Crăciunul ideal, în condițiile date

Te invit să-ți răspunzi la o întrebare care pare simplă și nu e deloc: cum ar arăta Crăciunul ideal pentru tine.

Înainte să te vezi într-o cabană din Elveția sau pe o plajă din Caraibe, te rog să ții cont de realitate. Imaginează-ți Crăciunul ideal în condițiile date, cu bradul ușor strâmb, cu un cadou rămas neîmpachetat și cu friptura puțin uscată, dar astea sunt detalii, cine vine pentru detalii? Azi e 23 decembrie. Încă n-ai bilet, n-ai împachetat și, dacă nu există o posibilitate reală să te urci într-un avion, ar fi bine să revii cu picioarele pe pământ. Ca să aduci visul mai aproape de realitate, nu ca să renunți la el.

Poate că răspunsul tău e că ți-ai dori liniște. Poate pace. Poate zâmbete la masă. Poate să mănânci ceva bun, fără grabă, fără tensiune. Gândește-te la atmosferă, la decor, la oamenii din jurul mesei, la felul în care ai vrea să te simți când se lasă seara.

Și apoi vin și-ți pun a doua întrebare, cea care schimbă totul: ce ai putea face tu pentru asta?

Ajungem deseori în capcana neputinței pentru că ne concentrăm mai mult pe pretențiile pe care le avem despre cum ar trebui să arate realitatea decât pe ceea ce putem face concret pentru a o influența. Vrem un Crăciun bun, dar așteptăm să vină din afară. Vrem să fie cald, dar nu ne întrebăm cât de calzi suntem noi. Vrem să fie gustos, dar nu ne gândim ce am putea aduce la masă, la propriu sau la figurat.

Vrei să fie un Crăciun bun? Cât de bun ești dispus sau dispusă să fii tu?
Vrei să fie liniște? Ce ai putea face ca să contribui la ea?
Vrei apropiere? Ce ai fi de acord să inițiezi, nu doar să aștepți să ți se întâmple?

Zilele trecute am avut o repetiție generală cu o mătușă și cu verișoara mea. A fost ca o petrecere de intro, pentru că nu vom fi împreună în Ajun, cum făceam de obicei. Ani la rând, Crăciunul a însemnat o întâlnire mare, cu toată familia la mine acasă, o sufragerie plină de voci, de râsete, de replici care se suprapuneau. La un moment dat am fost 18. Cu scaune aduse de prin toate camerele, cu cineva care mânca sprijinit de perete și cu râsul care se auzea în toată casa.

Totul a început în 2002, când regretatul meu unchi, Costel, a spus că am o casă suficient de mare încât să ne strângem cu toții la mine. Ultima reuniune de familie fusese la înmormântarea tatălui meu, în vara aceea, și ideea ni s-a părut nu doar bună, ci necesară. Au venit toate cele patru surori, mama și ale ei, și aproape toți verișorii.

Între timp, unii au plecat din țară, alții din oraș, alții de tot. Suntem mai puțini. Ne-am dori să fim mai aproape, dar e greu, aproape nerealist acum. Cine știe, poate la un moment dat vom reuși din nou.

Cu Nina și Ioana ne-am adus aminte împreună de toate Ajunurile în care râdeam mult, dar ne mai și împungeam. S-a întâmplat de multe ori să fie și cu lacrimi. Au fost destule momente în care întrebări insistente sau replici tăioase au picat prost.

Ai crede că tensiunile apar în timp ce mănânci, dar adevărul e că cele mai sensibile sunt momentele dintre felurile de mâncare, când masa e goală, farfuriile sunt ridicate și spațiul se umple cu vorbe. Contează cine se ridică primul să ducă farfuriile, cine rămâne, cine schimbă subiectul și cine îl adâncește. În spațiul acela dintre se joacă, de multe ori, vechile roluri.

Ada a scăpat mereu de tirul replicilor acide. Era cea mai mică dintre cei tineri și nu intra în colimator. Eu, în schimb, fusesem ciuca bătăilor în copilărie. Nu m-au afectat prea tare nici comentariile despre cât eram de împiedicată, nici glumele despre cât eram de slabă. Imaginează-ți că-mi spuneau Olive, iubita lui Popeye Marinarul. Nu faptul că era slabă sau urâțică mă deranja cel mai tare, ci că Olive era și cam prostuță. Asta mă irita.

Dincolo de spațiul dintre felurile de mâncare, mai există un alt spațiu, cel de după. Spaniolii au un cuvânt pentru el: sobremesa. Sunt acele momente care nu mai țin de mâncare, ci de stat. De ascultat. De lăsat lucrurile să se așeze. Acolo se poate întâmpla o mică magie, nimic spectaculos, dar suficient cât cineva să spună ceva adevărat și ceilalți să rămână și să se deschidă.

Și aici revin la întrebarea de la început: cum ar arăta masa de Crăciun ideală pentru tine și ce ai putea face tu pentru asta?

De cele mai multe ori, răspunsurile se adună în jurul acelorași cuvinte: apropiere, căldură, armonie, iubire. De aceea contează enorm intenția cu care te așezi la masă. Ce ai vrea să se întâmple? Și ce ești dispus sau dispusă să faci ca să creezi acel spațiu?

Poate că primul pas e să mergi cu inima deschisă și să inițiezi, nu doar să reacționezi. Să spui tu primul că te bucuri că îi vezi, că ți-ai dori să fie o atmosferă destinsă. Uneori evităm să facem asta pentru că avem impresia că nu ține de noi sau că nu are rost. Dar dacă renunțăm cu toții, atunci cine rămâne să încerce?

Există lucruri simple care pot detensiona atmosfera. Unele țin de gesturi, altele de întrebări. Uneori e suficient să scoți ceva dintr-un sertar și să-l așezi pe masă.

Fotografiile

Dacă alegem să ne uităm împreună la poze și scoatem albumele sau cutiile în care erau păstrate fotografiile – oare îți aduci aminte că a existat o vreme în care imaginile se țineau așa? – e important să știm ce facem cu momentul acela. Fotografiile pot apropia, dar pot și răscoli, pot deschide uși sau pot lăsa lucrurile suspendate într-un aer greu, dacă nu suntem atenți.

Îmi aduc aminte de ultima dată când a venit mama la noi de Ajun. Boala se instalase deja și căuta mereu să meargă acasă, chiar și atunci când era în apartamentul ei. Am crezut că-i va face bine să ne uităm la fotografii vechi. Pentru ea au fost imagini cu necunoscuți. Pentru noi a fost cumplit. Ne-au dat lacrimile când am realizat că nu mai recunoștea pe nimeni, nici măcar pe sine. Aveam impresia că ne-a pierdut, dar ea nu simțea asta. Doar pe noi ne durea distanța.

E greu când părinții, bunicii sau rudele apropiate se îmbolnăvesc de demență degenerativă. Ei se pierd de tine în timp ce tu ești acolo.

Tocmai de aceea contează enorm felul în care ținem spațiul și întrebările pe care le punem, pentru că ele pot transforma un moment fragil într-unul de apropiere.

Despre cei care nu mai sunt: pentru ce i-ai admirat, ce crezi că ai luat de la ei, ce ai învățat. Despre cei care erau copii în fotografii și acum sunt adulți: cum crezi că au ajuns cine sunt, ce calități i-au ajutat, ce lecții au luat cu ei. Dacă te descoperi pe tine în poze: cui îi porți recunoștință, care au fost marile lecții.

Întrebările nu sunt ca să forțeze răspunsuri, ci ca să țină firul conversației într-un loc sigur, în care fiecare poate intra atât cât poate și cât simte.

Jocul cu întrebări

Nu sună foarte natural să spui, mai ales părinților sau bunicilor, „hai să ne jucăm”, și e de înțeles. De multe ori, oamenii sunt timizi, nu se simt confortabil să vorbească despre ei sau se tem că vor spune ceva nepotrivit. Poți să te gândești la asta nu ca la un joc, ci ca la o invitație. O invitație de a sta puțin altfel împreună.

Ideea vine dintr-un studiu despre care am mai scris în articolul „Deschiderea din 36 de mutări”. Acolo am povestit despre felul în care întrebările potrivite, puse în ordinea potrivită, pot crea apropiere. Lista de acolo e lungă și gândită pentru conversații unu la unu. Aici am adaptat principiul pentru un context de familie, cu generații diferite la aceeași masă.

Întrebările de mai jos nu cer răspunsuri perfecte și nu au variante corecte. Fiecare poate răspunde atât cât simte și poate să sară peste o întrebare dacă nu e un moment potrivit. Nu e nimic de demonstrat și nimic de rezolvat.

Singura regulă care contează e felul în care ascultăm. Când cineva vorbește, e important să-l lăsăm să termine, fără corecturi, fără ironii, fără replici care să taie firul. Dacă nu avem ceva bun, cald sau util de spus, e suficient să rămânem în tăcere.

Poți alege să citiți întrebările pe rând sau să le scrii pe cartonașe și să le trageți la întâmplare. Nu e necesar să le parcurgeți pe toate. Contează mai puțin câte întrebări bifați și mai mult dacă cei care răspund se simt bine și în siguranță. Dacă simți că ajută, la final puteți aplauda fiecare răspuns, nu pentru ce s-a spus, ci pentru curajul de a fi spus.

Lista de întrebări

Runda I – încălzirea

1. Dacă te gândești la copilărie, care e Crăciunul de care îți aduci aminte cu bucurie? Descrie atmosfera și cum te-ai simțit.
2. Care e mâncarea ta preferată de Crăciun?
3. Ce înseamnă pentru tine Crăciunul perfect și ce am putea face cu toții ca să-l avem azi, în seara asta?
4. Ce ai schimba la modul în care petrecem noi sărbătorile? Ce ai vrea să facem diferit?
5. Ce anume ți-a adus cea mai mare bucurie anul acesta?
6. Pentru ce ești recunoscător/recunoscătoare anul acesta?
7. Care crezi că e lucrul cel mai bun pe care l-ai făcut pentru tine anul acesta?
8. Care e cel mai amuzant cadou de Crăciun pe care l-ai primit vreodată? De ce îl consideri așa?
9. Care a fost cel mai frumos cadou de Crăciun pe care l-ai primit vreodată? Raportează-te la momentul respectiv și spune de ce era important pentru tine.
10. Ce cadou îți dorești pentru anul viitor?
(aici răspunde fiecare și cineva notează)

Runda a II-a – conectarea

(aici e important să le spui tuturor că, dacă nu au ceva frumos, cald sau bun de spus, e mai bine să se abțină)

11. Care sunt trăsăturile pozitive pe care le avem în comun ca familie? Cum ai continua după „noi suntem mai degrabă…”?
12. Care sunt defectele pe care le avem în comun ca familie? Cum ai continua după „noi suntem mai degrabă…”?
13. Dintre toate figurile din trecutul familiei, cine te inspiră cel mai mult și de ce?
14. Care sunt calitățile celor din familie, din prezent, care te inspiră?
15. Ce ai vrea să spui despre tine și ceilalți nu știu?
16. Ce ai curajul, în sfârșit, să spui despre tine, dacă simți că e un moment potrivit?
17. Ce întrebări ai despre ceva din trecutul familiei noastre?
18. Ce ai fi vrut să întrebi despre familia noastră când erai mai mic/ă și nu ai îndrăznit?
19. Dacă ai putea invita pe cineva din familie la masă, cine ar fi și ce ai vrea să-l întrebi?

Întrebarea de mai sus necesită precauție. E posibil să se lase cu plâns. Nu te speria. De sărbători ne amintim adesea de cei care nu mai sunt. Faptul că îi pomenim îi aduce mai aproape. E în regulă să plângem. Suntem împreună.

Runda a III-a – închiderea

20. Ce crezi că ar fi important să facem diferit unii cu alții, ca să ne fie mai bine când suntem împreună?

Nu știu cum e să parcurgi această listă de la cap la coadă. N-am făcut-o încă. Dar știu că mi-aș dori să o fac la următoarea masă în care vom fi din nou împreună.

Există și jocuri gata făcute, cu întrebări despre copilărie, iar unele dintre ele susțin și cauze bune. Spre exemplu cel creat de The Funny Brand. Dacă îl cumperi, jumătate din încasări merg către organizația Hospice pentru construcția spitalului Speranței.

Dar dincolo de jocuri și liste, cred că esențial rămâne același lucru: felul în care te așezi la masă. Cu ce intenție, cu ce deschidere, cu ce disponibilitate de a-l vedea pe celălalt așa cum e, nu așa cum pretinzi să fie.

Poate că nu va fi Crăciunul ideal. Poate bradul va fi strâmb, friptura puțin uscată și cineva va spune ceva nelalocul lui. Dar dacă reușim să rămânem, să ascultăm și să ne întrebăm unii pe alții cu adevărat, atunci avem deja ceva prețios. Restul se poate construi.

Sărbători cu bucurie!

Photo Scott Webb – Pexels