Alfabetul fericirii

E prima dată când postez atât de repede un articol de la cel precedent. Am primit mesaje și am fost întrebată dacă sunt bine. Cred că sunt cât se poate de bine, în condițiile date. 

La începutul anului alergam să mă vaccinez, de parcă aș fi știut că voi face boala. (Dacă vine careva să-mi povestească de legea atracției îi dau block). M-am virusat la mijlocul lui februarie, un fel de Valentin microscopic a venit la mine. Și asta doar pentru că nu am respectat regulile; am stat fără mască în birou și am lucrat la volumul de texte care urma să apară curând la editura Creator, împreună cu Iuliana. Ea nu știa că are deja Covid. Pe scurt și după șase luni, am  încă simptome, plămânul este ușor afectat și mă confrunt deseori cu un fel de neputință. Diagnosticul în cazurile de post Covid se dă pe baza unor simptome, mă simt în siguranță, am un tratament. Sunt bine, cât de cât. 

În articolul anterior vorbeam despre cum ne poziționăm în cazul în care cel din fața noastră ne spune ceva important, greu de digerat emoțional. Există mai multe variante: 

Varianta 1 – ne speriem și încercăm să minimalizăm 

• Am fibroză pulmonară. 
• Stai liniștită, totul o să fie bine. 

Dacă răspundem așa, ignorăm mesajul. Ne străduim să-l facem pe cel/cea din fața noastră să spere sau să aibă încredere în viitor. Este mai mult despre temerile noastre decât despre dorința de a-l vedea bine pe celălalt. 

Varianta 2 – ne speriem și încercăm să minimalizăm. Oferim exemplul personal doar pentru că ne fuge gândul la noi înșine și nu ținem cont de celălalt

• Am noduli la plămâni. 
• Și eu am avut. Am avut chiar o pneumonie de lungă durată, a fost și TBC, mi-a trecut în șase luni, se poate și mai grav. 

Dacă facem asta, celălalt se simte neauzit și dat la o parte. Sigur că intenția este de a-l liniști, de a-i explica printr-un exemplu personal, de a-i da speranță. Doar că în loc să fie despre cel/cea care împărtășește o informație sensibilă, devine despre noi. Nu zice nimeni că ar trebui să-ți oprești gândurile, mintea produce rapid asociații, îți vin aceste informații în cap, dar poți alege să le ții acolo și să nu le dai drumul pe gură. 

Varianta 3 – ne speriem și vorbim despre temerile noastre

• Sunt deseori foarte înceată și obosesc rapid. 
• Crezi că ar trebui să mă duc și eu la un control? Și mie mi se pare că obosesc mai des în ultimul timp. 

Sigur că e foarte bine și important să avem grijă de noi. Doar că în momentele în care cineva se deschide, poate că ar avea nevoie de susținere și nu să fie ignorat complet. 

Varianta 4 – ne speriem și îl speriem și pe celălalt și mai tare 

• Rezultatul investigațiilor este ușor neplăcut. 
• Ah, e grav? Cât de grav? Am aflat de oameni care nu și-au mai revenit niciodată. Sau și mai grav, au murit din așa ceva. Să știi că trebuie să mai consulți un medic, nu poți sta așa. 

Pe bune?! Sigur că viața este un traseu cu final așteptat pentru toată lumea, nu e niciun secret în asta, dar poate că ai putea să mai aștepți puțin înainte să te gândești ce haine vei purta la înmormântarea persoanei care îți vorbește. 

Varianta 5 – ne speriem și reacționăm violent  

• Am fibroză pulmonară.

Dacă izbucnești în plâns la aflarea unei astfel de vești și te agiți rău, cel care tocmai ți-a povestit despre condiția sa va trebui să te consoleze pe tine. Respiră. Mărturisește că te sperie, cere mai multe detalii, îmbrățișează pe cel/cea din fața ta. La toți ne e greu. 

Varianta 6 – ne speriem și începem să dăm sfaturi 

• Mă doare …, am … etc
• Ia ceva …, du-te undeva … chestii la care poate nu ne pricepem și despre care vorbim doar ca să umplem spațiul. 

Normal că-ți vine să dai o soluție sau măcar un sfat. Din nou, îți vine, dar ai putea aștepta puțin să vezi dacă e bine venită intervenția ta. Mai întâi asigură-te că celălalt s-a simțit văzut și acceptat pentru câteva clipe. 

După cum bine vezi, toate sunt niște exemple de reacție la frică: pentru celălalt sau pentru noi înșine. Emoțiile vor apărea, acesta nu este un discurs despre cum să-ți reprimi emoțiile, ci despre cum ai putea sta în acel spațiu inconfortabil de teamă. 

Varianta 7 

• Am fibroză pulmonară.
• Ce înseamnă asta?
• E o condiție degenerativă a plămânului, în care țesutul nu mai funcționează. E ireversibilă.
• Îmi pare rău. 
• Te cred.
• Pot să te ajut cu ceva?
• Ține-mă în brațe.

Ideea e că există o secvență importantă în dialogurile inconfortabile:  

• confirmarea faptului că ești acolo: îmi pare rău, te cred, te înțeleg
• disponibilitatea de a oferi susținere: cu ce pot să te ajut? ce pot face pentru tine? 

Avem nevoie doar să ne simțim ascultați, văzuți, acceptați. Poate că lista de mai jos ajută, sunt câteva afirmații și întrebări care ar putea fi utile. E genul de educație care la noi lipsește. În alte părți se face la școală. Nu mai vreau să fac comparații, mă concentrez pe ceea ce pot face eu, cum e acest articol. 

Faza de ascultare – te cred: 

Te cred. 

Sunt aici pentru tine.

Cred că e dificil pentru tine. 

Cred că ți-e greu să treci prin asta. 

Faza de acord – te înțeleg: 

Te cred. 

Sunt alături de tine.

Cred că cei mai mulți oameni ar reacționa așa la într-o astfel de situație. 

Îmi pare rău că treci prin asta.

Faza de susținere – te ajut (dacă ai nevoie și dacă vrei):

Ce ai avea nevoie acum de la la mine? 

Ce aș putea face eu acum pentru tine? 

Cum te-aș putea ajuta? 

Sigur că există multiple variante de a continua conversația. Inclusiv aceea în care îmi spui despre tine că te sperie diagnosticul meu. Și eu te înțeleg și sunt alături de tine.

Dacă e să te uiți la ceea ce se întâmplă pe platformele de social media, începi să realizezi că efectul acestora este diferit de intențiile pe care le-au avut la bun început. Teoretic, Facebook a apărut din dorința de a cea un spațu de siguranță online, în care să te poți conecta mai ușor cu cei care împărtășești un trecut sau niște interese comune. Chiar dacă motivele pentru care a fost construită platforma nu erau cele mai onorabile (vezi filmul care, evident, e subiectiv din dorința de a incita) efectul pe care fb ar fi trebuit să îl aibă ar fi fost acela de a uni. Știu că am vrut să-mi fac un cont în 2008, dar nu era mai nimeni la joacă, am uitat de el și, în 2010, am avut primul profil de fb. Deodată cu blogul, pe care scriam sporadic. Nu știu cât de vechi e contul tău, dar în perioada aceea de început, oamenii punea melodii pentru a-și exprima starea. Fotografiile erau ceva mai puține, făceai un album când te întorceai din concediu, nu puneai zece poze pe zi, în fiecare zi. Eram mai inteligenți decât telefoanele noastre, lucru care s-a schimbat între timp. 

Apoi a apărut Instagram. O platformă cu poze. Mie mi se părea că ar trebui să ai poze foarte bune, postate în timp real. Că doar asta era intenția. Să fie instant. Între timp, a rămas cu poze, în cea mai mare parte, dar se acceptă și cu text, lumea mai și citește. Utilizatorii de Insta au plecat de pe Fb, unde se țipă mai mult, sunt ceva mai tineri sau mai dornici de un conținut mai blând. Influecerii au apărut odată cu creșterea popularității Instagramului. Sunt oameni cu mare vizibilitate, urmăriți de alți foarte  mulți oameni. Un fel de vedete de reality show pe telefon. Și toată lumea vrea să fie populară. 

Despre TikTok mi-e greu să vorbesc în cunoștință de cauză, am încercat, nu e pentru mine, prefer cuvintele și mi-e greu să-l urmăresc. Umblă vorba că ar exista și conținut de calitate pe platformă, posibil, nu vreau să contrazic pe nimeni, poate n-am dat eu de el. Se spune și că va absorbi mare parte din public, ceea ce e posibil, dat fiind modul extrem de rapid și antrenant, poate crea dependență chiar mai mare decât celelalte platforme. 

Această stimulare permanentă de care beneficiem în relația noastră cu telefonul mobil este responsabilă pentru scăderea capacității de atenție și observație. Sunt oameni care nu mai pot fi atenți mai mult de 2-3 minute la absolut nimic. Care nu înțeleg ce citesc și nu mai au răbdare să mai citească încă o dată. Dincolo de analfabetismul funcțional, apare un fel de blocaj și la cei care ar avea posibilitatea să înțeleagă un mesaj mai complicat și o propoziție alcătuită din mai mult de trei cuvinte, doar că nu mai sunt în stare. Sunt care spun că nu mai au răbdare să citească – vine și din faptul că lectura lor se rezumă la câteva articole în online, unde poți avea tendința de a sări peste informații care ți se par inutile – desigur că ar putea să se străduiască mai mult, nu prea e o altă variantă. E atât de gravă problema atenției, încât unii au ajuns să nu mai aibă capacitatea de urmări nici măcar un film.  

Ce câștigi dacă ești mai atent/ă?

Prefer să spun ce ai putea câștiga dacă îți antrenezi concentrarea, decât să te ameninț cu ceea ce ți se va întâmpla rău. Din două motive: primul este acela că te-aș putea motiva, al doilea e că dacă ai ajuns să citești până aici, se pare că am mai multe șanse. 

Am fost deseori acuzată că e prea greu ce scriu. Îmi pare rău. Mă apucă uneori dorința de a da prea multe explicații, tind să devin prea didactică. Aș prefera să n-o fac, sunt atentă, mă străduiesc. Crede-mă, îmi dau silința. Uneori reușesc. 

De ce te simți mai bine dacă ești mai atent?  

ai senzația că tu decizi ceea ce faci și nu că ești captiv într-un program stabilit de către ceilalți

Cu toți apreciem libertatea. Senzația că ceea ce fac este răspunsul MEU la ceea ce mediul își dorește de la mine. Din moment ce sclavia a fost abolită demult și putem să ne considerăm cu toții niște oameni liberi, e importantă senzația. Cu cât îmi asum mai mult deciziile, cu atât mai mult „beneficiez” de programul meu. 

O mare realizare a fost când am înlocuit „trebuie” cu „vreau” în vocabular. Vreau să mă trezesc la șapte ca să termin tot ce am de făcut este diferit de trebuie să mă trezesc la șapte… La fel și vreau să beau apă față de trebuie, vreau să mă duc la medic, etc

În momentul în care reușesc să fiu atentă la mine și la ceea ce se întâmplă în jur, cu alte cuvinte, cu cât reușesc să fiu mai prezentă, cu atât mai mare este senzația de libertate.  

te conectezi mai bine cu ceilalți și vei avea relații mai bune 

Se întâmplă de fiecare dată când stăm de vorbă cu cineva să ne fugă mintea. Despre orice ar vorbi interlocutorul, eu pot să mă gândesc la o situație similară din viața mea, despre ce am făcut eu, ce aș face eu în locul lui/ei. E imposibil să-mi opresc gândurile, dar pot decide să mă întorc la conversație și să-i acord atenție. Pot alege să revin în mod conștient la discuție. Să las persoana să vorbească despre ea, să-mi arăt disponibilitatea și să întreb ce are nevoie. 

Cu cât suntem mai atenți la celălalt și mai conștienți de ceea ce se întâmplă cu noi înșine, ne „conectăm” din ce în ce mai bine cu celălalt. Prin conectare înțeleg senzația de a vedea și de a fi văzut, de respect reciproc, de apropiere. E o întâlnire între două ființe umane. E ceea ce ne face să ne simțim bine, să nu uităm că suntem niște animale sociale care se hrănesc cu această interacțiune. Nevoia importantă este aceea de a fi văzut și acceptat. 

În filmul „Avatar” formula de salut este I see you = te văd. Așa creeză ei conexiunea. Foarte mulți folosesc IN TO ME SEE pentru intimitate. Este modalitatea prin care ne dezvăluim celuilalt pentru a stabili o legătură emoțională clară, puternică, autentică.

Eram cu două prietene la masă săptămâna trecută, când am primit un diagnostic inconfortabil. (Hey, voi două, dacă citiți, vă rog să țineți minte că vă iubesc). Am avut Covid în februarie și plămânii îmi sunt afectați de o fibroză minimală. Și mai am și trei noduli. Citisem hârtia cu interpretarea CT-ului cu câteva minute înainte să apară ele la întâlnire și îmi cam căzuse fața. Amândouă s-au străduit să-mi explice că nu e nimic, că totul o să fie bine. Ideea e că uneori tot ceea ce avem nevoie să auzim este „sunt aici” și întrebarea „cu ce te pot ajuta”, nu asigurări, nu soluții, nu sfaturi. Din cauza fricilor noastre  și a faptului că ne e greu să  ne procesăm propriile emoții, ne străduim să înveselim atmosfera. Eu am înțeles că așa pot ele procesa informația despre mine și am fost ok să le las să vorbească. 

ai senzația că timpul se dilată 

Impresia că timpul se mișcă din ce în ce mai repede pe măsură ce înaintăm în vârstă este foarte ușor explicată de specialiști: pe măsură ce scade interesul față de exterior și curiozitatea, observ din ce în ce mai puține lucruri în jurul meu, totul devine static. Oare îți aduci aminte că în copilărie zilele păreau mult mai lungi? Erau multe lucruri noi, pe care le primeai cu aviditate. În fiecare zi descopereai ceva nou. Deși ți s-ar putea părea că nu se întâmplă nimic, dacă ai avea răbdare, ai putea observa în fiecare zi culoarea diferită a frunzelor din copaci. Oamenii sunt diferiți în fiecare zi. Faptul că am stat mult în casă de la începutul pandemiei a dus la confuzia asta pe care o avem mai toți când ne referim la ceva întâmplat în 2019 și spunem anul trecut. 

Bine, bine, ai să mă întrebi cum faci asta. Dar concret, nu cu două mii de cuvinte. Îți plac listele. Recomandarea mea e să fii, pur și simplu, atent/ă la ceea ce e în jurul tău, să observi că observi: culori, forme, oameni și senzații. Conștient și fără judecată. 

Procesul de „a fi atent la ce ești atent” s-ar putea să te surprindă. Această atenție pe care tu o acorzi unor lucruri spune despre tine.  Vestea bună e că stă în puterea ta să îți îndrepți atenția spre lucruri care ți-ar face mai bine, cu alte cuvinte, dă-te jos de pe telefon!  Citește o carte și nu sta online cu orele. Respiră și observă că observi. Bea apă. O să râzi, dar e foarte important să observi că ți-e sete. 

Am un articol mai vechi despre telefoane, alerte, notificări: Atenție la atenție. Are mai bine de trei ani articolul…

Ar mai trebui să știi ceva: ești foarte tare dacă ai citit tot articolul. Sunt peste 1500 de cuvinte și e fără poze 🙂

Seria de articole-cuvinte a apărut din dorința de a povesti despre unele dintre cele mai importante activități pentru starea de bine sau fericire, dacă avem curaj, chiar putem să o numim așa. Până acum au apărut: A – armonie, B – bunătate, C – creativitate .

De fiecare dată când mă gândesc la cuvintele cele mai elocvente pentru a intra în dicționarul de fericire, stau puțin pentru a face selecția cea mai potrivită. Pentru că am cugetat care ar fi cel mai important dintre ele pentru cea de a doua literă din alfabet, aș zice că e bunătatea. 

Dacă tot facem apologia propriei dezvoltări, a încrederii pe care o avem în noi înșine că putem deveni orice ne propunem, oare cum ar fi să ne dorim să fim buni? 

Sigur că aici apar niște dificultăți, pentru că avem zicale pe care le putem percepe ca pe un bruiaj: ”dacă ești bun vei fi luat de prost” și ”nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită”.  Dar dacă ne ridicăm dincolo de ele, cum ar fi ca intenția primordială înaintea fiecărei acțiuni ar fi aceea de a fi buni și de a face bine? 

Deși despre încredere voi scrie mai mult când îi va veni rândul, e de menționat aici că temerea principală pentru care cele două zicale de mai sus sunt prezente undeva în capul nostru este aceea de a nu fi păcăliți sau înșelați. Este această lipsă de încredere care există la nivel colectiv, această dorință de ”a avea încredere abia după ce mi se demonstrează că merită” în loc de ”am încredere până la proba contrarie”. 

Ce ar însemna să pornim de la premisa că celălalt merită. Merită să fie auzit și văzut, merită să cred că și el are intenții bune, așa cum am și eu. De multe ori mi se spune că sunt naivă, doar că este mare diferență între încredere și naivitate. Prima dintre ele presupune să iau în calcul niște informații de context sau să analizez puțin situația. Naivitatea sună a prostie, e adevărat, cumva de a acționa în ciuda dovezilor sau a circumstanțelor. 

Bunăvoință 

A fi binevoitor înseamnă a dori mai degrabă binele. Cum sunt oamenii? Mai degrabă bine sau rău voitori? Eu aș zice că sunt mai degrabă binevoitori, cei mai mulți, doar că nu au energia sau determinarea de a pune în practică asta. Poate că se tem mai mult?! Sau poate că sunt prea preocupați de sine? 

Ordinul Linguriței (The Order of the Teaspoon) este o organizație care are drept scop combaterea fanatismului și a fost inițiat de către Amoz Oz. Înființat în 2006 în Suedia, a pornit de la una dintre afirmațiile autorului. Acesta spune că sunt trei variante de reacție la vederea unei calamități, a unei conflagrații sau a unui foc. Unii vor fugi din calea incendiului cât de repede vor putea. Alții se vor indigna și vor scrie la ziar despre ceea ce s-a întâmplat sau vor cere demiterea celor responsabili, poate chiar vor face o demonstrație. Cea de a treia categorie este descrisă astfel: ”vii cu o găleată cu apă pe care să o arunci în foc, iar dacă nu ai o găleată, vei lua un pahar, dacă nu ai un pahar, ia o linguriță, oricine are o linguriță. Da, știu că o linguriță e mică și că focul e uriaș, dar noi suntem milioane și fiecare dintre noi are o linguriță.”  

Răul se întâmplă dacă sunt suficient de mulți indiferenți. Avem propriile lupte și ni se poate părea obositor să ne implicăm în ceva ce nu ni se întâmplă direct. Este planeta responsabilitatea mea? Este și a mea, cu siguranță, de aceea e de preferat să am o atitudine responsabilă față de mediu. E și treaba mea, pentru că mă afectează pe mine, familia mea și cei din jurul meu. Poate că nu mă voi sufoca în mormane de material plastic și mi se pare prea îndepărtată suferința mediul înconjurător. Doar pare. Dacă reușesc să-mi extind capacitatea de cuprindere a lumii, pot accepta că sunt parte a ei. Și de aici vine și o asumare a responsabilității pentru ceea ce ni se întâmplă. 

Din ce în ce mai bine 

Chiar și zilele cele mai grele încep banal. Aceeași cafea de dimineață, vreme mohorâtă, nimic ieșit din comun. Până când a sunat telefonul și doamna care stă cu mama mi-a zis printre sughițuri de plâns că n-o găsește. Am rugat-o să respire adânc și să-mi dea mai multe detalii: unde era ea, unde era mama. N-am reușit să scot mare lucru de la ea și, în timp ce mă pregăteam să ies pe ușă, i-am zis să mă aștepte că ajung în cinci minute. Am zburat pe stradă, cu ochii în toate părțile, pe măsură ce mă apropiam de locuința mamei. Unde ar fi putut fi? Unde ar fi vrut mama să meargă? Ce a făcut-o să fugă? Purtam în capul meu acest dialog inutil, mama rareori mai știe cine e sau unde e. Mă îngrozeam că ar fi putut să-și dea seama la un moment dat că nu mai știe, mă temeam că i-ar putea fi frică pe undeva. 

Când am sunat-o pe Ada, aveam o voce speriată și i-am zis că am pierdut-o pe mama. Abia târziu de tot am reușit să râdem în seara aceea. 

După ce am dat vreo două ture de bloc, am sunat la 112. Înregistrarea datelor a durat foarte puțin, iar polițistul la care am fost transferată, mi-a zis că au găsit-o deja pe mama, cam la un kilometru de casă. Mama era cu niște oameni de bine, care au sesizat că e  posibil ca ea să se fi pierdut. Pentru că am stat foarte puțin de vorbă când am recuperat-o pe mama, am înțeles doar că au văzut-o că ezita și aluneca. Mama i-a cerut doamnei să stea cu ea până când ajung eu și să n-o lase cu jandarmii. 

Poate că a durat jumătate de oră toată căutarea. Știu doar că am avut mare noroc. Eram în mașină, cu ea și cu Ada, când mama a zis: 

– Suntem foarte bine, fetelor. 

Eu nu am moștenit de la ea această capacitate extraordinară de a vedea și binele în tot ceea ce se întâmplă. Eram tentată mai degrabă să văd ce e greșit, ce nu funcționează, ce trebuie corectat. M-am antrenat să pot face asta. 

De fiecare dată când ne vedem spune ”să-ți meargă bine, din ce în ce mai bine”. 

Am un nod în gât în timp ce scriu. Știu și înțeleg ce noroc mare am avut. La șase grade, mama era în hainele de casă pe stradă. Domnul îi dăduse geaca lui cu glugă. Stătea cu ei de vorbă, fără să le poată spune prea multe,doar zâmbind și mulțumind. Și ce de povești le-ar fi putut spune! 

Poate fi greu de văzut ce e bine când totul e din ce în ce mai rău. La demența degenerativă (Alzheimer) se știe de la bun început că va fi tot mai greu. Am plâns de nenumărate ori când o simțeam pe mama căutând să înțeleagă unde e, cine e. În interiorul meu am urlat de durere și ei i-am zâmbit când mi-a zis că se teme că se va pierde pe sine de tot. Toate amintirile s-au estompat. Aș vrea să mă poată auzi când îi povestesc ce minune de femeie a fost, câtă forță a putut avea. Dacă vorbesc prea mult sau complicat, nu mă poate urmări. Așa că folosesc cuvinte simple, îi spun că o iubesc și o țin de mână. Ea îmi spune că sunt frumoasă și că sunt un copil bun. Plâng mult mai rar decât o făceam înainte, pentru că s-a estompat și teama ei. Deși nu mai știe cine e, măcar nu mai are intenția de a descoperi asta. 

Am plâns doar după ce am ajuns acasă. Ca la filmele care au un sfârșit fericit, plângem la sfârșit pentru că am stat în tensiune foarte mare. Plângem doar când suntem în siguranță. Față de ea nu am putut plânge. Se sperie, iar pentru mine a fost și este foarte important ca ea să fie liniștită. Poate că mama nu mai știe cine e ea, dar noi, cei din jurul ei, încă știm, și reușim să dăm de ea, dincolo de toate ezitările pe care le are. 

Mai binele e dușmanul binelui 

Se aplică doar dacă ignori binele pe care îl ai deja. E o mare diferență între intenții și pretenții. Contează mai mult ceea ce ne dorim să fim decât ceea ce vrem să avem sau chiar să facem. Parte din disconfortul pe care-l puteam avea cu noi înșine vine din lipsa de sens. Poate că avem nevoie de o nouă mașină. Poate că ni se pare, pentru că, de fapt, noi vrem s ajungem undeva, ceea ce nu are nicio legătură cu mijlocul de deplasare. 

Poate că vrem să primim și uităm cât de multă bucurie ne aduce câte un moment în care dăruim ceva. 

Am scris greu toate rândurile de mai sus. A trebuit să mă opresc de vreo două ori și să îmi dau voie să nu mă cert și să accept că ceea ce s-a întâmplat este ceva ce aparține unui trecut care nu mai poate fi schimbat. Sigur că o să-i iau mamei o brățară destinată supravegherii vârstnicilor. Și poate că vom avea cândva capacitatea să râdem chiar mai mult despre ceea ce s-a întâmplat. 

Blândețe 

Fii alături de tine cu blândețe înseamnă să ai capacitatea de a-ți spune tu ție: ”cred că ți-e greu” și ”înțeleg că treci prin momente grele”. Pentru că tendința este mai degrabă de a ne certa și de a ne găsi nod în papură. Bine, poate că nu toți, dar eu sigur am avut-o pe asta. Aveam impresia că a fi blând înseamnă să fii indulgent, să accepți greșelile, ceea ce ar fi un fel de slăbiciune. Doar că dacă stai cu biciul pe tine nu înseamnă că vei face data viitoare mai bine. 

Blândețe ar însemna să ai încredere că poți învăța din greșeli. Că poți trage niște concluzii despre ce a funcționat. Că poți zice ”bine că n-a fost mai rău”. 

Binecuvântare 

Normal că am observat că am avut tendința de a mă învinovăți pentru că nu am putut prevedea tot ceea ce s-ar fi putut întâmpla rău, când am pierdut-o pe mama pe stradă. Dar am reușit și să văd că nu a căzut, că a fost găsită de niște oameni care au ajutat-o și care au stat cu ea. Am văzut și am fost recunoscătoare pentru tot binele care mai era prin tot răul prin care trecusem. 

Sigur că ar fi fost mai bine dacă mama nu s-ar fi îmbolnăvit deloc. dar, din nou, ar însemna să neg un fapt, o realitate fără putință de schimbare. Aleg să mă bucur de ceea ce încă mai pot vedea că e bine, că o pot lua în brațe, că-i spun că o iubesc și că ea-mi răspunde. 

Bravo

Aleg să văd și ce am făcut bine și să-mi spun asta. Sunt niște ani de când am reușit în mod intenționat să-mi zic ”bravo” la sfârșitul unei prezentări, față de alte situații când primul lucru care-mi venea în cap după ce reușeam ceva era ”ai fi putut mai bine”. Doar că varianta din urmă se traduce cu ”încă nu ești destul de bine” și poate lăsa un gust amar. 

Bătălia permanentă e cu noi înșine. Cum putem să ne educăm să ne observăm și să ne sprijinim în loc să ne dăm în cap.  Probabil că tot despre bunătate e vorba. Să fim buni cu noi înseamnă să ne comparam cu noi înșine și să avem capacitatea de a ne vedea propria creștere și dezvoltare. 

ATITUDINE 

De la momentul în care am început folosirea cuvintelor a apărut și confuzia. Ele ar trebui să fie niște coduri foarte clare, doar că – ce să vezi? – ele trebuie mereu calibrate în orice conversație, sunt înțelese atât funcție de bagajul pe care îl are ”traducătorul”, adică receptorul mesajului, cât și funcție de povești. Ne este mai ușor să înțelegem cuvintele atunci când ele fac parte dintr-o poveste. Hai să o luăm cu exemple simple, de obiecte: dacă zic scaun, te poți gândi la obiectul pe care-ți este șezutul acum, asta în cazul în care te-ai dat jos din pat, sau te poți gândi la altceva, mai puțin potrivit pentru a-l detalia aici. 

Eu ador cuvintele. Îmi place să le scriu, să le citesc, să le rostesc. Am cuvinte preferate în anumite perioade – acum folosesc des splendid – și în fiecare vacanță găseam câte ceva, un cuvânt definitoriu pentru senzația din acel lor. Țin minte foarte bine că am avut o vacanță în Antalya în care cuvântul era elevate, iar alta la Praga unde ziceam prsten din cinci în cinci minute, doar pentru bucuria de a fi acolo. Prsten înseamnă inel în cehă și era un cuvânt auzit în copilărie, într-un film. Probabil că ești prea tânăr/ă să fi văzut filmul, era despre o familie care ajunge să primească vizite ale locuitorilor dintr-un ținut fermecat, iar inelul putea îndeplini dorințe dacă îl învârteai pe deget. 

M-am apucat la un moment dat să strâng cuvinte importante pentru a alcătui un ”dicționar” de fericire. Pur și simplu, le-am luat pe cele pe care le consideram a avea un anumit impact și am început să descriu cum folosirea lor sau ”întrebuințarea” lor într-un anumit fel ne afectează. Suntem tentați de diagnostic și rețete, preferăm manuale de utilizare, doar că e puțin mai complicat în viață. Iar trebuie să te gândești puțin la ce înseamnă pentru tine fericire. Eu vorbesc despre o stare de a fi și mai puțin despre emoție. Consider că atunci când vorbim despre fericire ca emoție, vorbim despre euforie sau bucurie. Pentru mine, fericire are mai mult încărcătura din eudaimonia, cuvântul din limba greacă, și care se poate traduce mai degrabă cu starea de prosperitate, binecuvântare, abundență.

Îl iubesc pe Mark Manson (autorul ”Arta subtilă a nepăsării”/ ”The Subtle Art of Not Giving a Fuck”) și sunt abonată la Unfuck Mondays, scrisorile lui săptămânale. A început anul în forță și a scris că orice încercare de a fi fericit te îndepărtează de asta. Adevărat grăiește Mark, dar numai în cazul în care privim fericirea ca pe o emoție. Ca pe o bucurie. Și doar atunci când o condiționăm de ceva, de ceva ce urmează să obținem, să avem, să câștigăm: o casă, o mașină, o iubită/un iubit. 

Din copilărie am auzit de nenumărate ori condiționări de genul: ”dacă ești cuminte, primești desert”, ”dacă ai note bune, îți cumpăr bicicletă”, ”dacă mănânci tot, primești desert” și alte de genul, îți aduci aminte? Această condiționare ne-a făcut ca acum să am mereu senzația că trebuie să-mi doresc ceva, că trebuie să fac ceva pentru a primi. Fericirea e doar o consecință a acțiunilor corecte și a perspectivei sănătoase asupra vieții. Îmi vei spune că e filozofie și ai dreptate, o abordare mai filozofică stă și ea la baza unei vieți liniștite, calme, deci ataraxia, mă întorc la grecii antici cu acest termen, înseamnă absența suferinței, a fricii sau a grijii, imperturbabilitate am putea traduce. 

ANALIZĂ 

Poate că ți-ai făcut o listă pentru 2021. Eu am trecut în ea doar ce voi face, nimic despre ceea ce aș urma să obțin. Am scris acolo doar ce ține de mine și lucrurile pe care le-am enumerat sunt mai mult la nivel de intenție, voi avea grijă de mine, voi fi atentă să le pot duce la capăt, îmi voi da silința să fac tot ce pot face, dar acest tot va fi cu blândețe. Dacă ai mai citit textele mele știi că am niște tendințe de a mă împinge prea mult. Iar m-am exprimat delicat, De fapt, am fost perfecționistă, dependentă de muncă și obsedată de control. Să trecem peste asta, găsești articole în care detaliez, cred că cel mai util dintre ele ar fi ”Decalogul imperfectului perfect”. 

Dacă ți-ai făcut sau nu o analiză a anului care a trecut, tot recomand să încerci și un model mai special. E un fel de upgrade la SWOT (Strenghts, Weaknesses, Opportunities, and Threats) și se cheamă SOAR (Strenghts, Opportunities, Aspirations, and Results) – puncte tari, oportunități, aspirații și rezultate. 

Care e diferența între cele două modele? Una esențială, aș zice, și anume perspectiva din care te uiți la lucruri, punând mai mult accent pe ce ai făcut bine, pe cum anume ai reușit să faci asta, pe posibilitățile pe care le ai și pe metodele concrete prin care vei verifica rezultatele. Analiza SOAR este o metodă prin care iei în considerare aspirațiile și rezultatele posibile și produce mai multă claritate privind viitorul dorit. 

Obișnuiesc să le fac pe amândouă deodată atunci când lucrez la planificarea unui proiect. Poate vrei să încerci metoda, îți las câteva întrebări care te-ar putea ajuta:

puncte tari (strenghts) 

Care sunt reușitele și realizările mele? 

Care sunt motivele pentru care sunt mândră/ mândru de mine? 

Ce știu eu să fac mai bine? În ce excelez? 

oportunități (opportunities) 

Care sunt cele mai bune ocazii pe care le-aș putea fructifica? 

Unde și cu ce aș putea contribui mai bine? 

aspirații (aspirations) 

Cum mi-ar plăcea să arate viitorul? 

Ce mă pasionează? 

Unde aș putea ajunge? 

rezultate (results) 

Care ar fi rezultatele pe care vreau să le obțin? 

Cum le-aș putea măsura? 

Care sunt acțiunile concrete pe care ar trebui să le fac? 

Ce aș putea face acum? 

Acțiune. Cred că voi vorbi despre asta la fiecare literă și fiecare articol pe care-l voi scrie. Contează mult ce fac. Cum anume acționez și dacă decizia pe care o iau când fac ceva este în concordanță cu valorile mele personale. Ce să fac? A trebuit să vorbesc despre valori, că nu pot aștepta până la litera V, e planificată abia în noiembrie. Te rog să nu râzi de mine, mi-am făcut o schemă de articole până la sfârșitul anului, vor fi două litere pe lună. Am nevoie de această viziune de ansamblu, am definit măcar direcțiile de comunicare și modalitatea în care voi face asta. Avem 24 de litere în alfabet (sunt 26, dar le-am înghesuit eu pentru frumusețea calendarului), voi scrie câte două articole pe lună. Sună bine. Știu că e mult. 

ARMONIE 

Să revenim la lista pe care poate ți-ai făcut-o, în cazul în care ai una pentru 2021.  Dincolo de obiective și acțiuni, în ce măsură te-ai gândit că vrei să fie un an mai calm, mai liniștit, mai blând, cu mai multă armonie?  

ARMONÍ/E ~i f. 1) Potrivire perfectă a elementelor unui întreg; acord. 2) Înțelegere bună între două persoane sau colectivități. 3) muz. Ramură a teoriei muzicii care se ocupă cu studiul acordurilor în compoziție. 4): ~ vocalică potrivire de timbru a vocalelor dintr-un cuvânt. [G.-D. armoniei] /<lat. harmonia, fr. harmonie (dexonline.ro) 

Aș vrea să te gândești, pornind de la muzică, la armonia dintre oameni. De multe ori, dorința foarte mare de armonie  ne poate face să credem că orice modalitate de a evita conflictul este utilă. Doar că, ignorând observația ta și cum te afectează pe tine, poți strica armonia cu tine. Pentru că cea mai mare responsabilitate și grijă pe care o avem este cea față de noi înșine. Se poate ca gândul să te ducă spre egoism, doar că numai când ții cont și de tine poți fi în armonie cu lumea. 

Fie că ne referim la mediul personal, fie la cel profesional, această armonie este o condiție importantă pentru un climat bun. Iar voi folosi un cuvânt mare, ține-te bine, pentru un mediu fericit e nevoie de armonie. Am mai scris articole despre fericire la muncă, am mai vorbit despre asta și am văzut destule sprâncene ridicate. Dar, oare, dacă am accepta că e legitim să ne dorim să fie cu fericire chiar și la muncă, ar fi atât de rău? Din nou revin la definiție, din nou îți atrag atenția că fericirea e și echilibru, că nu e neapărată nevoie să ne distrăm și să jubilăm continuu ca să fim fericiți cu adevărat. 

Într-un articol minunat scris de Alex Liu și publicat de Harvard Business Review, Making Joy a Priority at Work armonia se traduce prin înțelegerea rolului și a contribuției personale și a celorlalți din echipă, crearea și susținerea de legături puternice între cei care alcătuiesc colectivul, deci de încredere, și senzația că talentele sunt folosite în mod eficient. Articolul continuă cu nevoia de a înțelege impactul și importanța rolului, precum și recunoașterea primită pentru munca depusă. 

Această armonie ar putea fi rezumată, ca în definiția din dicționar, printr-o bună înțelegere. Ca să mă înțeleg bine cu tine e important să am senzația că sunt înțeleasă și că te înțeleg, și atunci când e totul roz și minunat, dar și atunci când trecem prin perioade dificile. Armonia se poate menține și atunci când ne este greu.  Fără acceptare e imposibil să existe armonie și pornește de la modul în care mă accept pe mine însămi, de cum îmi verific intențiile și de cum îmi aleg comportamentele. Pentru că e întotdeauna o alegere modul în care reacționăm, chiar și atunci când avem o reacție automată. Bine, poate că mi-a lipsit acea fracțiune de secundă de care aș fi avut nevoie pentru a alege în mod conștient, dar tot trebuie să-mi asum responsabilitatea pentru ceea ce am făcut. Asta e, poate că uneori emoțiile sunt mai puternice și, în loc să le las să treacă prin mine, aleg (inconștient) să le manifest. Am mai scris un cuvânt important: asumare.

În spațiul dintre ceea ce se întâmplă în exterior și modul în care reacționez eu se ia o decizie. Uneori fac asta conștient, alteori mă ia valul. Este de preferat să fiu pe val ca un surfer și să mă mișc cu toate lucrurile prin care mi-este dat să fiu, decât să fiu în vâltoare. 

Cred că poate fi un scop această armonie, această căutare a înțelegerii mele și a celorlalți pentru a face lucruri mai bune împreună. Devine arta de a trăi. Detaliez mai jos. 

ARTA 

ARTĂ f., pl. e (lat. ars, ártis). Exprimarea emoțiunilor superioare pin cuvinte, sunete, colorĭ saŭ forma (ceĭa ce, împreună cu literele și științele, constituĭe una din cele marĭ diviziunĭ ale activitățiĭ omeneștĭ): arta poeziiĭ, muziciĭ, picturiĭ, sculpturiĭ. Știință: arta medicineĭ. Măĭestrie, gust artistic: a lucra cu artă. Artele liberale, cele în care se lucrează cu inteligența. Artele mecanice, cele care depind de mînă. Artele frumoase, pictura și sculptura saŭ și muzica. V. belearte.

sursa: Scriban (1939) (dexonline.ro)

După cum vezi, am ales de pe dexonline o definiție dintr-un dicționar apărut în 1939, pentru că mi-a plăcut mai mult. Dacă îți aduci aminte ce ai citit în deschidere despre definiții, că trebuie să le înțelegem și să le calibrăm, te poftesc să vezi în câte forme este descrisă arta în mai multe dicționare apărute de-a lungul timpului. De ce am preferat eu definiția din Scriban? Pentru simplul motiv că cele mai multe vorbeau despre artă ca ”formă a activității umane care oglindește realitatea prin imagini expresive” și eu pictez abstract. Și nu neapărat iau realitatea ca model. Vezi? Aici e vorba de limitările mele de a înțelege o definiție. 

Motivul pentru care închei cu arta acest articol de început în ”dicționarul” de fericire este că simpla contemplare a unei creații estetice ne crește nivelul stării de bine. Dacă ar fi să extindem definiția dincolo de creația umană, putem vedea la tot pasul exprimarea artistică a naturii: cerul pictat cu nori, un copac, acum desfrunzit, pe un fundal, pădurea în culori închise, un răsărit, un apus. Cu ajutorul tuturor acestor manifestări ale frumuseții putem să ne dezvoltăm arta de a trăi. 

Acest arici numit fericire

Eu am fost arici de mică

Am ajuns la școală la șase ani și ceva, nu de alta, dar doamna educatoare a refuzat să mă mai primească la grădiniță. Știam deja să scriu și să citesc și nu mai aveam ce căuta. Mie mi-a convenit, nu mai trebuia să trec strada și mă puteam duce singură. Îmi părea rău doar că îl pierdeam pe Țiței – nu-i mai știu prenumele –, un băiat de care-mi plăcea și cu care dansasem la un spectacol pe scenă. Dar eram complet pregătită de clasa întâi. Doamna învățătoare s-a dovedit a fi mult mai rigidă decât doamna educatoare și am avut unele neînțelegeri. Odată m-a bătut cu linia la palmă, dar mai tare m-a speriat când m-a amenințat că mă trimite la școala de corecție. Am împins un băiat în cuier, el a dat cu capul de un cui și i-a curs puțin sânge. Am suferit îngrozitor, mi-a fost teamă că mă ridică a doua zi și mă închid. Când l-am văzut pe băiat din nou la școală, am răsuflat ușurată. Cred că m-am și îndrăgostit puțin de el.
Ai putea crede că am fost un fel de agitator, ei bine, nu eram, doar că mi se întâmpla să comentez. Eram o fraieră mică, 16 kg la intrarea în clasa întâi, îmi făceam temele fără să-mi ceară cineva, am fost premiantă în toată școala generală. Scuze, într-a opta am luat mențiune, cred, așa că nu se pune.

Dintr-a cincea am avut o dirigintă care ne era și profă de mate. Am fost extrem de bună la matematici. Dar tot am cam comentat. Nici aici nu eram favorita. Doar că, atenție, lucrurile s-au schimbat radical când aveam și eu un susținător. Ea era profa de germană, doamna Marina Lupan. A văzut în mine mai mult, mă susținea așa cum eram și nu-și făcuse un obiectiv din a mă reduce la a fi la fel. Doamna Lupan a văzut în mine ariciul și mi-a dat rolul din sceneta pe care am montat-o, după povestea fraților Grimm. În ”Iepurele și ariciul”, iepurele e șmecher și se ia de arici, făcând mișto de picioarele lui. Ariciul îl provoacă la o alergare, după ce trece pe acasă în prealabil și se înțelege cu nevastă-sa să stea la capătul brazdei de alergare. Astfel, când iepurele ajunge la final, aricioaica-i spune: ”eram deja aici”. Iepurele vrea revanșa de vreo 70 de ori și de fiecare dată este așteptat de câte un arici la capăt care-i spune același lucru. Extrem de inteligent ariciul, care recurs la o păcăleală doar pentru că iepurele l-a jignit zicându-i că are picioare strâmbe, că abia merge, că nu va ajunge niciodată … Ariciul eram eu. Picioare strâmbe n-am avut, dar aveam o sumedenie de complexe și de sensibilități. Și de frici.

Cum se luptă un arici

Habar n-am în ce se măsoară puterea unui om. Cândva credeam că e important să te lupți să schimbi lumea. Să îi forțezi pe cei din jur să devină într-un anume fel. Cu timpul, m-am mai relaxat. Capacitatea mea de a-i ajuta pe cei care într-adevăr doresc asta crește proporțional cu dorința lor de dezvoltare. M-am luptat mult cu mine, cu ambițiile și încăpățânările mele. Am trăit mult în spatele unor ziduri de după care păream cea mai puternică ființă din lume. Cred că voiam asta și pentru mine, nu doar pentru fiica mea. Să arăt că eu pot orice.
Am avut un iubit care-mi spunea Ariciule. Niciunul înaintea lui nu m-a mai făcut animal până atunci. Am avut cel mult diminutivul Tonitza, dar n-am fost nici pisicuța, nici vulpița sau buburuza nimănui. Urăsc diminutivele. Ariciul nici măcar nu are diminutiv. El mă vedea sensibilă, vulnerabilă. Avea dreptate, noroc că am crescut.

Frica știe de frica ariciului

Eram toamna trecută cu o prietenă în curte. Seara târziu, nu se mai vedea nimic. Am auzit un zgomot ca și când ceva zgâria gardul, mie mi se părea că se chinuia să-l dărâme și alta nu. Când acolo, un arici grăsuț ca toți aricii, cu picioarele scurte și crăcănate se legăna trecând destul de aproape de noi. Nici măcar nu am respirat, se spune că aricii sunt fricoși și se retrag când îi atingi. Aricii se retrag când îi lovești sau când estimează că urmează o lovitură. La îmbrățișări rezistă bine.
Mi-a fost frică de frică până la vârsta adultă. Mi se părea că frica te dezarmează, te face să nu mai poți reacționa și că abia frica te pune în pericol. Eu credeam că sunt atât de tare încât nu mi-e frică de nimic. Când am acceptat pe deplin că uneori mi-e frică, am reușit să scriu cele mai bune povești.

Acest arici numit Fericire

L-am rugat pe Iv cel Naiv să scrie o indroducere la caiet. Nu mă așteptam să fie în versuri. M-am bucuratfoarte tare. Și mi-am dat seama că metafora cu ariciul este foarte bună. Fericirea e ceva care se trăiește, e o stare de împlinire cu propria viață, e ceva extrem de natural. Doar noi și cu mintea noastră ajungem să ne facem scenarii, să ne proiectăm așteptări, să regretăm trecutul și să ne temem de viitor. Prezentul este întotdeauna cel mai bun timp în care putem trăi. Pentru că e singurul.
Fericire mai mare decât o prefață semnată de Iv Cel Naiv?

Bucură-te de poezia semnată de Iv Cel Naiv

Acest arici numit fericire 

Fericirea e un arici
făcut din fapte multe și mici.
Sălbatic animal, greu de atins,
plin de ace, deci de necuprins,
rară ființă, dumnealui,
pentru că, sincer, nu prea face pui,
seducător ghem de blăniță și ace
ce pare a-l avea pe vino-ncoace,
dar când te apropii să îl vezi mai bine
odată se închide-n sine
și prinde-a se rostogoli,
de nici că îl mai poți opri.
Țepii lui sunt sute de gesturi mărunte,
în fiecare clipă gata să înfrunte
stările de nemulțumire, de încrâncenare
de-angoasă, de regret sau de epuizare.
Adorabilul de el, dacă ți se-arată,
uiți de toate problemele, pe dată.

Dar, atenție!
Acest arici, sensibilă ființă,
e aruncat în neființă
de cea mai mică suferință.

Slabă vedere are domnul arici,
nu te lăsa păcălit de ochii lui vii, mici,
cu pupile negre, rotunde –
el nu vede mai departe de câteva secunde.
Ariciul, temătoare vietate,
simțurile lui bine antrenate
reușesc să îl țină departe
și de prea-prea dar și de foarte-foarte.
Of, of, zici că-i vrăjit –
cu cât îl cauți mai îndârjit,
cu atât e mai de negăsit,
așa că poți trăi toată viața dumitale
fără ca ariciul să-ți apară în cale.

Iar dacă te intrebi la ce bun acest caiet,
ei bine, el te ajuta, la modul concret
să pui stăpânire
pe acest arici numit fericire.

La o ședință de terapie am avut un exercițiu în care mi se lansează o invitație de genul: ”acum adu-ți aminte de toate momentele în care te-ai simțit pe deplin mulțumită de tine”. Pauză. Pauza continuă. Cu ochii închiși, într-o poziție confortabilă în fotoliu, alerg disperată în capul meu, de când îmi aduc eu aminte și până acum. Și pauză. Baleiez între întâmplări care mi-au adus multă bucurie și cele care mi-au produs satisfacție. Și pauză.  Ca și când aveam în față un ecran virtual pe care apăreau imagini ca niște pagini pe care le făceam să dispară doar dintr-o mișcare a încheieturii, fără să ating nimic, doar dădeam ca disperata din mână. Pauză. Nada. Niente. Cuvintele sunt foarte importante pentru mine și folosirea lor contează. Deplin mulțumită?!  Deplin ?! Pe deplin mulțumită de mine n-am fost niciodată. Scuze, știu cum sună. Așa m-am simțit și eu. Lucrez cu mine, de asta sunt un coach excelent, am avut pe cine exersa. 

Am muncit cu mine de mi-au sărit capacele de când mă știu. Nu mi-aș fi spus un ”Bravo!” niciodată,  mereu aveam doar un zâmbet de sus pentru mine, semn că aș fi putut și mai bine, perfect poate, cândva. Am fost cel mai aspru critic al meu, mereu neîndurătoare. Când fac asta, cei din jurul meu se simt neputincioși, au impresia că glumesc sau că mă alint. Este contrar a ceea ce aș avea eu nevoie, mi-ar plăcea să primesc atenție și înțelegere. E ca atunci când mă plâng că-s grasă sau că m-am îngrășat, de se simt ofensate toate femeile din jur, mai puțin cele care nu au voie să doneze sânge de slabe ce sunt.  

Realitatea este una singură, impresia despre realitate e doar în capul nostru. Noi avem acces doar la percepția noastră despre lume. Asta am făcut și în caiet: exerciții clare prin care să observăm modul în care atribuim etichete și valori de adevăr exteriorului.  Odată cu creșterea capacității de observație, crește și prezența în realitate. Optimiștii văd partea plină a paharului, pesimiștii partea goală; eu cred că e important să realizăm că are apă. 

Toți cei care mă știu îmi recunosc talentul de a-i susține de a deveni cea mai bună variantă a lor, dacă au curajul de a se confrunta cu sine și de a-și asuma responsabilitatea. Cu cei din jurul meu a fost mereu mai ușor decât cu mine însămi. De la mine am vrut mereu ceva mai mult. Întotdeauna aș fi putut mai bine. Acum, când Caietul Fericirii a venit de la tipar, am emoții mari. Am primit feedback clar și știu doar că funcționează. Ezitarea vine din alegerea titlului. Din punctul nostru de vedere, al lui George și al meu, fericirea este o consecință a utilizării caietului și de asta am dat cu ea de pe prima pagină.  

Sunt deja cunoscute studiile care atestă că fericirea este determinată în proporție de 50% de factori genetici, 10 % de circumstanțe și 40% de acțiunile concrete pe care le întreprindem pentru a ne crește nivelul stării de bine. Cu alte cuvinte, avem un nivel de echilibru, cam tot așa cum e cu greutatea, indiferent de curele pe care le ținem, ne tot întoarcem la greutatea aceea pe care organismul o cunoaște foarte bine și o recunoaște. 

Unii oameni se nasc, pur și simplu, cu o capacitate mai mare de a se bucura de viață decât alții, în ceea ce mă privește, eu m-am născut cu șanse minime. Ultra-sensibilă, pesimistă, cinică, sarcastică, am devenit între timp și perfecționistă, orientată către performanță, dependentă de rezultate și, evident, workaholică. Momentul de cotitură a fost când, pe fondul defect, toate situațiile dificile din copilărie și de mai târziu au creat terenul perfect pentru un burnout, manifestat inclusiv cu stări depresive. Mi-am zis că e cazul să preiau controlul și să-i dau cumva de capăt. Am citit sistematic filozofie și psihologie, m-am dat cu capul de biblioteci întregi, am făcut o formare în art-terapie în metoda Phronetik®, una de coach în Solution Focused Coaching, am făcut psihoterapie și ore multe de analiză. Am structurat conceptele despre care am învățat, am încercat și am validat metode. Am ajuns la o selecție și o înșiruire de exerciții și provocări simple, într-o ordine atent stabilită, care alcătuiesc Caietul Fericirii. Ilustrațiile făcute de George Roșu aduc un zâmbet pe fața oricărui cititor. 

Știu că fericire este un cuvânt mare și știu că sunt mulți care se tem de el. Cândva eram și eu așa. Fericirea mi se părea ceva atât de îndepărtat, atât de greu de atins, încât mai degrabă mergeam pe conceptul că fericirea e pentru proști. Da, la momentul acela credeam și eu în virtutea suferinței. Era doar multă durere adânc în mine și nu știam să-i fac față. 

Între timp mi-a devenit mai ușor de trăit prezentul și cea mai importantă lecție pe care o avem de învățat este de a ne concentra atenția pe ceea ce se întâmplă în acest moment. Sunt lecții multe și simple de parcurs în caiet, lucruri pe care le știm la modul general, dar pe care le ignorăm, dând vina pe timp sau pe răbdare. 

Am rămas extrem de obiectivă și nu mai sunt cinică (poate foarte rar), așa că nu există nimic de genul gândirii pozitive nefondate pe adevăr și realitate. Nu am mantre care să garanteze că totul va fi bine, n-am rețete miraculoase. Personal, cred că speranța absurdă este calea cea mai sigură către dezamăgirea profundă. În loc de ”totul va fi bine”, îmi place să enumer lucrurile care sunt bine în momentul de față. 

Dacă ți-ar spune cineva că tot ce ai de făcut este să investești 5-10 minute în fiecare zi și să faci niște exerciții? Să notezi câteva rânduri? Dacă ai ști că la sfârșit te vei simți mai bine cu tine și cu viața ta ai face-o? Dacă în fiecare dimineață te-ai trezi cu 5 minute mai devreme și ai scrie ceva? Cum ar fi dacă la sfârșitul celor 52 de săptămâni ai simți mai multă liniște și împăcare? 

Te rog, te rog, acceptă că progresul va fi pe atât de mare pe cât îi vei da voie să fie. Fericirea despre care e vorba în caiet diferă de euforia continuă, mai bine renunți de pe acum dacă ai speranța că vei râde întruna în hohote după ce termini caietul. Achizițiile cele mai importante vor fi cele care țin de alegerile conștiente pe care le vei putea face. Temele sunt simple și clare. Sunt doar lucruri concrete care țin de observație, atenție conștientă și concentrare. 

Sunt departe de cei care spun că este suficient să gândești pozitiv și că tot ceea ce e mai bun urmează să se întâmple. Eu cred că e bine să gândești critic.

Gândire critică = procesul mental de analiză sau evaluare a informației, mai ales afirmații sau propoziții pretinse de unii oameni a fi adevărate. Ea duce la un proces de reflecție asupra înțelesului acestor afirmații, examinând dovezile și raționamentul oferit și judecând faptele (Wikipedia). 

Mă sperie cei care spun că e de ajuns să-ți dorești ceva și se va îndeplini, am scris despre teroarea pozitivității, cred în asumarea responsabilității și în importanța de a-i trata pe cei din jur așa cum vrei și tu să fii tratat. Cred că e important să zâmbesc prima și am încredere în oameni până la proba contrarie, fără a fi naivă. 

Caietul Fericirii este un fel de agendă sau jurnal, care – folosit conform instrucțiunilor – te poate face să te simți mai bine cu tine și cu viața ta. I-am fi spus și noi tot jurnal, dar titlul a mai fost folosit. Caietul se poate comanda chiar de pe site sau îl vei putea găsi în curând în librării. Pentru comenzi speciale, peste 10 exemplare, ne poți scrie la adresa caietul.fericirii@gmail.com.