Conversații

Îmi pare rău că nu reușesc să țin ritmul. Am promis o conversație pe săptămână și nu pot. Mă gândesc că e mai util așa, dacă eu nu ajung să scriu, poate nici tu nu apuci să porți conversațiile care contează. Aceasta este cea de a cincea din serie. Sunt câteva gânduri (și indicații) despre cum ar putea decurge o discuție cu cineva de care ai vrea să te apropii. Vei descoperi câteva întrebări și în conversație veți răspunde pe rând la ele.

Stai să-ți mai zic ceva: luna asta ne putem vedea la Humanitas Cișmigiu! O să fie de pomină, Mirela Retegan și fiica ei, Maya Sorian, ne-au acceptat invitația, așa că o să fim două perechi de mame fiice să vorbim despre provocări și despre cum putem avea o relație bună cu copiii noștri. 

Notează-ți, te rog : duminică, 25 octombrie, ora 18, librăria Humanitas de la Cișmigiu. 

Cred, ba nu, sunt sigură că în adolescență e cel mai greu să fii împăcat/ă cu felul în care arăți. Apar coșuri, te înalți dintr-odată, te îngrași sau slăbești, îți schimbi forma corpului, părul pare că nu mai stă cum stătea, iar hainele care îți plăceau anul trecut nu mai arată la fel pe tine. Și exact în perioada asta în care corpul tău se schimbă atât de mult, începi să fii și mai atent/ă la cum te văd ceilalți.

Când eram adolescentă, nu aveam Instagram. Nu aveam TikTok, nici telefoane cu cameră și nici filtre. Aveam oglinzi și fotografii. Și, desigur, comparația cu ceilalți exista și atunci. Știu clar că nu purtam căciulă pentru că mi se părea că-mi face nasul și mai mare. Nu mai spune că ți-am zis, dar acum port căciula mea de cașmir și vara, dacă e aer condiționat.

Și atunci aveam provocarea de a arăta într-un anumit fel. Hainele spuneau ceva despre tine. Tunsoarea spunea ceva despre tine. Muzica pe care o ascultai spunea ceva despre tine. Și, dacă voiai să fii diferit, trebuia să găsești o formă prin care să arăți asta. Eu m-am apucat de cusut, mă rog, mai întâi mama și cumnata mea, aveam reviste Burda cu tipare și de acolo ne inspiram. Pentru că nu prea se găseau materiale, am avut un sacou portocaliu cu palmieri galbeni, o splendoare. Era făcut din material de draperie sau de față de masă de bucătărie. Ne comparam între noi, cei care existam…

În prezent, dincolo de cei din realitate, ne comparăm cu imaginile filtrate ale unor vedete…

Știm că există filtre. Știm că fotografiile pot fi editate. Știm că oamenii aleg ce postează și că nimeni nu pune pe internet toate momentele în care nu se simte bine, nu arată bine sau pur și simplu nu are chef de nimic.

Și totuși, când te uiți la o fotografie, îți spui „eu nu arăt așa”, deși știi că fotografia a fost modificată. De aceea merită să fim atenți la felul în care ne uităm la noi.

Nu trebuie să-ți placă totul la tine. Și nici nu cred că este realist să ne privim în oglindă în fiecare dimineață și să ne forțăm să ne vedem într-un anume fel. Poate e suficient să ne uităm cu blândețe și cu acceptare și să observăm ce ne place. Să avem grijă de corpul nostru.

Imaginea personală vorbește și despre cum ne simțim în corpul nostru, dincolo de cum arată. Nu trebuie să arătăm într-un anumit fel ca să merităm să fim plăcuți, iubiți, respectați sau auziți.

5.1. de unde începem

Conversația aceasta este foarte delicată, pentru că merge dincolo de eticheta cu privire la cum arătăm. Este despre felul în care ne vedem.

Dacă un adult poartă conversația cu un adolescent, este important să nu transforme discuția într-o evaluare a aspectului lui și nici într-o listă de sfaturi despre cum ar trebui să „se iubească mai mult”.

Răspundeți pe rând la fiecare întrebare și lăsați-vă timp să vă gândiți. Adică abia după ce răspunde fiecare veți trece la următoarea întrebare.

Ce îți place la felul în care arăți?

Ce îți place la tine și nu are legătură cu felul în care arăți?

Ce crezi că observă prima dată oamenii la tine? Dar ce ai vrea să observe după ce ajung să te cunoască?

5.2. întrebări care continuă conversația

Spune-mi cinci persoane pe care le admiri

după ce răspunde fiecare

Care sunt calitățile pentru care le admiri?

Cu ce te inspiră persoanele respective?

Dacă ai putea să schimbi un singur lucru la felul în care te privești, nu la felul în care arăți, ce ai schimba?

5.3. ce ar merita evitat

Nu transformați conversația într-o discuție despre ce ar trebui schimbat: greutate, tunsoare, culoarea părului… . Și nu răspundeți automat cu „ești foarte frumos/frumoasă, nu ai de ce să-ți faci griji”.

Poate că intenția este bună, dar dacă adolescentul se simte nesigur în legătură cu ceva, faptul că îi spui că nu are motive să se simtă așa nu îl ajută neapărat.

Și atenție la complimentele care pun prea mult accent pe aspect: dacă toate aprecierile pe care le primește un copil sunt despre cât de frumos este, poate ajunge să creadă că aceasta este una dintre principalele lui calități. Spune-i și că îți place curajul lui, umorul, felul în care gândește, creativitatea, bunătatea, perseverența sau orice altceva observi cu adevărat la el.

Motivul pentru care purtați aceste conversații rămâne același: să vă descoperiți și să vă apropiați. Nu trebuie să arătați la fel, să vă placă aceleași lucruri sau să aveți aceeași părere despre frumusețe.

Această conversație vine în completarea volumului TU. Ce nu ți-a zis nimeni pe care îl poți achiziționa dacă dai click aici.

Conversația 4

Avem tendința de a vedea mai degrabă ce nu merge, ce e disfuncțional, ce e greșit. E ceea ce ne-a ajutat să evoluăm ca specie. Pentru că nu mai suntem în pericol și nu mai e nevoie să fim mereu în gardă, devine esențial să reușim să apreciem și ceea ce am făcut bine.

Ploua hotărât când am plecat de la lansarea de pe 22 septembrie de la Cărturești Carusel. Se întunecase, era aproape ora nouă seara, ne lovise o oboseală plăcută. A fost foarte intens și personal, apropiat și cald în librărie. Cumva am reușit să fim împreună acolo cu toată vânzoleala. Am avut un moment în care parcă venea un gând că ar fi putut fi cumva mai bine, dar am ales să nici măcar să nu mă gândesc la asta. Și am ales să mă concentrez pe ce-a fost bine. Mulțumim tuturor celor care au fost alături de noi la lansare, mai avem una programată la București spre sfârșitul lunii, pe 25 octombrie la Humanitas Cișmigiu.

Știu exact momentul în care am reușit să-mi spun bravo după o prezentare, în loc să mă critic că am uitat să zic ceva sau că am ezitat sau că m-am bâlbâit. Era în 2014, aveam 44 de ani, țineam un discurs în fața a 300 de oameni care mă aplaudau în picioare. Cred că mi-ar fi prins bine să fiu mai blândă cu mine mai devreme. 

Ne temem însă că blândețe ar însemna slăbiciune și ne ferim să lăudăm. Pe de altă parte, unul dintre motivele pentru care se crede că a scăzut performanța tinerilor la nivel general este și scăderea pretențiilor. Ne aflăm deci în acest cadru în care e nevoie să spunem adevăruri clare pentru a produce efecte. 

Sigur că unul dintre motivele pentru care a crescut analfabetismul funcțional este accesul la tehnologie și faptul că tinerii stau mult timp cu ochii în ecrane.  

Acum prefer să canalizez discuția acum spre ceea ce se poate face, despre cum ne uităm la ce funcționează, cum purtăm mai multe discuții despre reușite decât despre note.

M-a impresionat inițiativa Marii Britanii de anul acesta. Au declarat 2026 ca an al cititului de plăcere și au făcut o campanie de promovare a lecturii peste tot: în școli, în instituții, în companii, peste tot. A fost și este un efort constant unde sunt cu toții ALL IN.  

În școala noastră sunt foarte puține momente în care se încurajează cititul de plăcere. Se dau lecturi obligatorii, toți citesc doar rezumatele. Se vorbește prea puțin despre citit ca o activitate de dezvoltare a minții, a cunoașterii și o modalitate de cuprindere a lumii. Sigur că sunt și excepții, anul acesta am avut intervenții în două competiții care au legătură cu literatura: Meșterii cuvintelor la Bacău și Boovie, festivalul de trailere de carte. 

Cred însă că problema este mai largă decât școala. Și noi, adulții, avem tendința să ne concentrăm mai mult pe rezultate seci și întrebăm „ce notă ai luat?” înainte de „ce ți-a stârnit curiozitatea”, „ce ai descoperit?” sau „ce ți-a plăcut?”. 

Nu spun că notele nu contează. Contează. Rezultatele ne oferă informații și ne pot arăta unde suntem și ce mai avem de făcut. Dar ele nu spun totul despre un copil și nici măcar totul despre felul în care a ajuns la acel rezultat.

Un 10 luat fără niciun efort și un 8 pentru care cineva a muncit foarte mult nu spun aceeași poveste. 

Avem nevoie să ne uităm mai atent la reușite pentru că din ele învățăm CUM anume facem și pe mai târziu. Repet, extremele sunt dăunătoare, e trist că sunt unii părinți care nu sunt niciodată mulțumiți de rezultatele copiilor, indiferent cât au muncit, și sunt alții care au impresia că orice mâzgălitură a copilului arată că va fi un nou Picasso.   

Un copil care până acum nu citea și începe să citească trei pagini pe zi poate să nu fie premiantul clasei. Dar a făcut ceva important. Se străduiește și muncește. 

Un adolescent obișnuit să abandoneze de fiecare dată când dă de greu, merită laude în momentul în care depășește un obstacol.  

Nu toate reușitele au note, diplome sau medalii. Unele se întâmplă în interior și nici măcar nu se văd.

Să (ne) spunem și BRAVO. Măcar din când în când

Am fost mereu obișnuită să cred că pot mai mult, mai bine, chiar perfect. Toxic și obositor.

Ți-am spus povestea primului meu bravo. Am realizat atunci că pot alege între a mă concentra pe gândurile critice care-mi veneau în cap — despre cum aș fi putut să nu fac pauza aceea atât de mare, despre cât de tare am strâns microfonul în mână, despre cum am gesticulat prea mult, despre cum m-am fâțâit prea tare, sau că aș fi putut zâmbi mai mult — și a-mi spune că am făcut un lucru bun, deodată cu aplauzele sălii.

Mi se pare că aici avem ceva de învățat și pentru relația cu adolescenții. Nu trebuie să le spunem „ești extraordinar” pentru orice lucru pe care îl fac, nici că sunt cei mai buni, dar nici că nu sunt în stare de nimic și că X sau Y s-au descurcat mai bine. 

Mai util este să observăm concret ce au făcut: 

Am văzut că ai continuat, deși ți-a fost greu.

Ai găsit o altă soluție când prima nu a funcționat.

Mi-a plăcut că ai cerut ajutor.

Ai muncit mult pentru asta.

Ți-ai dat seama singur(ă) ce nu funcționa și ai schimbat ceva.

Există o diferență între  „ești foarte deștept” și „ai găsit o soluție la problema asta și ai încercat mai multe variante până ai reușit.”

Prima este o etichetă. A doua dă detalii despre cum a fost obținut rezultatul.

Cercetările despre laudă și motivație arată tocmai această diferență: copiii au rezultate mai bune pe termen lung atunci când observăm procesul: efortul, strategiile, perseverența, decât atunci când îi lăudăm pentru notă sau le punem etichetă: ”ce deștept ești, puiule”. Când ne referim la proces, îi ajutăm să înțeleagă cum au făcut și ce stă în puterea lor.  

4.1. de unde începem 

Conversația aceasta este despre reușite, despre ce a funcționat și ce am învățat. Funcționează după aceleași principii ca și celelalte, răspundeți pe rând la fiecare întrebare. Acordați spațiu celuilalt.  

Care este un lucru pe care l-ai făcut în ultima perioadă și de care ești mulțumit(ă)?

Ce ai făcut bine, chiar dacă nu a observat aproape nimeni?

Care este o reușită pe care ai tendința să o minimalizezi?

4.2. întrebări care continuă conversația pentru a înțelege ce anume a funcționat și care au fost acțiunile care au condus la reușită. 

Ce ai făcut ca să reușești?

Cum anume ai făcut asta? 

Ce ai învățat despre tine din reușita asta?

Ce ai făcut recent și ți-ai dat seama că te-ai descurcat mai bine decât credeai?

4.3. ce ar merita evitat

• nu transformați conversația într-o discuție despre note
• întrebarea despre notele celorlalți e strict interzisă, tot așa cum sunt următoarele exprimări: 

Bravo pentru 9, acum trebuie să luăm 10. 

Ai citit cartea asta, dar când termini și cealaltă?

Uite, colegul tău a reușit.”*

Sora ta (verișoara, fratele, etc… ) la vârsta ta…

Eu când eram de vârsta ta…

Scopul este să învățăm să observăm ce funcționează și să ne putem bucura de ceea ce facem bine, fără să avem nevoie ca fiecare reușită să devină o treaptă spre următoarea.

4.4. ce am învățat din conversația trecută

La conversația despre autenticitate am vorbit despre felul în care ne vedem pe noi înșine și despre cât de ușor este să preluăm definiții de la ceilalți. Reușita e ceva foarte personal,  depinde de unde anume începi și depinde la ce anume te uiți.

Motivul pentru care purtați aceste conversații este să vă descoperiți și să vă apropiați. Și poate că, din când în când, unul dintre lucrurile pe care le veți descoperi este că celălalt are motive să fie mândru de el însuși pe care voi nu le-ați fi observat.

Iar asta merită sărbătorit. Bravo!

Această conversație vine în completarea volumului TU. Ce nu ți-a zis nimeni pe care îl poți achiziționa dacă dai click aici.

Îmi aduc aminte foarte bine o dimineață în care am plecat la birou cu ochii în lacrimi după o ceartă cu Ada. Eram nervoasă, supărată și dezamăgită. Mi-am dat seama că exagerasem din dorința de a avea dreptate. Iar apoi m-am întrebat ce fel de relație vreau să construiesc cu copilul meu. Era responsabilitatea mea să lupt pentru asta și să și reușesc. 

Nu mi-a fost întotdeauna ușor ca mamă singură. Mi se pare interesant că spun asta acum, pentru că atunci nici măcar nu-mi puneam problema că am dreptul să-mi fie greu. Sau că am timp. Eram atât de preocupată să muncesc, să fiu pe fază, să mă ocup de tot ce era nevoie, încât nu-mi dădeam voie să observ ce se întâmpla cu mine. Sigur că Ada simțea. Copiii simt mult mai multe decât credem.

Noi credem că îi protejăm pe copii ascunzându-ne emoțiile. De cele mai multe ori, ei le simt oricum. Doar că, neînțelegând ce se întâmplă, ajung să-și imagineze explicații care sunt uneori mai dureroase decât adevărul.

Putem ascunde cuvintele, dar nu și felul în care suntem. Nu-i spuneam că sunt copleșită de muncă sau responsabilități, pentru că nici eu nu-mi dădeam voie să simt asta – și oricum nu i-aș fi zis, probabil – dar sigur nu aveam destulă răbdare cu ea. 

În lacrimi spre birou în dimineața aia mi-am dat seama că nu vreau să o las să se îndepărteze de mine, că vreau să o am aproape și că vreau să știe sunt disponibilă pentru ea.  

De multe ori, oamenii ne întreabă cum de ne înțelegem atât de bine. Adevărul este că nu a fost întotdeauna atât de ușor.  

Perioada noastră foarte complicată nu a durat foarte mult, din fericire, cred că vreo șase luni, dar a fost suficient de intensă încât să realizez că adolescența presupune și transformarea părinților, nu doar a copiilor. Sunt o mulțime de schimbări prin care trece un adolescent: copilașul scump și drăguț care îți spunea cuminte noapte bună în fiecare seară înainte să meargă la culcare când îl trimiteai tu nu mai există. E această ființă care dă ochii peste cap, care se luptă cu sine și cu lumea și pe care tu trebuie să o ajuți să se descurce. 

Atunci am înțeles ceva care esențial: este rolul meu, ca adult, să gestionez relația. Înseamnă că eu sunt cea care trebuie să se întoarcă la valorile de bază atunci când lucrurile devin dificile: respectul, adevărul, încrederea și iubirea.

Privind în urmă, nu cred că relația dintre mine și Ada s-a schimbat pentru că am descoperit o tehnică nouă de comunicare sau pentru că am început să spun lucrurile mai frumos. S-a schimbat în momentul în care am devenit mai curioasă și mai puțin preocupată să am dreptate.

Am început să pun mai multe întrebări, să vorbesc mai puțin și să ascult mai mult. Să încerc să înțeleg mai bine înainte să trag concluzii. 

Și, poate cel mai greu dintre toate, am început să mă întreb ce se întâmplă cu mine nu doar ce se întâmplă cu ea. De ce reacționez într-un anume fel. Mi-a luat ceva să învăț să-i spun despre motivele pentru care iau o anumită decizie: că mi-e teamă de ceea ce s-ar putea întâmpla și de ce ar putea face ceilalți, că mi-e teamă că e un loc cu multe oportunități și tentații… . Ada avea 15 ani și eu nu eram pregătită să o las la petrecere care ținea toată noaptea. 

Pentru conversație e nevoie de conectare,  pentru conectare e nevoie de încredere,  pentru încredere e nevoie de siguranță. 

În ultimii ani am întâlnit mii de adolescenți, părinți și profesori. Aproape de fiecare dată am auzit aceeași dorință: mi-aș dori ca adolescenții să fie mai bine, mai încrezători, mai liniștiți, mai puțin singuri, mai pregătiți pentru viață.

Și m-am întrebat cum putem face asta, cum îi putem ajuta altfel decât explicându-le și dându-le sfaturi.  Ci pur și simplu stând lângă ei și încercând să înțelegem lumea prin ochii lor și oferindu-le perspective. 

Din întrebarea aceasta s-a născut TU. Ce nu ți-a zis nimeni. După Caietul fericirii, foarte mulți oameni m-au întrebat dacă voi scrie și ceva similar pentru adolescenți.  Mi-am dorit o carte care să creeze conversații, am spus mai multe povești, am oferit perspective și sprijin. Pentru că am observat că deseori lipsește conversația, am decis să facem un material util pentru părinți și tineri care să însoțească volumul. 

Pentru că uneori pentru că nu știm cum să începem sau pentru că fiecare îl așteaptă pe celălalt să facă primul pas, am venit cu această completare, care va fi o serie de conversații săptămânale.  Vor fi 52 de conversații, câte una pe săptămână. Practic, azi, 5 septembrie, ora 9.00, a apărut primul articol.

Pentru siguranță și încredere, tema acestei prime conversații, e esențial să pornim de la respect, adevăr și onestitate. Poate că sunt expresii care merită introduse în vocabular: „nu știu”, „mi-a fost greu”,  „m-am înșelat” și altele asemenea.

Structura pe care o propunem va fi mereu aceeași: 

• ideea principală
• întrebări utile care continuă conversația și susțin relația
• ce merită să ținem cont sau să evităm. 

Modul în care se desfășoară: fiecare răspunde la câte o întrebare, apoi se trece la următoarea. 

1.1. de unde începem 

Cadrul îl stabilim punând câteva întrebări simple, care să ajute la a vă conecta. E valabilă aceeași regulă, răspundeți pe rând înainte să treceți la următoarea întrebare. 

Ce înseamnă să te simți în siguranță atunci când vorbești cu mine? 

Ce ar fi bine să fac mai mult? 

Ce să nu mai fac? 

Îi spuneam și Adei, chiar și atunci când era adolescentă că eu nu mă oboseam să mă contrazic cu mama. Mi se părea inutil. Eram convinsă că nu mă poate înțelege. Îmi venea să-i strig (tot ceea ce poate auzi de la copiii tăi): lumea s-a schimbat, nu mai e ca pe vremea ta, n-ai cum să înțelegi …  

Când Ada îmi spunea același lucruri, mi-am dat seama că încă eram într-o poziție privilegiată. Ea încă vorbea cu mine.

Sunt lucruri mari care merită să fie adresate, cum ar fi cele care țin de principii sau valori, dar sunt și o mulțime care pot fi ignorate, cum ar fi, ce știu eu, gusturile la muzică. 

Cadrul acesta de deschidere se construiește pas cu pas. Așa că te invit să pui întrebarea de mai sus și să răspunzi sincer la ea. Apoi să aștepți răspunsul de la adolescenta sau adolescentul tău. 

Nu e nevoie de justificări sau de explicații suplimentare, spune doar că poți sau nu, negociază și continuă cu lista următoare de întrebări. 

1.2. întrebări care continuă conversația

Ce întrebare ai vrea să ți se pună? De ce?

Ce întrebare detești să ți se pună? De ce

Dacă ai putea pune o singură întrebare oricui din lume și ai primi un răspuns sincer, care ar fi aceea? 

Ce ai avea nevoie pentru a te simți ascultat(ă)?

Care sunt subiectele despre care ai vrea să vorbim mai des?

Există ceva ce ai vrea să-mi spui și nu ai reușit sau nu ai avut curaj până acum? 

REGULI înainte să începeți

• Răspundeți pe rând la fiecare întrebare
• Nu treceți la următoarea până când amândoi/ amândouă nu ați avut ocazia să răspundeți 
• Nu încercați să vă convingeți unul pe celălalt. Scopul nu este să ajungeți la aceeași concluzie, ci să înțelegeți cum vede fiecare lumea.
• Ascultați până la capăt, fără să pregătiți răspunsul în timp ce celălalt vorbește.
• Nu interpretați și nu corectați răspunsul celuilalt. Dacă vreți să înțelegeți mai bine, puneți o întrebare.

1.3. ce ar merita evitat

Se spune de multe ori că o primă impresie contează, că modul în care începem ceva poate determina dinamica. E prima conversație, e important ca invitatul sau invitata (adolescentul/adolescenta) să se simtă conținut și plăcut impresionat. Mai sunt încă multe astfel de ocazii, nu insista prea mult, dă spațiu. Nu încercați să terminați toate întrebările. Dacă una dintre ele vă ține o jumătate de oră, înseamnă că și-a făcut treaba. Scopul acestor conversații este să stați de vorbă și să vă auziți cu adevărat.