„Horror Vacui” e mai mult decât un proiect artistic. Este un spațiu de confruntare interioară, de sinceritate, de îndrăzneală de a spune lucrurilor pe nume. Este un performance despre abandon și opusul acestuia, despre cum mii de copii au avut de suferit în timp ce au fost instituționalizați în case de copii. Sunt mărturii ale celor care au fost acolo, ale supraviețuitorilor, dar și ale celor care au documentat și construit Muzeul Abandonului.
Eu am primit provocarea de a scrie o poveste despre opusul abandonului. În seara de 15 februarie am fost acolo, la Galateca, cu emoție și recunoștință. Am fost acolo, în sală, cu inima strânsă, cu emoția crescândă a celui care își vede cuvintele devenind glas, ritm și prezență. Chiar Ada, fiica mea, a citit povestea scrisă de mine.
Textul este unul ficțional, despre o relație mamă-fiică, complet diferită de relația mea cu mama sau de a mea cu Ada, dar avem nevoie să cunoaștem și poveștile altora și să înțelegem că viața nu e doar despre noi… e în legătură cu ceilalți. Ada a citit cu forță, cu sensibilitate și umor. A fost greu, am plâns.
Am locuit în Spania de când aveam aproape 20 de ani. Nu eu am ales. Am urmat-o pe mama. Sărăcia noastră e mai săracă decât la ei. Sau așa era. Mama zice că trebuie să-ți imaginezi cum era totul pe vremuri la noi. Hm, până și la mine sunt vagi amintirile. Mă dor amintirile. Țara asta doare. Mama a mai vrut să plece o dată înainte. Și acuma zice că-i pare rău că n-a rămas.
Cică e nevoie să-ți povestesc și de tata. Aproape toți bărbații din România sunt alcoolici. Distribuția lor pe grupe de vârstă e descrescătoare, în generațiile mai tinere procentul scade. În fine, tata era bețiv, s-o spunem pe-a dreaptă. Dar era din-ăla bun. Bea în fiecare zi, râdea, se înmuia și se ducea la culcare. Stătea pe scaunul din bucătărie, ăla de pe stânga cum intrai, își pusese niște perne la spate, că se așeza pe la prânz și nu mai pleca de acolo decât pe la șapte, cică se ducea să vadă știrile, dar adormea în fotoliu. Eram încă la liceu când mama s-a dus două luni în America să o ajute pe ceva nepoată de-a nu știu câta, care născuse. Când s-a întors, a vrut să dea divorț de tata. Venise cu două valize enorme, pline de tot felul de prostii: o mașină de curățat legume, cafea cu arome, un set de capace din plastic reutilizabile pentru oale, un fierbător de ouă.
Mama zice că ar fi vrut să rămână mereu în America. O înțeleg. A ajuns la nepoată-sa la Miami în ianuarie, într-un an când de mai mult de o lună nu se văzuse soarele în București. Nu ningea, era doar o ceață mai mult sau mai puțin deasă care cuprindea totul, ca o pâclă, de aveai impresia că trăiești într-un coșmar. Oamenii ieșeau pe străzi doar când nu aveau încotro, se scurgeau pe lângă clădiri, că altfel nu aveau cum să-și dea seama pe unde umblă. Noi stăteam într-un apartament la parter și tata s-a îmbolnăvit, mai întâi am crezut că e doar o gripă. La trei dimineața, când se lăsa ceața mai rău peste noapte, tata simțea că parcă l-ar fi sufocat o plapumă grea. Mă duceam la el, îl ridicam pe perne, el horcăia și reușea să-mi zâmbească atunci când îi țineam cana cu ceai la gură.
Mama ne-a sunat de la Miami și ne-a povestit de soare, de străzile enorme, de magazinele uriașe, de mașinile ca niște vapoare. Râdea de noi când îi ziceam că nu vedem nici măcar până pe trotuar. S-a întors în martie, a zis că vrea doar să facă ordine și s-ar duce înapoi. Am crezut-o în stare, ne-ar fi lăsat fără să clipească, zicea că o viață s-a chinuit și că vrea să îmbătrânească la soare. Noroc că s-a hotărât verișoara aia a mea să se întoarcă definitiv în România. Când a aflat, mama a zăcut în pat o zi, și-a dat seama că nu mai poate pleca, nu s-ar fi descurcat singură, avea doar o viză de turist pe zece ani și nu vorbea engleza. Cu nepoată-sa n-a mai vorbit vreo doi ani.
Tata n-a zis nimic când ea l-a anunțat că-l lasă și că pleacă unde-o vedea cu ochii, doar să nu-l mai vadă. El se făcuse mic de tot, se împuținase, încă nu știam cât de grav bolnav e, încă mai lucra. Pe mine m-au apucat toți dracii și i-am zis. El a încercat să mă îmbuneze, să nu mai țip, să nu mă mai supăr așa, că nu-mi face bine.
Mama zice că fetele învață de la mame curajul și de la tați puterea
Târziu, foarte târziu am înțeles-o pe mama. Toată viața doar ea a vrut lucruri, ea a cerut, ea a făcut, a trebuit să-l împingă de la spate să dea un concurs de maistru, să ceară o locuință de la serviciu, să cumpere mașina aia amărâtă. Când i-au zis că tata nu nai are mult, i-am văzut preț de o clipă negocierea pe care o avea cu ea însăși. I se mișcau ochii în cap de zici că era în transă, în jos se gândea că rămâne, în sus că-l părăsește, la stânga și la dreapta erau toate complicațiile administrative. Sunt sigură că cele șase luni pe care i le-au dat tatei au fost un termen acceptabil pentru ea. Tata s-a stins la fix 180 de zile. În vreo șase luni mama a vândut apartamentul, a luat o garsonieră unde m-a lăsat singură pentru ultimii doi ani de liceu și mi-a zis că mă așteaptă în Spania.
Știu că vorbim despre cât de aproape ar trebui să fim de părinții noștri. Vorbim despre suferințele pe care ni le provoacă și despre cum ne distrug viața. Am confruntat-o și eu pe mama și mi-a zis că n-am simțul umorului. A început să-mi povestească despre cât de greu i-a fost ei, cum a plecat din satul ăla unde se putea merge cu mașina doar când nu ploua, unde nu exista tren, și de unde a plecat ea la liceul cu internat de la oraș. Nu le-a purtat pică alor ei, au făcut cât au putut și cât s-au priceput. N-a impresionat-o nimic din ce i-am zis, mi-a răspuns doar că sunt prea slabă, prea sensibilă și că încerc să dau vina pe ea, dar că ea n-o să se obosească să-mi care mie povara, fiecare-și duce soarta așa cum poate, nu-i treaba ei să fac eu pace cu mine. Iar cu ea pot fi în război sau în omenie. Că ea a avut mereu curaj, dar că eu sunt o fricoasă. Că tata a fost slab și poate cu el semăn.
Nu m-a supravegheat nimeni cât am rămas la garsonieră. Bunicii din partea tatălui muriseră de mult, iar cei din partea mamei ieșeau greu din satul fără asfalt și gară. Mama zice că aș fi putut să mă distrez mai mult, dar mie mi-era frică să nu apară neanunțată și… Mi-a fost frică de ea. Nici nu știu de ce, că nu m-a atins niciodată. Probabil că m-am temut mereu să n-o dezamăgesc, m-ar fi respins și mai tare.
Mama zice că Spania i-a adus doar bucurie. Când am ajuns eu acolo, locuia în Granada, un apartament mic, doar cu un dormitor, la mansarda unei case de pe o stradă aproape de centru. Clădirea era enormă, vreo douăzeci de apartamente, cu o curte interioară mare, cu palmieri care depășeau acoperișul. În curtea aia am învățat eu să mă apropii de oameni. Acolo beam cafeaua dimineața și un ceai sau un pahar cu vin seara cu vecinele. Curtea aia cu palmieri m-a salvat pe mine de mine.
Femeile alea erau servitoare sau îngrijitoare, aveau familiile în țară și povesteau tot timpul despre copiii și soții pe care-i vizitau doar de Paști și de Crăciun. Ajunsesem să-i cunosc pe toți din spusele lor. Știam că Luminița are trei băieți, că Marinela are un băiat și o fată, că Ioana așteaptă ca fiul ei să termine liceul și să vină și el, că Mariei i-au ajuns fiicele în Italia și că nu mai speră. Existențele lor suspendate proiectau umbre pe zidurile groase ale clădirii. Timpul lor nu era niciodată acum, era fie trecutul, despre care își aduceau aminte cu din ce în ce mai multă tristețe sau furie ca să-și poată justifica prezentul, fie viitorul, despre care vorbeau cu speranță, despre cum o să vină cu toții în Spania, cum o să se mute din casa care ne ocrotea pe toate. Binele era ceva care urma să se întâmple. Deși lumină și căldură, era totul ca în ceața aia oribilă din București când a fost mama plecată. Prezentul lor nu exista.
Mama zice că eu nu sunt în stare să mă adaptez. Că am depins mereu de ea. Eu am vrut doar să mă iubească și nu să mă considere o povară. Am vrut să plec, dar firele care m-au legat de ea s-au întins până la maximum și m-au tras înapoi de fiecare dată când am vrut să mă duc undeva. Nu i-am mai reproșat nimic, ce rost ar fi avut.
Femeile au puteri mai mari decât își imaginează. Au puterea de a rămâne și cea de a pleca.
Mama zice că fetele învață de la mame să fie fericite și de la tați că merită să fie iubite
Când eram mică, mi-am imaginat că voi reuși să mă desprind și să mă duc undeva unde să fiu singură. Să nu depind de nimeni și nimeni să nu depindă de mine. Puteam să rămân la București, puteam să mă duc și eu în Italia, ca prietenele mele, multe dintre ele aveau mamele plecate acolo, dar am ales să merg la ea. Mereu am ales-o pe ea și nu pe mine, pe mine nu mă găseam nicăieri.
Mama zice că visez prea mult. Când am ajuns în Spania nu-mi ardea de vreo școală, m-am apucat și eu de muncă. Mi-am găsit mai întâi de lucru la o doamnă la care am mers să fac curățenie și să am grijă de mama ei foarte în vârstă. Doamna Imelda fusese profesoară de spaniolă și s-a ținut de capul meu să învăț limba, mi-a dat cărți, m-a pregătit, m-a corectat când vorbeam cu greșeli. Pe măsură ce trecea timpul, mama ei s-a îmbolnăvit din ce în ce mai tare. Mai întâi m-a confundat cu cealaltă fiică plecată să predea în Argentina, îmi zicea Roza, n-o contraziceam. Făceam lecții zilnic cu Imelda, așa am reușit să vorbesc, să scriu și să citesc perfect.
Poate crezi că am făcut un transfer, că Imelda a devenit mama pe care n-am avut-o niciodată, nu mă lua cu d-astea, n-are rost. Câțiva oameni foarte răsfățați de soartă încearcă să-i convingă pe alții la fel de privilegiați ca ei despre cum ar trebui să arate viețile noastre, dar ignoră distribuția naturală a norocului. Cei mai mulți părinți sunt vai de capul lor și copiii trebuie să se descurce singuri. Doar că la un moment dat nu mai sunt copii, sunt adulți și refuză să vadă asta, se cred Peter Pan, veșnic tineri și fără responsabilități.
Mama zice că puteam să fac orice, că puteam să studiez, că… A dat vina pe mine, dar uită să spună că-mi cerea bani de chirie și de mâncare. Îmi tot atrăgea atenția că ea nu a avut șansele mele, că n-a putut să meargă la școală, că a trebuit să se angajeze de tânără, că apoi s-a măritat cu tata. Cu tata era simplu, îmi zicea că sunt frumoasă și deșteaptă, ea-mi zicea mereu că nu mă străduiesc destul.
Mama, mămica mea, eu te-am iubit mereu. Mi-era frică să-ți spun, mi-ar fi fost greu să mă uit în ochii tăi albaștri și să te văd cum taci, eram sigură că nu mi-ai fi răspuns. Erai atât de încrâncenată și de nemulțumită mereu. Ți se părea că ești urmărită de ghinion și că doar din cauza noastră nu ai putut avea tu o viață împlinită.
Aproape că îți percep îngrijorarea, te întrebi ce e cu povestea asta tristă? Unde oare vreau să ajung? Gândește-te la tine, la toate momentele în care ai avut impresia că ești singur/ă și n-ai zis nimănui, ți-ai dus fricile cu tine, le-ai lăsat mai întâi să meargă în urma ta, întorceai capul la fiecare pas, mergeai din ce în ce mai repede și ele erau tot acolo. Pe când voiai s-o iei la fugă, ai simțit că ele ți se urcă în spate, astfel încât oriunde te-ai fi dus ele ar fi fost cu tine, râzând în cârca ta, una care te cuprindea cu picioarele de după talie și care te strângea să mergi mai repede, alta pe umeri care hohotea când voiai să te apuci de ceva nou, alta de-a curmezișul care ți se ținea de brațul drept cu care voiai să te apuci de lucruri și care îți sărea în față înainte să pășești spre necunoscut. Și eu eram ca tine, cu toții suntem la fel când ne e frică. Ducem cu noi umbrele propriilor ezitări.
Mama zice că fetele învață de la mame că au voie să primească și de la tați că au dreptul să refuze
Pe soțul meu l-am cunoscut în casă la Imelda. Venea cu taică-său, care era grădinar. El ajunsese în Spania de mic, ar fi trebuit să se simtă confortabil, dar era încrâncenat și furios, iar eu am crezut că e puternic. M-am îndrăgostit de el, l-am văzut într-o dimineață când tundea iarba la bustul gol, razele soarelui îl îmbrățișau și mi-am dorit să fiu eu în locul lor. M-am mutat cu familia lui. Cică îl cauți pe tac-tu în bărbatul cu care te măriți, eu sigur n-am căutat nimic, de fapt nimeni nu face asta, fie alegi pe cineva care seamănă cu unul dintre părinții tăi, fie e exact opusul, sunt puține combinații și mereu poți găsi o justificare, pe când e doar o orbire temporară, o imbecilitate tranzitorie. Poți fi oricât de deșteaptă, oricând te poți îndrăgosti ca proasta.
Nu m-a bătut de la început. Mai întâi m-a criticat pentru orice. Am vrut să merg la muncă în continuare și nu m-a lăsat. Aparenta lor prosperitate, erau oameni de afaceri, aveau o firmă de amenajare de grădini, le permitea să mă țină acasă. Eram din nou singură, înconjurată de familia lui.
Mama zice că ar fi trebuit să plec mai repede de acolo, că trebuia să-mi dau seama, dar nu aveam unde să mă duc, de câte ori aduceam vorba că nu mi-e bine îmi zicea că nu știu să negociez sau să pun problema cu el, că nu știu să-l manipulez, că o femeie poate obține orice vrea ea dacă e destul de deșteaptă.
Mama zice că fetele învață de la mame că au voie să încerce și de la tați că au dreptul să ceară
Mama a murit cu o lună înainte să aflu că sunt gravidă. Fusesem mereu singură, chiar dacă eram cu ea, așa că golul pe care-l lăsa era ceva cunoscut.
Mama a murit într-un accident. Se grăbea și n-a văzut mașina. Am fost cu toatele la înmormântare, cu Luminița, Marinela, Ioana și Maria. Am stat și am povestit cu ele o noapte întreagă. Era iunie, nici prea cald, nici prea frig, capela avea toate ușile și toate ferestrele deschise, am auzit toate mamele, mătușile, bunicile și străbunicile, nu doar ale noastre, veniseră multe de tot, de pretutindeni, ele mereu sunt lângă noi și ne apără. De noi însene nu ne pot apăra, de gândurile care sunt ale noastre și credem că sunt vocile lor, nu, de acelea nu ne pot proteja, că-s din capul nostru, ale noastre sunt și nu ale lor. Ele nu ne zic nimic, sunt înțelepte în eternitate, doar ne țin în brațe.
Mereu am căutat-o pe mama. I-am spus târziu de tot că n-o găseam nicăieri. Mă culcam cu ea în gând și speram să o visez. Nu-mi doream decât să-mi zică „tu poți” sau „ai curaj” sau „o să te descurci”. Strângeam pleoapele seara și-mi imaginam cum ar fi fost. Am pierdut atât de mult timp! Aș fi putut să-i zic eu ei lucrurile astea, să-i zic ei că poate, că are curaj, că o să se descurce, dar ea n-avea nevoie să afle de la mine, știa și singură, mă întreb cum de-a reușit, nu cred că-i zicea bunica la cât am cunoscut-o. Eu auzeam mereu contrariul de la ea: că nu pot, că nu sunt în stare, că sunt înceată, că sunt slabă, că n-o să reușesc, că greșesc… . Poate pentru că-l ura atât de tare pe tata m-a urât și pe mine.
E greu să fim curajoase pentru noi, dar e simplu să facem asta pentru copiii noștri.
Acum o aud pe mama spunându-mi tot felul de lucruri, dar știu prea bine că nu e ea, ci mintea mea care proiectează o mamă bună așa cum ea n-a fost. A trebuit ca ea să moară ca să pot accepta că pot fi și singură mama mea. Când am înțeles asta, mi-am dat seama că pot fi mama oricui.
Te-ai speriat? Iubirea și ura sunt cuvinte mari și ar trebui să le folosim cu grijă, vei spune în gândul tău, poate. Și că nu avem voie să-i judecăm pe părinții noștri. Bine, dar tu cum faci? Când îi consideri vinovați de toate neputințele tale, când zici că din cauza lor te porți aș acum te porți, că din cauza lor ai intrat în relații nepotrivite, nu tot asta faci?
Suntem cu toții extrem de asemănători. Uită-te la noi. Avem aproape aceeași înfățișare, suntem aceeași specie, avem ochi, mâini și picioare la fel. Ne naștem la fel de neputincioși și ne ia mult timp să creștem. Dacă eu aș fi mama ta, ți-aș spune că poți, că meriți, că ai curaj, că te descurci. Vezi bine că folosesc prezentul și nu te condiționez cu nimic, nu-ți zic că vei putea sau că o să poți, nici că ai putea dacă… Dacă eu aș fi mama ta, dar nu sunt, așa că-mi văd de treabă și-mi spun mie că pot, că am curaj, că mă descurc.
Dacă toți am realiza că putem fi mamele noastre! Dacă toți am realiza că suntem mamele noastre și, în același timp, mamele tuturor. Dacă noi toți suntem mame, mamele nu fac rău copiilor lor și nici nu-și fac rău între ele. Dacă mamele ar conduce lumea, am avea o lume mai bună, în care toți copiii ar trăi îndestulați, iubiți și în pace.
Ultima bătaie pe care am luat-o a fost când eram deja gravidă. El nu știa. Era secretul meu, copilul meu, speranța mea. El mi-a dat doar o palmă, dar eu m-am dezechilibrat și am căzut de pe scaun. Am tras după mine fața de masă, ciorba era fierbinte, mereu îl așteptam cu mâncarea proaspătă și caldă. Era tot la bustul gol, era vară, soarele tot pe el îl mângâia, dar eu aș fi vrut să-l ardă. N-am zis nimic, m-am ridicat, am strâns și am spălat pe jos, m-am dus să mă schimb, mi-am luat doar actele și am plecat. El venea după mine prin casă și îmi explica despre cât de tare s-a enervat că am pus din nou leuștean în ciorbă, doar știam că lui nu-i place, probabil că am făcut-o intenționat ca să-l enervez, o mâncare ca lumea nu sunt în stare să-i gătesc deși stau acasă ca o prințesă toată ziua iar el muncește de dimineața până seara.
M-am dus la Imelda și ea m-a invitat să mă mut la ea. Într-o lună am și semnat actele de divorț. În ziua aia am pierdut și sarcina. Vreo săptămână n-am putut să mă dau jos din pat, apoi mi-a fost rușine de Imelda, așa că m-am ridicat și am început să fac curățenie. M-a oprit și mi-a zis că avea o angajată pentru asta, că eu venisem să-i cer ajutorul pe care ea mi l-a oferit cu bucurie. M-a salvat a doua oară. M-a trimis la o școală de asistente medicale și mi-a zis că pot locui la ea până o termin.
La școală am învățat să mă apropii de oameni cu nesfârșită căldură, grijă și curiozitate.
Suntem cu toții răniți, dar ne rupem sistematic cojile bubelor ca în copilărie când nu ne puteam abține și ne scărpinam până când ne dădea sângele. Creștea o coajă nouă, iar noi o râcâiam din nou, până când pielea creștea groasă peste piele. Chiar și după ce se închidea, urma era vizibilă mult timp. Suntem cu toții răniți și umblăm cu durerea la vedere, dar nu suflăm pe răni, punem sare mereu. Plângem și ne plângem că nu vine cineva să ne ia în brațe. Ne plângem că suntem singuri și uităm să-i vedem pe cei care ne sunt aproape.
Când am terminat școala de asistente m-am mutat la Almería. Vine din denumirea veche în arabă, Madīnat al-Mariyya, însemnând orașul turnului de veghe. Mă plimb deseori pe țărm, mă uit până departe în zare, am senzația că și eu veghez asupra lumii.
Învățăm foarte târziu să acceptăm frumusețea prezentului în încercarea disperată de a repara trecutul. Învățăm târziu că e mult mai valoros să căutăm oamenii buni pe care îi putem găsi în jurul nostru sau să găsim ceea ce e bun în cei pe care-i avem deja. Deseori ne străduim prea mult să-i reparăm pe unii dintre ei, le explicăm, îi somăm, dar schimbarea vine doar dacă ei acceptă că greșesc și vor ei înșiși să se schimbe.
Ți-am tot zis ce zice mama… Da, încă vocea din capul meu sună a vocea ei, dar eu știu că e vocea mea. Îmi dau voie să o chem să-mi vorbească, dar știu că e doar modalitatea prin care o țin vie. Mama a zis tot felul de lucruri despre cum ar trebui să învețe fetele lucruri de la mamele și de la tații lor, dar eu știu de mult că fetele învață singure.
Fetele învață singure curajul, puterea, fericirea, iubirea. Fetele învață singure că au voie să primească și că au dreptul să refuze, că au voie să încerce și că au dreptul să ceară. Fetele învață singure și, în același timp, învață de la toate fetele și femeile care sunt alături de ele.
Te vei fi întrebat deja care a fost viața mea în Almería până acum. Te vei fi întrebat deja dacă mi-am găsit pe cineva sau dacă am copii. Răspunsul e da la ambele întrebări. Timpul, turnul, marea și vântul m-au vindecat. Soțul meu e columbian. Am învățat multe lucruri de la el despre cum putem fi mai recunoscători, mai smeriți și cum putem avea mai mult simț al umorului în viață.
Uită-te bine în jurul tău… uită-te și la tine… călătoria către sfârșit a început deja. Unele călătorii sunt mai lungi, altele mai scurte, unitatea de măsură e foarte relativă: pământul se va sfârși, soarele va înceta să mai emane căldură, anotimpurile se sfârșesc, animalele, totul este în prag de moarte.
Nu te speria așa, acceptă firescul. Doar dacă îmbrățișăm ideea de sfârșit ne va bucura mai mult călătoria. Am început ca moașă de moarte în clinica paliativă în care am lucrat. Apoi s-a schimbat denumirea și sunt moașă de sfârșitul vieții. Ne sperie moartea deși e singurul lucru pe care nu-l putem evita.
Toate conversațiile pe care le am cu oamenii care mai au puțin de trăit sau cu aparținătorii lor sunt despre alți oameni. Bucuria vine din conectare, din conectare vine iubirea. Pe lumea asta sunt două constante, viața și moartea, și ceea ce le leagă și le transformă e iubirea. Ne naștem, iubim și apoi murim.
Te rog să te duci la cineva când termini de citit și să-i declari iubirea ta. Să-i spui cât de mult contează pentru tine că există, câte lucruri frumoase ați făcut și câte vă mai așteaptă în timpul care vă va fi rămas să-l aveți împreună. Îmbrățișează-o sau îmbrățișează-l, plângeți împreună, sigur vă vor da lacrimile, bucurați-vă că (încă) mai sunteți.
Eu îți mulțumesc că ai stat cu mine și ai citit povestea, te iubesc.
