Dacă Brașovul ar fi o persoană
ar fi un bărbat de vârstă medie îmbrăcat cu pulover pe gât
În 2020 am răspuns unei provocări care suna așa: dacă ar fi să te gândești că orașul e o persoană, ce fel de om ar fi Brașovul? A ieșit un articol publicat în revista Zile & Nopți. Unii cititori au fost indignați, alții amuzați, dar tuturor li s-a părut că există niște asemănări.
La mai bine de cinci ani distanță, mă mut la București. Pregătesc și o descriere a capitalei, fii pe fază până săptămâna viitoare.
Pentru mine, Brașovul este un bărbat de vârstă mijlocie, cam pe la 45 de ani. Ușor depășit de vremuri și evenimente, confuz, pentru că nu mai știe exact care îi este identitatea. Caută să se conformeze, să se adapteze, dar nu prea știe în ce direcție să o apuce. Rudele i-au plecat de ani buni din țară, mai ales în Germania, dar are și câțiva prin Canada sau SUA. În afară de verișorii din Ungaria, a descoperit de curând și niște rude prin țări mai calde, câțiva în Spania, alții prin Italia.
A călătorit mult și asta l-a ajutat să vină cu idei noi, dar niciodată nu e prea sigur ce ar trebui să facă. E sportiv, adoră natura și umblatul pe munți. Poate de aceea puloverul pe gât, cu fermoar până la jumătatea pieptului, a devenit uniforma lui nelipsită.
Aproape în fiecare zi urcă pe Tâmpa pe jos. Caută șopârle. Vrea doar să le privească, pentru că legenda spune că odată, pe munte, se adăpostea un balaur. După ce balaurul a fost ucis, au apărut șopârlele, iar oamenii cred și azi că dacă vezi una, îți poartă noroc timp de un an. Dacă îi faci rău, ai parte de ghinion trei ani.
Cândva a terminat o facultate tehnică. Părea că industria se va revigora, dar acum nu mai e așa de sigur. Lucrează într-o multinațională, își face treaba, dar nu știe nici dacă îi place, nici ce altceva i-ar plăcea.
E timid. Iese în oraș doar cu prietenii, în locuri cunoscute. Se plâng împreună de atmosfera stătută și de poluare. Așteaptă prima zăpadă ca să iasă la schi. Când era mic, schia din noiembrie până în februarie. Acum încălzirea globală i-a răpit bucuria asta.
Refuză să vadă ce apare nou. E prea prudent să încerce, prea convins că nimic nu se ridică la înălțimea așteptărilor lui. Se plânge că nu sunt concerte destul de bune, că teatrul nu aduce nimic nou, dar stă mai mult în casă, gândindu-se la posibilitățile pe care nu le are. Se plictisește, dar n-are energie să iasă.
Poate că descrierea mea e dură. E doar imaginație. Poate că Brașovul se va schimba și va deveni mai energic, mai deschis, mai curios și mai puțin temător de ceea ce e nou și diferit. Poate că va găsi curaj. Poate.
