Curajul de a fi bun

Motivul principal pentru care merită să-ți faci patul dimineața e că te poți felicita zilnic pentru o reușită. Una mică de tot, e adevărat. Te ajută să contabilizezi și lucrurile care au mers bine atunci când dai de eșecuri, fie mici, fie mari. Noroc că mi-am făcut patul de dimineață, pentru că mi-am adus aminte că nu am continuat dicționarul de fericire. E unul dintre proiectele mele eșuate. Cel puțin deocamdată. La litera B a acelui dicționar e BUNĂTATEA. 

Cred că putem fi foarte multe lucruri. Putem face o mulțime de activități. Dacă tot facem apologia propriei dezvoltări, a încrederii pe care o avem în noi înșine că putem deveni orice ne propunem, oare cum ar fi să ne dorim să fim buni? Oameni buni. 

Bunătatea poate lua multe forme. Cuvintele și definițiile ne pot ajuta în aceeași măsură în care ne pot încurca. Cred că merită să acceptăm că vom lua în considerare ceea ce e util demersului nostru. Nu de alta, dar în limba română avem: ”dacă ești bun vei fi luat de prost” și ”nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită”.  Dar ce-ar fi dacă intenția primordială înaintea fiecărei acțiuni ar fi aceea de a fi buni și de a face bine? 

Temerea principală pentru care cele două zicale de mai sus sunt prezente undeva în capul nostru este aceea de a nu fi păcăliți sau înșelați. Cred că este și această lipsă de încredere care există la nivel colectiv, această dorință de ”a avea încredere abia după ce mi se demonstrează că merită” în loc de ”am încredere până la proba contrarie”. 

Ce ar însemna să pornim de la premisa că celălalt merită? Merită să fie auzit și văzut, merită să cred că și el are intenții bune, așa cum am și eu. De multe ori mi se spune că sunt naivă, doar că este mare diferență între încredere și naivitate. Prima dintre ele presupune să iau în calcul niște informații de context sau să analizez puțin situația. Naivitatea apare atunci când ignorăm dovezile și alegem să credem ceea ce ne-ar plăcea să fie adevărat.

Bunăvoință 

A fi binevoitor înseamnă a dori mai degrabă binele. Cum sunt oamenii? Mai degrabă bine sau rău voitori? Eu aș zice că sunt mai degrabă binevoitori, cei mai mulți, doar că nu au energia sau determinarea de a pune în practică asta. Poate că se tem mai mult?! Sau poate că sunt prea preocupați de sine? 

Tema World Happiness Summit de anul acesta a fost KINDNESS. Bunătatea ca intenție, ca formă de manifestare și de curaj. 

Când am mai scris despre bunătate, am povestit despre cum am pierdut-o pe mama. Într-o dimineața mohorâtă, cum sunt mai toate la Brașov, a sunat telefonul și doamna care stătea cu mama mi-a zis printre sughițuri de plâns că n-o găsește. Am rugat-o să respire adânc și să-mi dea mai multe detalii: unde era ea, unde era mama. N-am reușit să scot mare lucru de la ea și, în timp ce mă pregăteam să ies pe ușă, i-am zis să mă aștepte că ajung în cinci minute. Am zburat pe stradă, cu ochii în toate părțile, pe măsură ce mă apropiam de locuința mamei. Unde ar fi putut fi? Unde ar fi vrut mama să meargă? Ce a făcut-o să fugă? Purtam în capul meu acest dialog inutil, mama rareori mai știa cine e sau unde e. Mă îngrozeam că ar fi putut să-și dea seama la un moment dat că nu se poate întoarce. 

După ce am dat vreo două ture de bloc, am sunat la 112. Înregistrarea datelor a durat foarte puțin, iar polițistul la care am fost transferată, mi-a zis că au găsit-o deja pe mama, cam la un kilometru de casă. Mama era cu niște oameni de bine, care și-au dat seama că e posibil ca ea să se fi pierdut, pentru că ezita și aluneca. Știu și înțeleg ce noroc mare am avut atunci. La șase grade, mama plecase în hainele de casă. Domnul îi dăduse geaca lui cu glugă. Ea stătuse cu ei de vorbă, fără să le poată spune prea multe, doar zâmbind și mulțumind.

Mama a fost găsită pentru că niște necunoscuți au ales să fie oameni buni și să presupună că are nevoie de ajutor.

Poate că a durat jumătate de oră toată căutarea. Știu doar că am avut mare noroc. După ce am recuperat-o, eram în mașină cu ea și cu Ada, când mama a zis: 

– Suntem foarte bine, fetelor. 

Eu nu am moștenit de la ea această capacitate extraordinară. Eram tentată mai degrabă să văd ce e greșit, ce nu funcționează, ce trebuie corectat. M-am antrenat să pot face asta. Am un optimism realist foarte lucrat. 

Din fericire, toate studiile arată că optimismul contribuie la calitatea vieții. Te ajută să vezi ce funcționează în prezent și să-ți faci strategii mai bune pentru viitor. 

Aveam cândva o discuție cu o clientă în coaching care avea dificultăți de a se considera optimistă pentru că avea impresia că înseamnă să speri fără să faci nimic, fără să cauți, fără un plan și fără să depui vreun efort. Vezi, de asta contează ce definiții avem pentru lucruri, pentru că uneori ne pot împiedica. 

Bunătatea nu e naivitate, tot așa cum optimismul nu e speranță deșartă fără acțiune.  

”Gândirea optimistă reflectă credința unei persoane că va găsi căile sau modalitățile către îndeplinirea obiectivelor pe care le are și că va fi motivată să utilizeze aceste modalități. Noi considerăm că speranța, astfel definită, servește la crearea stării de bine a oamenilor”.  

Teoria speranței (Hope Theory, A Member of the Positive Psychology Family), C. R. Snyder, Kevin L. Rand, & David R. Sigmon

Cred cu tărie că bunătatea e și un act de curaj. E nevoie de curaj pentru a risca să faci tu primul pas, să spui tu prima vorbă bună.

Într-o lume în care suntem încurajați să ne protejăm, să ne retragem, să fim atenți să nu fim răniți, bunătatea presupune să rămâi deschis. Să alegi să vezi omul din fața ta înainte de a-l judeca. Să oferi puțin din timpul, atenția sau încrederea ta fără să știi exact ce vei primi în schimb.

Poate că nu întotdeauna vom avea dreptate. Poate că uneori vom fi dezamăgiți. Dar cred că viața devine mai bună atunci când pornim de la premisa că oamenii merită.

O dată pe lună țin la București un grup de reflecție și autocunoaștere. Pentru întâlnirea din iunie am ales tocmai curajul. Nu curajul spectaculos despre care se scriu cărți și se fac filme, ci curajul discret din viața de zi cu zi: curajul de a spune adevărul, de a pune o limită, de a cere ajutor, de a încerca din nou, de a fi vulnerabil și, uneori, chiar curajul de a fi bun.

Dacă simți că tema asta te cheamă și pe tine, te aștept la Ototo pe 18 iunie, de la 18, pentru două ore de reflecție, conversație și exerciții care să ne ajute să înțelegem mai bine ce fel de oameni vrem să fim.