeles ceva care esențial: este rolul meu, ca adult, să gestionez relația. Înseamnă că eu sunt cea care trebuie să se întoarcă la valorile de bază atunci când lucrurile devin dificile: respectul, adevărul, încrederea și iubirea.

Privind în urmă, nu cred că relația dintre mine și Ada s-a schimbat pentru că am descoperit o tehnică nouă de comunicare sau pentru că am început să spun lucrurile mai frumos. S-a schimbat în momentul în care am devenit mai curioasă și mai puțin preocupată să am dreptate.

Am început să pun mai multe întrebări, să vorbesc mai puțin și să ascult mai mult. Să încerc să înțeleg mai bine înainte să trag concluzii. 

Și, poate cel mai greu dintre toate, am început să mă întreb ce se întâmplă cu mine nu doar ce se întâmplă cu ea. De ce reacționez într-un anume fel. Mi-a luat ceva să învăț să-i spun despre motivele pentru care iau o anumită decizie: că mi-e teamă de ceea ce s-ar putea întâmpla și de ce ar putea face ceilalți, că mi-e teamă că e un loc cu multe oportunități și tentații… . Ada avea 15 ani și eu nu eram pregătită să o las la petrecere care ținea toată noaptea. 

Pentru conversație e nevoie de conectare,  pentru conectare e nevoie de încredere,  pentru încredere e nevoie de siguranță. 

În ultimii ani am întâlnit mii de adolescenți, părinți și profesori. Aproape de fiecare dată am auzit aceeași dorință: mi-aș dori ca adolescenții să fie mai bine, mai încrezători, mai liniștiți, mai puțin singuri, mai pregătiți pentru viață.

Și m-am întrebat cum putem face asta, cum îi putem ajuta altfel decât explicându-le și dându-le sfaturi.  Ci pur și simplu stând lângă ei și încercând să înțelegem lumea prin ochii lor și oferindu-le perspective. 

Din întrebarea aceasta s-a născut TU. Ce nu ți-a zis nimeni. După Caietul fericirii, foarte mulți oameni m-au întrebat dacă voi scrie și ceva similar pentru adolescenți.  Mi-am dorit o carte care să creeze conversații, am spus mai multe povești, am oferit perspective și sprijin. Pentru că am observat că deseori lipsește conversația, am decis să facem un material util pentru părinți și tineri care să însoțească volumul. 

Pentru că uneori pentru că nu știm cum să începem sau pentru că fiecare îl așteaptă pe celălalt să facă primul pas, am venit cu această completare, care va fi o serie de conversații săptămânale.  Vor fi 52 de conversații, câte una pe săptămână. Practic, azi, 5 septembrie, ora 9.00, a apărut primul articol.

Pentru siguranță și încredere, tema acestei prime conversații, e esențial să pornim de la respect, adevăr și onestitate. Poate că sunt expresii care merită introduse în vocabular: „nu știu”, „mi-a fost greu”,  „m-am înșelat” și altele asemenea.

Structura pe care o propunem va fi mereu aceeași: 

• ideea principală
• întrebări utile care continuă conversația și susțin relația
• ce merită să ținem cont sau să evităm. 

Modul în care se desfășoară: fiecare răspunde la câte o întrebare, apoi se trece la următoarea. 

1.1. de unde începem 

Cadrul îl stabilim punând câteva întrebări simple, care să ajute la a vă conecta. E valabilă aceeași regulă, răspundeți pe rând înainte să treceți la următoarea întrebare. 

Ce înseamnă să te simți în siguranță atunci când vorbești cu mine? 

Ce ar fi bine să fac mai mult? 

Ce să nu mai fac? 

Îi spuneam și Adei, chiar și atunci când era adolescentă că eu nu mă oboseam să mă contrazic cu mama. Mi se părea inutil. Eram convinsă că nu mă poate înțelege. Îmi venea să-i strig (tot ceea ce poate auzi de la copiii tăi): lumea s-a schimbat, nu mai e ca pe vremea ta, n-ai cum să înțelegi …  

Când Ada îmi spunea același lucruri, mi-am dat seama că încă eram într-o poziție privilegiată. Ea încă vorbea cu mine.

Sunt lucruri mari care merită să fie adresate, cum ar fi cele care țin de principii sau valori, dar sunt și o mulțime care pot fi ignorate, cum ar fi, ce știu eu, gusturile la muzică. 

Cadrul acesta de deschidere se construiește pas cu pas. Așa că te invit să pui întrebarea de mai sus și să răspunzi sincer la ea. Apoi să aștepți răspunsul de la adolescenta sau adolescentul tău. 

Nu e nevoie de justificări sau de explicații suplimentare, spune doar că poți sau nu, negociază și continuă cu lista următoare de întrebări. 

1.2. întrebări care continuă conversația

Ce întrebare ai vrea să ți se pună? De ce?

Ce întrebare detești să ți se pună? De ce

Dacă ai putea pune o singură întrebare oricui din lume și ai primi un răspuns sincer, care ar fi aceea? 

Ce ai avea nevoie pentru a te simți ascultat(ă)?

Care sunt subiectele despre care ai vrea să vorbim mai des?

Există ceva ce ai vrea să-mi spui și nu ai reușit sau nu ai avut curaj până acum? 

REGULI înainte să începeți

• Răspundeți pe rând la fiecare întrebare
• Nu treceți la următoarea până când amândoi/ amândouă nu ați avut ocazia să răspundeți 
• Nu încercați să vă convingeți unul pe celălalt. Scopul nu este să ajungeți la aceeași concluzie, ci să înțelegeți cum vede fiecare lumea.
• Ascultați până la capăt, fără să pregătiți răspunsul în timp ce celălalt vorbește.
• Nu interpretați și nu corectați răspunsul celuilalt. Dacă vreți să înțelegeți mai bine, puneți o întrebare.

1.3. ce ar merita evitat

Se spune de multe ori că o primă impresie contează, că modul în care începem ceva poate determina dinamica. E prima conversație, e important ca invitatul sau invitata (adolescentul/adolescenta) să se simtă conținut și plăcut impresionat. Mai sunt încă multe astfel de ocazii, nu insista prea mult, dă spațiu. Nu încercați să terminați toate întrebările. Dacă una dintre ele vă ține o jumătate de oră, înseamnă că și-a făcut treaba. Scopul acestor conversații este să stați de vorbă și să vă auziți cu adevărat.