autenticitate

Există un mit care spune că adolescenții sunt, prin definiție, turbulenți, greu de strunit, cu probleme de relaționare și mereu în conflict cu părinții. Cercetările nu susțin însă această imagine atât de simplă. Majoritatea adolescenților nu trec printr-o perioadă de criză permanentă. Adolescența vine cu schimbări și provocări reale, dar felul în care sunt trăite diferă mult.

Una dintre provocările importante ale adolescenței este să începi să descoperi cine ai vrea să fii, dincolo de ceea ce te presează cei din jur să faci ca ei sau să demonstrezi: cum te îmbraci, cum vorbești, ce pasiuni ai, ce muzică asculți, cu cine te împrietenești, ce fel de om vrei să fii.

Pe vremea mea – o zic doar pentru a exemplifica și nu pentru a compara, spuneam în conversația precedentă că nu e util să le scoatem ochii copiilor cu „pe vremea mea…” – se ascultau trei mari categorii de muzică: extrema hard rock, la celălalt capăt era disco, iar la mijloc erau cei îmbrăcați cu hainele cele mai ciudate, depeșiștii, fanii Depeche Mode. Eu acolo eram. Mereu într-o zonă mai specială, mereu am vrut să fiu diferită…

Jur că am fost un copil extrem de cuminte. Când te uiți la poza de mai jos ai zice că eram cea mai complicată și neascultătoare fetiță din cartier, dar nu era deloc așa. O să vezi amuzamentul de pe fața mea: mă uit fix la tine și râd.

Sunt câțiva copii. Probabil era duminică și cineva venise să ne pozeze, poate fratele cuiva. Eu am o țigară în gură. O găsisem pe jos și am luat-o ca să mă simt specială, să atrag atenția sau să pornesc o discuție. În orice caz, am vrut să provoc.

Asta este și una dintre fețele adolescenței: încerci lucruri, vezi cum te simți, observi cum reacționează ceilalți și începi să afli ce ți se potrivește și ce nu.

Dar cine suntem și cu ce ne identificăm?

Cred că autenticitatea înseamnă să fii în acord cu ceea ce simți, gândești și valorizezi, fără să încerci să pretinzi că ești altcineva. Dar asta nu înseamnă că trebuie să fii împotriva celorlalți sau că trebuie să faci tot ce-ți trece prin cap.

Unii cred că autenticitatea înseamnă să faci ce vrei. Orice îți trece prin cap și ai tu chef. Să te arăți lumii exact așa cum ești.

Eu cred că autenticitatea înseamnă să apreciezi cine ești și să ai curajul să te arăți lumii, să ții cont de ceea ce-ți dorești și, în același timp, să îi respecți pe ceilalți.

Nu poți să faci orice ai tu chef și să spui că este doar o manifestare a autenticității. Faptul că un comportament „mă reprezintă” nu înseamnă că nu mai contează consecințele lui asupra celorlalți.

Autenticitatea nu înseamnă nici să spui tot ce gândești. Poți să fii sincer și, în același timp, să te gândești la felul în care ceea ce spui ajunge la celălalt.

Autenticitatea ține și de felul în care alegi să te privești, cum alegi să te susții și cum îți dai voie să înveți. Orice vârstă ai avea.

Formulările de tip sentință nu te ajută prea mult, mai degrabă te condamnă: „eu nu sunt genul care vorbește în public”, „eu nu sunt creativ/ă”, „eu nu mă pricep la oameni” sau „eu nu pot.”*

Există o diferență importantă între identitate și comportament. Identitatea se construiește și se poate transforma, iar comportamentele se învață și se pot schimba.

Poate că autenticitatea nu înseamnă să rămâi fidel unei versiuni mai vechi a ta doar pentru că ai investit ani în ea. Poate înseamnă și să ai curajul să schimbi ceva la tine fără să simți că te trădezi.

Sigur că sunt lucruri pe care le faci mai ușor și care îți fac mai multă plăcere. Poate preferi să asculți muzică și să cânți decât să desenezi. Poate îți place să stai cu oamenii sau, dimpotrivă, ai nevoie de mult timp singur. Poate că te simți foarte bine când organizezi lucruri sau când inventezi ceva. Nu trebuie să fim buni la toate și nici să ne placă toate.

Dar merită să fim curioși să aflăm ce este al nostru și ce am preluat de la ceilalți.

Influența celorlalți nu este neapărat ceva rău. În adolescență, prietenii și grupurile din care facem parte sunt contexte importante în care încercăm diferite feluri de a fi. Uneori imităm, experimentăm, renunțăm și încercăm din nou. Influența grupului există, dar asta nu înseamnă că ne pierdem automat individualitatea.

3.1. de unde începem 

Veți vorbi despre cum ne percepem și despre vulnerabilitate. De aceea, dacă o purtați cu un adolescent, nu transformați răspunsurile într-o analiză a personalității lui.

Dacă sunteți persoane de aceeași vârstă, răspundeți amândoi la aceleași întrebări.

Dacă un adult poartă conversația cu un adolescent, recomand să răspundă adultul primul. Nu pentru a da un exemplu de *răspuns corect*, ci pentru a arăta că și el este dispus să vorbească deschis despre sine.

Pentru adult: Ce ți-ai dorit cel mai mult să devii când erai adolescent(ă)?

Pentru adolescent: Ce îți dorești să devii?

Pentru adult: Ce este diferit între ceea ce ți-ai imaginat atunci și ceea ce ai realizat? Cum te simți în legătură cu asta?

Pentru adolescent: Cum crezi că te vei simți dacă viitorul va fi diferit de ceea ce îți imaginezi acum? Cum crezi că îi vei face față?

Pentru adult: Ce ai făcut în adolescență și ai înțeles abia mai târziu că nu ți-a făcut bine? Ce ai învățat din asta?

Pentru adolescent: Există ceva ce ai făcut și ai înțeles apoi că ai vrea să procedezi altfel data viitoare?

Nu căutăm vinovați și nu facem inventarul greșelilor. Ne uităm la un comportament, la ce s-a întâmplat și la ce putem învăța.

Viața schimbă foarte multe lucruri. Uneori ne apropiem de ceea ce ne-am dorit, alteori descoperim ceva ce nu știam că ne place, alteori schimbăm direcția. Flexibilitatea va fi o calitate din ce în ce mai necesară. Probabil că o mulțime de meserii sau de joburi vor arăta foarte diferit în următorii ani.

Eu am vrut să fac psihologie, dar facultatea fusese desființată în 1978, regimul comunist nu ava nevoie de așa ceva. Am dat – și am picat – la medicină. În anul următor am dat – și am intrat – la inginerie, am făcut secția de design și mobilă de artă în cadrul facultății de industrializarea lemnului. Nu am lucrat nici măcar o zi în domeniu, am făcut multe alte formări și cursuri. Până la urmă, pasiunea mea de a lucra cu oameni și de a susține dezvoltarea lor și-a găsit forma cea mai bună de manifestare.

Atenție, această conversație nu trebuie să devină o lecție despre visurile părintelui/ adultului. Nu este momentul pentru: „eu la vârsta ta știam … ”* sau „dacă aș fi avut eu șansa ta…” sau „tu ai toate posibilitățile pe care eu nu le-am avut.”

Scopul este să descoperim cum gândește celălalt și nu să ne descărcăm frustrările.

3.2. întrebări care continuă conversația

Aceste întrebări sunt la fel pentru ambii/ ambele, va răspunde fiecare la aceeași întrebare, pe rând.

Ce îți place acum și ai descoperit datorită unui prieten?

Ce ai încercat pentru că făceau ceilalți și ai descoperit că nu este deloc pentru tine?*

Cum îți dai seama că îți place ceva cu adevărat și nu doar îți place să fii văzut(ă) făcând acel lucru?

Există ceva ce ai face dacă ai ști sigur că nimeni nu te-ar judeca?

Ce ai vrea să înveți să faci mai bine?

3.3. ce ar merita evitat

Nu transformați conversația într-o lecție de genul nu contează ce zic ceilalți. Ba da, ne pasă. Este normal să ne pese. Avem nevoie de ceilalți și avem nevoie să aparținem. Nu este nimic greșit nici în a te inspira de la cineva, nici în a-ți schimba felul de a te îmbrăca, muzica pe care o asculți sau lucrurile care îți plac pentru că ai descoperit ceva nou prin ceilalți.

3.4. ce am învățat din conversația trecută

La conversația despre identitate am început să descoperim lucruri pe care poate nu le spunem foarte des despre noi. Și am făcut asta fără să încercăm să stabilim cine este celălalt. Asta rămâne valabil și aici.

Nu trebuie să fii de acord cu răspunsul celuilalt ca să-l înțelegi. Poți să fii curios/curioasă. Poți să întrebi. Poți să descoperi ceva nou.

Motivul pentru care purtați aceste conversații e ca să vă descoperiți și să vă apropiați. O să descoperiți multe lucruri despre voi înșivă, nu doar despre celălalt.

Această conversație vine în completarea volumului TU. Ce nu ți-a zis nimeni pe care îl poți achiziționa dacă dai click aici.