Recomandări de lectură

Am fost întrebată cum îmi aleg cărțile pe care le citesc. Comand online sau merg în librărie? Iau ce-mi face cu ochiul sau am o listă? E o întrebare interesantă, pentru că am mai multe feluri în care aleg ce citesc.

Mă uit la premiile literare și la nominalizări. Mai puțin la Nobel și mai mult la Booker Prize, International Booker, Women’s Prize for Fiction, Prix Goncourt sau altele. Mă uit la listele lungi și la cele scurte și, uneori, acolo descopăr autori despre care nu auzisem până atunci. Nu înseamnă că citesc automat o carte pentru că a fost nominalizată sau a câștigat un premiu, dar vânez mereu voci pe care poate altfel nu le-aș fi întâlnit.

Practic, în primul și în primul rând, citesc autori despre care am auzit undeva sau pe care îi cunosc și care îmi plac. Citesc cam două volume pe săptămână, uneori și mai mult. Am avut și ani în care am citit doar o carte pe săptămână. Tot înseamnă multe, multe cărți citite. Astfel încât sunt foarte amestecate lucrurile. De unele nu-mi aduc aminte absolut nimic. Am tot zis că fac fișe, că-mi notez, că scriu pe stories pe Insta sau pe goodreads, nimic nu merge la mine. Citesc, poate rețin, poate nu, dar poate că măcar știu dacă vreau sau nu să mai citesc autorul. Sunt autori pe care îi aștept să publice și pe care îi cumpăr aproape fără să mă uit despre ce este vorba, cum e Jo Nesbø, nordicul meu preferat dintre autorii de thrillere.

Îți las mai jos detalii despre cărțile pe care le-am citit și mi-au plăcut în iulie și august. Pe cele despre care mi-a fost greu să vorbesc sau m-am temut că mă înjuri dacă te apuci de ele, nu le-am menționat. 

Capitularea, de Françoise Sagan

De Françoise Sagan am mai citit cândva Vă place Brahms (pe YouTube e filmul integral făcut după roman, îți las link). Și în Capitularea am găsit aceeași oglindă clară a intrigilor din societatea pariziană: legături clandestine, amoruri împărtășite sau nu, minciuni și trădări. Sunt tocmai lucrurile care o fac pe Sagan un fin observator al motivațiilor umane.

E foarte amuzant să-mi amintesc cât de oripilată eram în adolescență când am citit-o prima dată, de felul în care personajele ei se mint, se ascund unele de altele și acceptă cu o naturalețe care mie mi se părea de neînțeles faptul că unul dintre ei iubește (și) pe altcineva. Pentru mine, atunci, lucrurile erau mult mai rigide: relațiile ar trebui să fie ușoare dacă partenerii se iubesc și ar trebui să plece când n-o mai fac. Porneam de la premisa că oamenii vorbesc sincer unii cu alții, ceea ce am descoperit că nu e adevărat. Acum realizez cât de diferiți sunt oamenii de felul în care credem noi că ar trebui să fie. Poate că asta s-a schimbat cel mai mult în mine: nu neapărat ce accept sau ce nu accept, ci nevoia de a judeca mai puțin și de a înțelege că lumea e mult mai diversă și mai complicată decât niște categorii limitative. Și că e necesară mult mai multă muncă, pe lângă iubire, ca o relație să funcționeze.

Lucile este savuros de confuză în privința vieții și a rolului ei în ea și, în același timp, teribil de hotărâtă să nu depună niciun efort. Munca o plictisește. Este capabilă să nu facă nimic perioade lungi de timp, iar ideea de a munci pare să o rănească. Cu siguranță nu o interesează.

Pentru mine, atât de preocupată de productivitatea fiecărui moment, a fost foarte interesant să o descopăr pe Lucile. Dacă acum niște ani m-ar fi interesat mai mult viața ei personală, deciziile și confuzia în ceea ce-i privește pe iubiții ei, acum m-a uimit cât de străină mi s-a părut o persoană complet interesată doar să stea.

Cred că și asta face cititul pentru mine: îmi lărgește lumea. Îmi dă ocazia să întâlnesc oameni foarte diferiți de mine, să observ feluri de a fi pe care poate nu le-aș înțelege din prima și să rămân curioasă în loc să mă grăbesc să spun dacă cineva are sau nu dreptate. Până la urmă, poate că despre asta este și cititul: despre a descoperi cât de multe feluri există de a fi om.

Domnul Wilder și cu mine, de Jonathan Coe

Există multe unghiuri din care poți privi un roman și poți încerca să-l povestești. Crezi în destin/ kismet / soartă ? Știi, cum citești prin reviste, mă rog, acum pe social media, și vezi că cineva a fost descoperit din întâmplare și a devenit model sau că a participat la un casting și, de acolo, viața i s-a schimbat? Zona aceea cu întâmplări posibile, dar improbabile? E plăcut de citit despre ele.

Imaginează-ți că o tânără din Atena, plecată să călătorească prin America, ajunge la o cină la Hollywood pentru că s-a împrietenit cu o fată întâlnită în autobuz. La restaurant îi întâlnește pe Billy Wilder și pe I.A.L. Diamond, regizor și scenarist. Un an mai târziu primește un telefon și ajunge să lucreze ca interpretă pe platoul filmului Fedora, pe care Wilder îl filmează în Grecia. Dintr-o întâmplare în alta, ajunge apoi să însoțească echipa la filmările din Germania și Franța. Și, fără să-și fi propus asta, întâlnirea aceea îi schimbă viața și îi deschide cariera de compozitoare de muzică de film.

Dar romanul este (și) despre dedicare, despre îmbătrânire, despre copii, despre război și ororile lui. Este și despre ce se întâmplă cu un artist atunci când lumea nu mai pare să aibă nevoie de ceea ce știe el să facă atât de bine.

Jonathan Coe e un autor care-mi place foarte mult. Are un umor fin și ascuțit, iar aici îl folosește foarte bine ca să vorbească despre lucruri care, în fond, sunt destul de grave: îmbătrânirea, memoria, pierderea, arta și felul în care toate astea se amestecă.

Romanul te poartă de-a lungul vieții Calistei, de la întâlnirea aceea improbabilă cu Wilder, care îi deschide o lume la care nici nu se gândise, până în prezentul ei, când se uită înapoi la ce a făcut cu viața ei. Și îmi place că se vorbește chiar la început de Fălcial lui Spielberg, cu succesul uriaș al filmului și cu felul în care Wilder privește această nouă formă de cinema care începe să schimbe Hollywoodul. Rechinul devine aproape un simbol al unei lumi noi care vine peste generația lui Wilder.

Iar spre final ajunge la Arca lui Schindler, film pe care, în roman, Wilder ar fi vrut să-l facă și pe care îl privește prin propria lui poveste și prin pierderile familiei sale. Coe leagă astfel începutul și sfârșitul unei epoci cinematografice, dar și două feluri foarte diferite de a vorbi despre trecut prin film. Filmul Lista lui Schindler avea să fie făcut, bineînțeles, de Spielberg.

Beautiful You, de Chuck Palahniuk

M-am întrebat dacă autorul e sarcastic la adresa lumii sau e misogin, e mizantrop, e doar provocator… apoi mi-am dat seama că așa e el, toate acestea deodată și-n plus un simț al umorului foarte acid. Dacă ai citit „Fight Club” sau ai văzut filmul, știi la ce mă refer.

În Beautiful You, Chuck Palahniuk ia toate lucrurile care ne interesează, ne preocupă sau ne fac să ne simțim moderni: tehnologia, sexul, consumul, emanciparea femeilor, obsesia pentru plăcere și le împinge până în punctul în care devin absurde.

Penny Harrigan lucrează într-o mare firmă de avocatură din New York. E la început, e o provincială care abia se descurcă. C. Linus Maxwell, miliardar, geniu al tehnologiei și playboy celebru, o alege tocmai pentru că este… o femeie banală. Maxwell o transformă însă în subiect de testare pentru „Beautiful You”, o gamă de produse create pentru plăcerea feminină și atât de eficiente încât femeile ajung să uite de orice altceva.

Și aici povestea devine din ce în ce mai palahniukiană. Într-o lume în care tehnologia a ajuns până la nanoboți care pot circula prin corpul uman, Maxwell descoperă că poate face ceva mult mai profitabil decât să le ofere femeilor plăcere: poate transforma plăcerea într-un mecanism de control. Produsele lui le fac dependente și le determină să cumpere produsele pe care tot imperiul lui le vinde.

Dacă libertatea înseamnă să poți cumpăra orice îți dorești, ce se întâmplă când cineva reușește să-ți controleze dorințele? Când ceea ce pare alegerea ta este, de fapt, rezultatul unui produs făcut special ca să te facă să alegi?

Până la urmă, Beautiful You – acum la 9,99 lei pe Libris – este și despre consum, și despre putere, și despre felul în care te poate controla tehnologia. Dar povestea este complet nebunească, cu nanoboți, o șamană nepaleză de peste o sută de ani (Maica Barbă-Sură – really? – chiar așa a fost tradus numele ei din engleză, în original Baba Gray-Beard :)) și situații atât de absurde încât am râs mult. 

O poveste și tristă, și amuzantă în același timp, cu dialoguri spumoase și situații ilare, dar și cu genul acela de idee care îți rămâne în minte după ce ai terminat cartea: cât de mult din ceea ce numim astăzi libertate este, de fapt, libertatea de a cumpăra ceea ce cineva a avut grijă să ne facă să ne dorim?

Să fii bărbat, de Nicole Krauss

E o emoție specială, o simt ca pe tristețe, poate înduioșare, în toate cărțile lui Nicole Krauss. E ca un fel de pătură caldă care te învelește în timp ce dincolo de tine e cumplit de frig și de întuneric. Te simți părtaș la durerea lumii și te întrebi de ce se duc și unde se duc lucrurile atunci când o iau razna.

Să fii bărbat e un volum de povestiri în care ai doze mici, crâmpeie de viață, și poate tocmai de aceea e mai ușor și mai greu decât un roman. Mai ușor pentru că poți citi o poveste în fiecare seară și să rămâi cu senzația că ai descoperit un om, o lume, o întâmplare care, ca orice carte bună, spune ceva și despre tine. Mai greu pentru că fiecare poveste te pune în fața unei forme de singurătate, de pierdere, de neputință sau de dor și ai nevoie de puțin timp între ele. A fost singurul volum pe care l-am întrerupt în vacanță și am preferat să-l citesc acasă. Uneori, când mă apucă cititul pe plajă, nu mă dau bătută până când nu termin. Dar, în cazul ăsta, voiam să citesc câte o povestire pe seară, să le dau timp, să nu le suprapun.

Krauss scrie despre oameni care încearcă să înțeleagă ce li se întâmplă, despre relații care se destramă, despre întâlniri și despărțiri, despre lucruri care dispar și despre ceea ce rămâne după ele. Sunt povești foarte diferite, dar au în comun această privire tandră și melancolică asupra oamenilor. Și poate tocmai de aceea, citindu-le, ai senzația că te apropii puțin de ceva mai presus de tine, de ceva ce nu poți numi, dar pe care îl recunoști.

Terapeutul, de B.A. Paris

Merge. L-am citit într-o zi. Sunt interesante schimbările de perspectivă și mutarea atenției pe câte un alt suspect, dar cred că îi prefer pe nordici, totuși, chiar dacă poveștile lor sunt destul de asemănătoare și ele, dar măcar sunt mai consistente. Nu știu, parcă personajele sunt prea pastelate, prea ambigue.

Da. Aș păstra ideea și vocea ta, dar aș curăța formulările, repetițiile și câteva afirmații care acum se pierd puțin. Mai ales partea despre Lucile mi se pare foarte bună ca observație personală și merită dusă mai clar până la capăt.

Corespondenta, de Virginia Evans

Romanul are ceva foarte intim: e ca și când privești peste umărul cuiva care scrie scrisori și, fără să-ți dai seama, ajungi să vezi nu doar ce pune pe hârtie, ci și ce nu poate spune altfel.

Personajul principal, Sybil, este o fostă avocată de succes, devenită ulterior grefiera unui judecător celebru, cu care face o echipă fabuloasă. A scris scrisori toată viața, iar autoarea ne face martorii ultimilor ei ani. Povestea se țese din corespondență și din relațiile ei cu cei din jur și, pe măsură ce înaintezi, înțelegi tot mai mult: și durerea, și bucuria, și lucrurile pe care oamenii nu reușesc să le spună atunci când ar trebui.

Știi că am în lucru „Mame și fiice”, un volum despre relații. Am avut multe interviuri și multe discuții și am ajuns să văd și mai clar cât de complicate pot fi relațiile dintre părinți și copii. Și mai știu ceva: atunci când o relație s-a tensionat, momentul în care poate apărea o șansă de reparare este, de multe ori, acela în care părintele își cere iertare. Nu pentru că asta șterge ce s-a întâmplat, ci pentru că îl ajută pe copil să vadă, în sfârșit, că părintele înțelege ce a făcut.

Un astfel de moment se întâmplă și în roman. Iar scrisoarea lui Sybil către Fiona m-a emoționat tocmai prin sinceritatea ei:

„Fiona, îmi pare rău că te-am ținut la distanță, învățându-te că nu ai nevoie de mine. Îmi pare rău că m-am supărat că ai fost la Rosalie și că te-am pedepsit pentru asta. Îmi pare rău că nu ți-am spus că orbesc. Îmi pare rău că nu m-am descurcat mai bine. Știu că mă privești doar ca pe mama ta, dar te rog să nu uiți că pe dinăuntru sunt doar o fată.”

Poate că asta mi-a rămas cel mai mult din „Corespondenta”: faptul că, oricât de complicate ar deveni relațiile dintre noi, în spatele rolurilor pe care le avem unii pentru ceilalți rămân niște oameni care încearcă să se apropie, să fie înțeleși și, uneori, să repare ce au stricat.

Biblioteca de la miezul nopții, de Matt Haig

Ideea de la care pornește romanul este una ingenioasă: ce s-ar întâmpla dacă, în anumite momente de cotitură, ai putea să alegi un alt drum și să vezi cum ar fi fost viața ta dacă ai fi făcut altă alegere? O întrebare filosofică pe care ți-oi fi pus-o și tu de nenumărate ori. Nu e prea utilă în viața de zi cu zi, dar devine excepțională în roman. Și eu pornesc de la ce-ar fi dacă?

Personajul principal ajunge într-un loc aflat între viață și moarte, o bibliotecă în care rafturile se întind la nesfârșit. Fiecare carte conține o altă viață posibilă, pornind de la câte o decizie pe care ar fi putut să o ia altfel.

Sunt întrebări pe care mi le-am pus și eu foarte des. Am dat la facultate la Medicină la Târgu Mureș pentru că acolo voia să dea și verișoara mea și ar fi fost mai simplu să ne trimită pachete dacă am fi intrat amândouă. Și dacă nu m-aș fi dat jos din tren la Sighișoara, când ne-am dus să ne înscriem, aș fi ajuns la Timișoara cu trenul acela. Iar eu acolo aș fi vrut să studiez. Timișoara rămâne pentru mine orașul meu de suflet și mă întreb, din când în când, cum ar fi arătat viața mea dacă aș fi coborât din tren în alt loc. Pentru asta o să citesc Trenul vieții… că a scris și un astfel de roman.

„Între viață și moarte se află o bibliotecă, i-a zis. Și, în acea bibliotecă, sunt rafturi care se întind la nesfârșit. Fiecare carte îți oferă ocazia să încerci o altă viață pe care ai fi putut să o trăiești. Să vezi cum ar decurge lucrurile dacă ai fi făcut alte alegeri…”

Sub punte, de Sophie Hardcastle

Romanul m-a dus într-un loc foarte diferit de cel în care mă așteptam să ajung.

„…suntem ca niște fluvii, toți. La început suntem nori, iar apoi, într-o bună zi, picurăm pe pământ şi devenim un pârâu. Creștem în râuri… apoi în fluvii. Străbatem distanțe imense, șerpuind prin fel de fel de văi și păduri. Uneori întâlnim alte fluvii, curgem împreună, ne învolburăm împreună în lacuri mari, ne despărțim, curgem în singurătate… Dar până la urmă tot ne reîntâlnim la gura fluviului, unde ne golim în mare.”

Aveam o perioadă în care gesticulam foarte mult, mai mult decât de obicei, iar când spuneam „portocaliu”, cuvântul era însoțit de o mișcare circulară, în plan orizontal, cu palma și degetele răsfirate. Mi-am adus aminte de asta citind cartea, pentru că personajul principal are sinestezie: percepe și traduce realitatea prin mai multe simțuri deodată. Vede culori când aude anumite lucruri sau când întâlnește anumiți oameni. E unul dintre detaliile care fac povestea foarte senzorială și care te apropie de felul ei de a vedea lumea.

Numai că Sub punte – acum la 9.99 lei pe Libris – este foarte departe de a fi un roman de dragoste, așa cum poate ai crede la început. Este, mai degrabă, povestea devenirii unei femei și a felului în care încearcă să se împace cu tot ceea ce i s-a întâmplat, în special cu violența pe care a trăit-o și despre care a tăcut.

Și aici m-am oprit puțin. Pentru că multe dintre noi am tăcut în diferite feluri atunci când am avut parte de violență. Uneori de rușine, deseori de teamă că nu vom fi crezute. M-am întrebat pentru o clipă de ce nu a țipat, de ce nu a făcut ceva, orice. Și apoi mi-am răspuns tot eu, pentru că știu din foarte multe discuții cu femei cărora li s-a întâmplat asta că, în astfel de momente, e foarte la îndemână să taci și să aștepți să se termine.

Mi-am amintit atunci și de Gigi Alexa, personajul principal din seria mea de romane, care este medic legist. Gigi a fost violată de un băiat de care îi plăcea foarte mult, când era în primul an de facultate. Nu l-a reclamat.

Într-una dintre recenziile cărților mele, un critic literar, bărbat, a spus că Gigi este prea sensibilă și că nu este compatibilă cu meseria pe care o practică. M-a enervat atunci și mă enervează și acum, pentru că spune ceva despre felul în care încă privim femeile și, mai ales, despre cum credem că ar trebui să fie o femeie care face o anumită meserie. Pauză de reclamă: e din nou disponibil primul volum al seriei Gigi Alexa pe Libris, Iarna crimelor perfecte.

De ce ar trebui un medic legist să fie mai puțin sensibil? De ce o femeie care a trecut prin violență ar trebui să reacționeze într-un anumit fel ca să fie considerată credibilă? Și de ce continuăm să judecăm reacția victimei mai mult decât fapta celui care a agresat-o?

Sub punte mi-a plăcut tocmai pentru că nu încearcă să simplifice astfel de lucruri. E o carte despre traumă, dar și despre felul în care omul continuă să crească după ce i se întâmplă ceva care îl schimbă. Ca un fluviu, până la urmă: curge, se desparte, se întâlnește cu alte ape, se învolbură, merge mai departe.

Sper că-ți place lista pe care ți-am dat-o. Nu mai fac promisiuni că o să scriu mai multe articole despre cărți, se pare că nu prea reușesc. Dacă te abonezi la newsletter, fac de fiecare dată câteva recomandări de cărți, chiar dacă nu scriu articole.

„Scriitorii sunt o rasă sălbatică, domnule Strike. Dacă vrei prietenie pe viață și camaraderie altruistă, alătură-te armatei și învață să ucizi. Dacă vrei o viață de alianțe temporare cu colegi care se vor bucura de fiecare eșec al tău, scrie romane.”

Unele dintre replicile pe care le punem în gura personajelor pot fi ale noastre. Mi se atrage atenția că Gigi vorbește uneori ca mine, dar e valabil pentru mai multe, am această libertate de a include și opiniile mele, nu contează cine vorbește. Nu, nu semăn cu Gigi, nici cu alt personaj de-ale mele, lumea ficțiunii în care se învârt ele e complexă, viașa mea e plictisitoare, dar o prefer, îmi place mai mult să trag sforile. Citatul de mai sus e din „The Silkworm” (Viermele de mătase) de Robert Galbraith, nimeni altcineva decât JK Rowling, care a ales să scrie cărțile polițiste sub pseudonim. 

Primul roman din seria Harry Potter l-am citit imediat după ce l-a dat Ada gata. Cred că ea avea în jur de 11 ani și mă fascina bucuria cu care mă anunța în fiecare zi că a mai citit cinci pagini, zece pagini… Mie mi-au plăcut mereu poveștile, mi se par modalitatea simplă de a învăța despre valori, adevăruri, acțiuni și consecințe. Din păcate a cam dispărut obiceiul de a citi poveștile vechi și de a le plasa într-un context general, temele sunt universal valabile, despre cum plecăm și creștem, despre călătorii și provocări. Avem dorința de a le ușura cât mai mult odraslelor noastre copilăria și de a-i proteja cât mai mult de orice, dar nu le păgubim imaginația și le reducem capacitatea de a vedea complexitatea. 

Harry Potter pleacă la școala de magie, își face prieteni cu care trăiește aventuri formidabile în lupta sa cu răul din care iese învingător. Pe foarte scurt. Deși nu era prima care scria despre vrăjitori și vrăjitoare, abilitatea necontestabilă de a crea o lume și de a face cititorii să plonjeze în ea a dus la succesul extraordinar al autoarei. La momentul la care s-au ecranizat cărțile, Harry Potter a devenit fenomen. 

Ada a primit de la fratele și cumnata mea din Danemarca la foarte scurt timp de la apariția filmului un așternut de pat cu Harry Potter. Abia după vreo 20 de ani, era vai de el, decolorat și ponosit, ne tot încurca prin dulap, am hotărât să-l facem cârpe de geam. Fascinația pentru personaje ne-a ținut o bună perioadă de timp și încă mi se mai întâmplă să-mi cumpăr câte ceva dacă apare vreo campanie. Ultima achiziție a fost o pușculiță în forma unei bufnițe albe, pe care i-am dăruit-o unei nepoțele din Danemarca, totuși. Recunosc că m-am dus la magazin să-mi cumpăr din nou una, dar nu mai erau. În ceea ce privește casele, credeam că aparțin casei Ravenclaw , atât de nefericit tradusă la noi cu Ochi-de-șoim, nu înțeleg pe cine și cu ce deranja Gheară-de-corb. Sigur că pot fi și eu subiectivă, corbul este pasărea cea mai inteligentă. M-am gândit cândva să-mi iau un corb ca animal de curte, nu de casă, nu suport animalele închise. Am găsit într-o toamnă un scatiu care nu mai putea zbura și l-am ținut liber prin casă până în primăvară când a murit. Și acum mă mir cum m-a lăsat mama, poate pentru ștergeam repede găinațul? Sau poate că, fiind atât de mic, nici nu era foarte mult? 

Cu toții ne dorim să știm cât mai multe lucruri despre noi și modalitatea foarte simplă este să încercăm să ne încadrăm în tot felul de tipare: zodie, că e zodiacul european, apoi cel chinezesc, căutăm și ascendentul, vrem să știm ce temperament avem, noroc că sunt doar patru… Dorința vine atât din a ne flata, cât și din a primi asigurări că totul va fi bine… 

Cele patru case din Harry Potter sunt (voi păstra denumirile în engleză): 

 – Gryffindor  

Caracteristici principale: Curaj, determinare, îndrăzneală. Culori: roșu și auriu.

– Hufflepuff  

Caracteristici principale: Loialitate, muncă asiduă, răbdare. Culori: galben și negru.

– Ravenclaw  

Caracteristici principale: Inteligență, înțelepciune, creativitate.  Culori: albastru și argintiu.

– Slytherin  

Caracteristici principale: Ambiție, vicleșug, determinare. Culori: verde și argintiu. 

Ei bine, una era ce-am vrut, alta mi-a ieșit. Dacă stăteam puțin mai bine pe gânduri, ar fi fost clar și fără să fac testul, care, apropo, e destul de bine făcut, pentru mine curajul e foarte important în viață… Aparțin de casa Gryffindor. Dacă e să mă consoleze ceva, acolo sunt cei mai tari: Hermione, Harry Potter. Asta nu mă împiedică să-mi cultiv înțelepciunea. Găsești testul pe harrypotter.com, vezi că trebuie să-ți faci cont. 

În 2019 am făcut un ghid de călătorie pentru Brașov, Fii erou de Brașov. Acolo am făcut stabilit niște Case (spre exemplu a Istoriei, a Formelor, a Artelor, a Naturii) și am organizat tot conținutul funcție de interesele de explorare ale unui turist. Inspirația a fost, recunosc, Harry Potter. În ghid era și un test, mai întâi  răspundeai la întrebări ca să poți afla cărei case îi aparții. The Brasov Travel Guide a fost un eșec răsunător.  Găsești detalii în articolul despre călătorii publicat pe blog.

Mă întorc la JK Rowling față de a cărei artă am o admirație profundă. Ador capacitatea ei creativă, ambiția și determinarea de a scrie constant. Îmi place și cum a dezvoltat universurile sale (Harry Potter și Robert Galbraith), da, înțeleg că are o echipă extraordinară, dar e meritul ei că înțelege și (se) promovează. Și că se joacă. Pentru că joaca și jocurile au fost o componentă importantă din modul în care a crescut și durează povestea Harry Potter. La noi s-a ajuns rău de tot. Nu numai că nu le mai citim copiilor povești nemuritoare că se sperie, dar nu-i lăsăm nici să citească Harry Potter că învață despre magie și vrăji. Eu pe asta chiar n-o înțeleg: nu vrei să afle copilul despre vrăji, dar citești zilnic horoscopul, nu vrei să afle despre magie, dar îi zici să creadă în Moș Crăciun, și acuzi cărțile de povești că umblă cu vrăji și magie.

Ah, ceva interesant de urmărit e concursul pentru cofetari – Wizards of Baking. Am văzut cu Ada câteva episoade și sunt foarte interesante, ritmul e alert, iar ceea ce fac oamenii ăia sfidează tot ce ai știut până acum despre deserturi, torturi, bomboane sau prăjituri. 

În 2012 J K Rowling publică primul roman pentru public adult, The Casual Vacancy (nu mai e disponibil pe nicăieri). Romanul explorează drama și conflictele dintr-un mic orășel englezesc, Pagford, după moartea subită (titlul romanului în română) a unui membru al consiliului local. Deși nu este tocmai un roman polițist clasic, intriga sa complexă, cu secretele și tensiunile dintre personaje, îl apropie de genul crime fiction într-un sens mai larg, având o notă socială profundă și întunecată. Romanul abordează teme mature precum ipocrizia, corupția, discriminarea și complexitatea relațiilor interumane. În 2013 începe să publice sub pseudonimul Robert Galbraith romanele din seria Cormoran Strike. La fel ca în cazul celor din seria pentru copii, ele devin din ce în ce mai voluminoase. JK Rowling alias Robert Galbraith excelează prin complexitatea psihologică a personajelor cu intrigi bine țesute și un simț acut al detaliului. Fiecare roman din serie reușește să construiască o lume întunecată și captivantă, unde misterele sunt dezvăluite treptat, iar tensiunea se menține până la ultima pagină. 

Autoarea folosește dialoguri naturale și introspecții puternice pentru a construi personaje complexe, fiecare având propriile defecte și motivații. Londra, cu străzile sale aglomerate și diversitatea sa, devine un personaj în sine, oferind un fundal autentic și vibrant.

Prin seria Cormoran Strike, Rowling reușește să îmbine tradiția literaturii polițiste clasice cu o abordare modernă, axată pe psihologia personajelor și relevanța socială a poveștilor. Fiecare roman este o combinație de mister inteligent, emoție brută și comentariu social subtil, demonstrând versatilitatea și măiestria autoarei. Poate cu vreo sută de pagini mai mult decât necesar. 

La fel cu universul complex pe care l-a construit cu cărțile pentru copii, și cel dedicat lui Cormoran Strike și asociatei sale Robin Ellacott. Cărțile au fost ecranizate sub forma unui serial, Strike, câte un sezon pentru fiecare volum. Diferența majoră între universul Harry Potter și cel al lui Strike, e că siteul destinat cărților polițiste e sub numele de autor și nu sub cel al personajului. Descoperă Robert Galbraith aici.

Cred că am scris articolul din mai multe motive, primul fiind acela că romanele din seria Harry Potter pot fi un început excelent în lumea cititului pentru orice copil. Dacă la 10 sau 12 ani te plângi că nu reușești să-l faci să citească pe copilul tău, poate că i-ai putea recomanda seria. Primul volum nu e chiar atât de înspăimântător, are doar vreo 300 de pagini, apoi vine greul, dar va fi deja prins. 

Al doilea motiv e că romanele ei crime fiction sunt deosebite. E o artizană a scrisului, mie îmi place foarte mult cum construiește și cum te ține. Sunt șapte în seria Cormoran și acum plănuiește să scrie niște romane plasate în viitor. 

Chiar dacă nu rezonez cu convingerile ei politice și cu activismul care pare transfob, pot înțelege de unde vine îngrijorarea ei și unele dintre argumente sunt chiar rezonabile, în special în zona de auto-identificare. Rowling și-a exprimat îngrijorarea față de propunerile legislative care permit persoanelor să își schimbe genul legal prin auto-identificare, fără o evaluare medicală. Ea a argumentat că acest lucru ar putea fi exploatat de persoane cu intenții rele. Într-un articol lung publicat pe site-ul său, Rowling și-a explicat punctele de vedere, menționând experiențele sale personale cu abuzul domestic și sexual, și modul în care acestea i-au format convingerile. A susținut că femeile trebuie să aibă spații protejate și că protejarea drepturilor femeilor cisgen nu trebuie să vină în contradicție cu drepturile persoanelor transgender. A scris un eseu în 2020 în care își explică poziția . 

Nu intru în dispute, pentru că nu ăsta e subiectul, vreau doar să-ți propun să încerci să o citești. Mi se pare o autoare fabuloasă care deschide lumi odată ce se apucă de scris, fie că scrie fantasy sau crime fiction. Și mă distrează și cum creează un univers vandabil pentru fiecare lume. Pe siteul Robert Galbraith are o secțiune întreagă de jocuri: cuvinte încrucișate, quiz-uri sau puzzle din filme. Ca să nu mai vorbesc de coloana sonoră a serialului, care e bestială. 

Cred că articolul e o pledoarie pentru toată opera sa literară. Personajele și bătăliile sunt construite admirabil, indiferent de vârsta lor sau de cea a cititorilor cărora le e dedicată povestea.  

Tot din „The Silkworm” (Viermele de mătase): 

„Nu ne iubim unul pe altul; iubim ideea pe care o avem despre celălalt. Foarte puțini oameni înțeleg asta sau pot suporta să contempleze acest lucru. Au o credință oarbă în propriile puteri de creație. Toată dragostea, în cele din urmă, este iubire de sine.”

Rolul poveștilor a fost mereu și acela de a preveni, de a explica necunoscutul, de a da un sens chiar și lucrurilor care nu au niciun sens… Povestea, în afară de a ne face să ne simțim bine a avut mereu și rolul de a ne proteja. Scufița Roșie este despre cum să păstrăm pentru noi detalii pe care nu e potrivit să le spunem și unor necunoscuți, Capra cu trei iezi e despre diferența între a avea încredere și naivitate.  

Ne fascinează răul ca să înțelegem mai bine cum apare și cum ne putem feri de el. Se tot discută despre motivele pentru care se citește atât de multă literatură de fiori, carte polițistă, thriller, etc. Sau de ce ne uităm la astfel de filme. Pentru că ne place și avem nevoie să experimentăm emoții dificile din confortul casei noastre. 

L-am descoperit de niște ani pe Minier. Primul roman al seriei a fost și ecranizat, e o producție franceză. Cadrele seamănă cu cele din serialele nordice, tot frig, tot greu, dar pe măsură ce acțiune se desfășoară, capătă o nuanță diferită. 

Până acum, la noi au apărut trei romane din serie, rezumatul lor mai jos. Nu te teme, nu dau chiar toate detaliile. Pe mine nu mă deranjează spoilerele pentru că o carte e mult mai mult decât acțiunea rezumată în trei fraze, îmi palce să văd cum e construită în detaliu și să savurezi senzațiile pe care le transmite prin intermediul cuvintelor. Am putea rezuma orice carte excepțională în câteva fraze… contează cum e scrisă povestea și cum te face să-ți imaginezi lucruri pe măsură ce citești. De asta prefer să citesc. Sigur că mă uit și la filme, dar nu e același lucru, acolo cineva, regizorul, a decis deja ce vrea ca eu să văd. Cititul de ficțiune ne ajută să ne păstrăm vie imaginația și să ne hrănim creativitatea. O să revin cu un articol pe subiectul ăsta, mă întorc la Bernard Minier. Cele trei romane ale seriei:  

Înghețat (Glacé)

Într-un colț izolat al Pirineilor francezi, cadavrul unui cal decapitat este descoperit atârnând de o stâncă. Comandantul Martin Servaz este chemat să investigheze acest caz bizar, care devine și mai tulburător când apar legături cu un spital psihiatric de maximă securitate din apropiere unde este ținut prizonier un criminal în serie, Julian Hirtmann. Pe măsură ce Servaz aprofundează ancheta, el descoperă secrete întunecate și o serie de crime care par să fie interconectate.  

Cercul (Le Cercle)

În orășelul universitar Marsac, profesoara Claire Diemar este găsită moartă în cadă. Comandantul Servaz primește un e-mail criptic care sugerează implicarea lui Julian Hirtmann. Situația devine personală pentru Servaz, deoarece fiica sa, Margot, este studentă în Marsac. Pe măsură ce investighează, Servaz descoperă o rețea de trădări și corupție în cadrul universității, iar trecutul său revine să-l bântuie.

Noaptea (Nuit)

Într-o noapte furtunoasă în Marea Nordului, o tânără polițistă norvegiană, Kirsten Nigaard, investighează o crimă la o platformă petrolieră. Printre efectele personale ale victimei, găsește fotografii ale comandantului Servaz și ale fiicei sale. Acest indiciu o conduce în Franța, unde ea și Servaz își unesc forțele pentru a-l prinde pe Julian Hirtmann, care pare să fie din nou activ. Ancheta îi poartă printr-o serie de evenimente întunecate și periculoase, dezvăluind secrete șocante și punându-le viețile în pericol. 

Rezumatele de mai sus sunt foarte seci, e ca și când te-ai uita la niște piuneze înfipte într-o foaie albă, dedesubtul cărora se află o hartă detaliată pe care tu nu o vezi. 

Ce reușește Minier în volumele sale e să te facă să urmărești un criminal pe care, deși îl vezi, nu-l cunoști… E genul de criminal cel mai greu de prins, ale cărui motive îți scapă și care alege uneori victimele din rațiuni obscure. Hirtmann e răul fără motiv, arhetipul criminalului în serie inteligent și manipulator. Fost procuror la Tribunalul din Geneva, Hirtmann este descris ca având o minte sclipitoare, dar profund pervertită, capabilă de acte de o cruzime extremă. El dezvoltă o obsesie pentru comandantul Martin Servaz, transformând relația lor într-un joc psihologic complex. Hirtmann își folosește cunoștințele juridice și intelectul superior pentru a-și manipula victimele și a-și ascunde urmele, rămânând mereu cu un pas înaintea autorităților. Prezența sa enigmatică și capacitatea de a se sustrage constant justiției îl fac un antagonist de temut și fascinant în universul creat de Minier.

Genul crime fiction, policier sau, pe scurt polar în franceză, a evoluat considerabil de-a lungul timpului. Dacă la început genul era considerat unul de divertisment, pe măsură ce a trecut timpul și undeva după anii 70 a trecut de la simple povești de mister la opere literare complexe care abordează teme sociale, politice și culturale profunde. Această transformare a contribuit la recunoașterea sa ca parte integrantă a canonului literar. 

La noi încă mai auzi tot felul de snobismeȘ e un gen minor, literatură ieftină, dar o spun cei care nu știu să facă distincția între o lucrare de bună calitate și una recomandată de așa-ziși critici. Sigur că sunt și o grămadă de romane proaste, ca în orice gen literar, apartenența la un anumit curent nu face dintr-un roman nici ceva valoros și nici măcar citibil. 

Ce reușesc romanele polițiste bune – mystery, thriller, crime fiction, spune-le cum vrei – este să ofere o perspectivă largă a luptelor pe care le avem cu toții de dus, asupra vieții și hazardului, asupra modului în care funcționează societatea. 

Am râs când mi s-a spus că scriu atât de bine încât aș putea scrie și un roman adevărat… dacă rolul romanului e acela de a-ți deschide mintea, de a te confrunta și cu tine și cu valorile tale, cred că-mi fac treaba destul de bine, am destul adevăr în ceea ce scriu. 

Mi-am comandat Lucia, e o nouă serie de Minier. Sunt tare curioasă, are un alt detectiv, de data asta o tânără din Spania. Nu știu când vor fi traduse și la noi celelalte volume din seria Martin Servaz și cum nu am învățat limba franceză, mai am de așteptat. 

Îmi place Minier și pentru disciplina despre care vorbește. Cu excepția câtorva zile pe an în care călătorește sau e în vacanță, scrie ÎN FIECARE ZI. Și amândoi îl admirăm pe Jo Nesbo. Minier spune că dragostea nu prea are ce căuta într-un roman polițist și sunt de acord cu el, romantismul nu poate fi subiectul central, cum nu e nici în viață, e mult mai mult decât atât. Mi s-a spus deseori că Gigi se îndrăgostește de persoane nepotrivite, dar tocmai asta cred că o face atât de reală, date fiind trăsăturile ei de personalitate și defectele. Așa cum spune Minier: „Până la urmă, viața dintr-un roman nu trebuie să fie mai ușoară decât este în realitate.”

Te invit să-l descoperi pe Minier. Poți începe deodată cu mine seria cea nouă și să povestim cândva despre ea sau poți începe cu seria Martin Servaz din care îți las două citate, care cred că dezvăluie stilul său poetic și introspectiv: 

„Opera este tărâmul emoției pure. Când pasiunea, durerea, suferința, nebunia ating un asemenea grad de saturație încât cuvintele devin neputincioase în a le exprima. Doar cântecul reușește.”

„Câteva stele începeau să apară, strălucitoare de parcă ar fi fost lustruite. Iluminările de Crăciun formau râuri de lavă sclipitoare pe stradă, dar toată această agitație i se părea derizorie în fața privirii atemporale a Pirineilor. Chiar și cea mai atroce crimă devenea mică, ridicolă, în fața eternității colosale a munților. Nu mai mult decât un insectă strivită pe un geam.”

Citeam de dimineață la cafea ultimele pagini din Înainte de Eden (titlul original Life Before Man) și am avut un sentiment adânc de reverență în fața lecturii. Cred că am găsit la Margaret Atwood expresia în legătură cu viața și a fost ca și când aș fi pus un sticker portocaliu pe care scrie REVERENȚĂ pe creier. Mă îndrăgostesc deseori de unele cuvinte… Senzația de dimineață, citind despre viețile celor trei protagoniști din roman, a fost una de martor nevăzut la frumusețea lumii. Citim povești care să ne inspire și credem că doar cele în care au loc întâmplări mărețe pot face asta. Dimpotrivă, viețile banale,  în care cele bune și rele sunt amestecate, ne pot aduce cele mai mari revelații. Tragi cu ochiul la viețile lor, te întrebi cam cum stai și tu, poate iei niște decizii. 

Am descoperit-o pe Margaret Atwood suficient de devreme încât să mă însoțească în timp ce creșteam. Primul roman citit, Mireasa hoțomană, în 2000, a fost cu mult înainte de a dobândi și la noi faima de care se bucura deja internațional. L-am recitit luna aceasta. 

Despre autoare s-au spus multe lucruri, a fost acuzată și că e feministă și că e anti-feministă, că e progresistă și anti-progresistă, un lucru e cert, că te provoacă să-ți pui întrebări despre lume și despre tine când îi citești romanele. Ea însăși spune: „Faceți o listă cu tot felul de acuzații care vă vin în minte, iar apoi scrieți în dreptul fiecăreia opusul, și veți avea imaginea completã a ceea ce s-a spus despre mine”

La noi abia datorită serialului Povestea slujitoarei a devenit un nume foarte cunoscut.  A mai existat o ecranizare a romanului, s-a făcut un film în 1990, dar care nu a făcut atât de multă vâlvă. A iscat controverse, desigur, dar situația din ce în ce mai complicată din SUA odată cu amplificarea discursului pro-life, a făcut ca serialul difuzat începând cu 2017 să fie o senzație. Ficțiunea speculativă este diferită de SF, pentru că e ceva care s-a mai întâmplat undeva și se poate repeta, sub o formă sau alta. Margaret Atwood spune că situația din România comunistă în care le era interzis femeilor să dispună asupra corpului lor și că fătul era, practic, proprietatea regimului a inspirat-o. Cred că acelea dintre noi care am trăit în perioada aia putem înțelege foarte bine cum se simte spaima că nu poți decide asupra corpului tău. Cred că aducerea aminte a anilor acelora m-a speriat și în decembrie, când era să ajungem în turul doi cu un candidat care promova valori religioase absolute – în niciun caz toleranța și iubirea aceea pe care o propovăduiește creștinismul – și supremația curățeniei poporului și superioritatea dacilor, geților… În discursul lui, femeia e de categoria a doua, urmează nu conduce, mai avea puțin până să explice că viitorul copil e proprietatea tatălui… Mai vedem în mai. 

Unul dintre citatele des pomenite din Povestea slujitoarei este: „Bărbații se tem că femeile vor râde de ei. Femeile se tem că bărbații le vor ucide.” Am mai auzit asta spus în diferite forme: bărbații se tem de umilință, femeile se tem de moarte; bărbaților le e frică să nu fie luați la mișto, femeile se tem să nu fie luate la bătaie… E un raport de forță care încă nu s-a schimbat. Echitatea pe care ne-o dorim se manifestă selectiv. Încă femeile sunt cele care fac cea mai mare parte din munca de acasă și nici măcar asta nu ar fi o problemă dacă s-ar vorbi despre cum se împart atribuțiile, ci faptul că e ceva de la sine înțeles. Mă sperie și să aud femei foarte tinere vorbind despre tradwife (traditional wife – soție tradițională) și stay-at-home girlfriend (iubită casnică), despre care ar trebui să le fie beneficiile pentru că îl așteaptă cu masa pusă, că au dat cu aspiratorul sau pentru că au făcut copii. Sufragetele s-au luptat pentru libertate, pentru autonomie, pentru drepturi egale de vot, muncă și proprietate. Dacă unele doresc să rămână acasă, e dreptul lor și alegerea lor, dar nu poate fi asta un deziderat pentru toate femeile sau o normă. 

„Nu dețin proprietăți, nu am bani, nu pot deține nimic, decât trupul meu. Dar nici asta nu este adevărat, trupul meu nu mai este al meu.“  Povestea slujitoarei 

Încă din cele mai vechi timpuri, poveștile erau modalitatea prin care oamenii dădeau logică unor fenomene și găseau explicații, în general fantastice, pentru că nu aveau posibilitatea de a înțelege mai mult – așa cum spune tot Margaret Atwood: „e o diferență uriașă între credință și cunoaștere” -, dar și pentru a transmite învățături, pentru a preveni, sau pentru a oferi speranță. Pentru că în momentul ăsta se citește atât de puțin și nici nu au loc destule conversații inter-generaționale cu povești care merită spuse, crește din ce în ce mai mult sentimentul de îndreptățire sau cum am aflat că i se mai spune: mi-se-cuvenismul  (de la mi se cuvine). Copiilor nu li se mai citesc povești de Frații Grimm pentru că sunt violente și în curând nu vor mai face nici istorie, pentru că trebuie protejați. Doar că vor fi privați de perspective mai variate asupra lumii. 

O să mă refer în special la două dintre romanele ei, poate trei, patru?, care urmăresc viața unor tinere fete și femei și legăturile dintre ele. Se spune despre autoare că explorează în profunzime condiția femeii în societate și că o face punând sub lupă personaje aparent banale. Destinele noastre ale tuturor sunt banale și ne dorim să rămânem așa, banalitatea ne protejează de risc. Viețile noastre banale sunt de preferat tragediilor pe care le citim. Și doar dacă citim putem înțelege ce vieți bune avem și cum să le păstrăm așa. 

Mireasa hoțomană 

Trei femei care au locuit în același cămin în studenție devin prietene datorită unei inamice comune, Zenia, care le ia pe rând iubiții, motivația fiind banii, nu dragostea. Interesant nu este Zenia în sine, cu motivațiile sau parcursul ei, ci transformările celor trei prietene. Tony e profesoară de istorie, Charis predă yoga și Roz are afaceri de tot felul. Cu o peniță fină, Margaret Atwood desenează viețile complicate ale fiecăreia dintre ele. Zenia apare purtând alt chip la fiecare, cu o altă poveste, de la copila unor foști nobili ruși, împinsă de propria mamă să se prostitueze, la originile balcanice sau chiar evreiești, astfel încât să rezoneze cât mai bine cu ceea ce i se potrivește fiecărei victime.

Romanul e o poveste despre cât de ușor e să credem ceea ce ne dorim să auzim. 

A fost făcut un film după roman, un eșec groaznic, după ce ai citit cartea e de neprivit. Cred că autoarea e greu de ecranizat, poate că doar seriile să poată reuși să transpună în imagini complexitatea personajelor. 

„Fantezii masculine, fantezii masculine, totul e condus de fanteziile masculine? Sus pe un piedestal sau jos în genunchi, totul e o fantezie masculină: că ești suficient de puternică să suporți ce ți se oferă sau, dimpotrivă, prea slabă ca să faci ceva în privința asta. Chiar și a pretinde că nu răspunzi fanteziilor masculine este tot o fantezie masculină: să pretinzi că nu ești văzută, să pretinzi că ai o viață a ta, că poți să-ți speli picioarele și să-ți piepteni părul fără să fii conștientă de privitorul omniprezent, care se uită prin gaura cheii, care se uită prin gaura cheii din mintea ta, dacă nu altundeva. Ești o femeie cu un bărbat în interior care privește o femeie. Ești propriul tău voyeur.” – Mireasa hoțomană 

Ochi-de-pisică 

Tot de trei la unu este raportul și aici, doar că exact invers. O fată ajunsă la școală într-un colectiv nou este ținta răutăților celor trei prietene ale ei. Margaret Atwood a fost criticată pentru că a descris atât de aspru niște fetițe. Doar că se poate întâmpla. E grav, e rău, e înspăimântător, dar așa e viața uneori, mă întorc la rolul poveștilor. Poate că cel mai de speriat lucru e să i se întâmple ceva unui copil și el să nu vorbească. Și să nu-l poți ajuta. Dacă însă nu știe că există răul sau ce înseamnă, nici nu se va putea feri de el. 

„Dar Cordelia nu face lucrurile astea, nu are putere asupra mea fiindcă mi-ar fi dușmancă. Câtuși de puțin. Știu totul despre dușmani. Există, în curtea școlii, mulți dușmani care țipă unul la altul, iar dacă sunt băieți se și încaieră. Au existat inamici în timpul războiului. Băieții noștri și băieții de la „Our Lady of Perpetual Help” sunt inamici. În dușmani arunci cu bulgări de zăpadă și te bucuri dacă îi nimerești. Față de dușmani e permis să simți ură și furie. Dar Cordelia e prietena mea. Îi place de mine, vrea să mă ajute, ca și celelalte fete. Sunt prietenele mele, colegele mele, cele mai bune prietene. Până acum n-am avut prietene și mă înspăimântă gândul că le-aș putea pierde. Vreau să le fiu pe plac. Ar fi fost mai ușor să le urăsc. Aș fi știut ce să fac dacă le uram. Ura e clară, metalicã, unilateralã, decisă; e altfel decât iubirea.” – Ochi-de-pisică

Femeia-oracol 

Aceeași temă a fetelor care chinuie apare și aici. Eroina nu a corespuns niciodată standardelor celor din jurul ei: a fost prea grasă pentru mama ei, prea diferită pentru prietenele care-și băteau joc de ea. Ar fi fost prea superficială pentru soțul ei, de aceea nici măcar nu i-a povestit despre romanele de dragoste pe care le scria. Ar fi vrut să dispară, tocmai când lumea este deschisă să o accepte.

O autoare de romane de dragoste istorice ajunge la un moment dat să publice un volum de poezii feministe care are un succes răsunător. Romanele erau publicate sub pseudonim, în afară de un fost iubit, nu-i cunoaște nimeni identitatea, nici măcar soțul ei, un veșnic activist. Sastisită de viața în care și-a ascuns mereu o parte din identitate, fuge în Italia înscenându-și mai întâi moartea. 

Nu știu care e vârsta optimă pentru a lectura romanele lui Margaret Atwood. Înclin să cred că de pe la paisprezece ani. Nu e nimic atât de grav sau de explicit, încât să fie prea mult pentru sensibilitatea unei tinere. Cred că vocile esențiale merită să fie auzite cât mai devreme. Cred că ar scădea numărul celor care rămân paralizate în fața agresiunii subtile, am văzut copile terorizate că nu corespund cerințelor prietenelor sau fete care plângeau că iubiții lor le spun că-s grase. 

Eroina din Femeia-oracol are însă o ancoră de stabilitate, un pol de acceptare și care e mătușa ei. E cea care o susține să treacă prin orice. Banii pe care mătușa îi lasă prin testament o ajută să se desprindă de acasă. 

Încă nu am luat nicio decizie cu privire la un club de carte. Cred că dacă l-aș face ar fi despre câte un autor, nu despre câte un roman. Mi se pare mult mai interesant de văzut cum se schimbă stilul, galeria de personaje. Cum sunt obsedată de ordine alfabetică – așa mi-ar plăcea să am și cărțile organizate în bibliotecă, le-am avut până nu demult, când am schimbat mobila, iar acum e haos – aș începe cu Margaret Atwood. A scris peste cincizeci de romane, eseuri, poezii… Are 85 de ani și e o plăcere să o urmăresc în interviuri. Am aproape toate cărțile care au fost publicate la noi și pe unele dintre ele le-am recitit chiar de mai multe ori. Cred că mă ajută să scriu mai bine sau să sper că o voi face din ce în ce mai bine. 

„Cum aș putea să mă culc cu acest bărbat… Cu siguranță, doar iubirea adevărată ar putea justifica lipsa mea de gust.” – Femeia-oracol

Orice aș spune despre ea și despre romanele ei e prea puțin. Te vor delecta construcțiile de frază, întorsăturile de cuvinte sau de situații. Pe mine mă fascinează personajele ei. Am senzația că le văd dintr-o mulțime de unghiuri simultan, de parcă aș avea ochi de insectă. 

„Pentru fericire adevărată, a rostit ea. Trebuie să abordați viața cu un simțământ de reverență. Reverență față de viață, fată de cei dragi care mai sunt alături de noi și fată de cei ce s-au dus. Nu uitați că tot ceea ce facem și tot ce avem în suflet e urmărit și consemnat și, într-o bună zi, o să iasă la iveală. Evitați înșelăciunea și falsitatea; considerați viața ca pe un jurnal pe care îl scrieți știind că va fi citit, cândva, de cel pe care îl iubiți, dacă nu aici, atunci pe Lumea Ceealaltă, unde toate se vor reconcilia, în sfârșit.” – Femeia-oracol 

Suntem mereu la câte o răscruce, de fiecare dată când luăm câte o decizie. Uneori chiar și cele mai simple acțiuni pot schimba cursul evenimentelor.

Franzen aduce pe scenă o familie americană din anii ’70: un tată pastor, o mamă casnică, cel mai mare copil e student, o soră liceană, mijlociul elev și băiețelul cel mic. Părinții sunt consumați de trecut și visează la un viitor improbabil, rememorând evenimente cruciale din trecut, într-o continuă insatisfacție față de prezent.

Nu există un singur personaj principal, Franzen se apleacă pe rând asupra fiecăruia dintre membrii familiei, mai puțin mezinul, și intră din ce în ce mai adânc în hățișul gândurilor sale, până când fragilitatea fiecăruia dintre ei ne înduioșează. Autorul ne prezintă anatomia fiecărei decizii și ne ajută să ne dezvoltăm compasiunea și înțelegerea. Deciziile greșite vin din motivațiile greșite și înțelegi extrem de bine erorile lor de judecată, pentru că Franzen e mereu acolo și-ți arată mecanismele pe care le folosește fiecare din ei atunci când face ceva.

Sătul de obligații și lipsit de pasiune, pastorul se îndrăgostește de o enoriașă, o tânără văduvă. Face strategii prin care să fie în apropierea ei, își imaginează cum s-ar putea transforma. Plictisit de propria sa prestație ca soț și tată și îndepărtat de cei din familie, caută să-și transforme viața. Doar că interpretarea pe care o dă el faptelor e diferită de realitate. Chiar dacă reușește până la urmă să consume aventura, un eveniment tragic îl face să regrete și să se învinovățească.

Mama e personajul cel mai interesant; cu un tată care s-a sinucis, o mamă absentă și o soră care a eclipsat-o, Marion are un trecut pe care și-l mărturisește cu greu chiar și ei înseși. E sublimă descrierea unei sesiuni lungi de psihoterapie în care Marion mărturisește terapeutei doar fragmente din poveste. Pleacă din cabinet și decide să schimbe complet abordarea: caută să lucreze, se apucă de o cură de slăbire și vrea să capete control asupra vieții ei, pentru prima dată luând decizii doar pentru ea. Istoricul personal de tulburare psihică o face să înțeleagă măcar o parte din tulburările lui Perry, adolescentul familiei, prea puțin însă, iar Perry cade pradă drogurilor și are o tentativă de suicid, ceea ce îi determină pe părinți să se vadă din nou și să decidă că sunt împreună. De cele mai multe ori, o situație tragică a unuia dintre copii destramă o căsnicie, din cauza că se învinovățesc unul pe celălalt, dar în Crossroads, pe cei doi îi unește același sentiment de vină copleșitoare pe care îl simte fiecare.

Dacă cei doi frați mai mari au fost foarte apropiați în copilărie, Becky se maturizează și îl respinge pe Clem atunci când el e dezamăgit de alegerile ei. Moștenirea unei sume importante de bani de la sora mamei ar fi ajutat-o să studieze la o universitate de prestigiu, dar ea se îndrăgostește.

Ai putea crede că romanul este despre decizii greșite. Eu îl văd ca pe o pledoarie pentru a înțelege mai bine modul în care alegem și că sursa cea mai importantă, lumina care ne poate călăuzi mai bine e iubirea. Iubirea aceea calmă, caldă, dăruirea și bucuria de a oferi căldură și alinare celor care contează pentru noi, în condițiile în care știm să ne purtăm de grijă și ținem cont de visurile noastre.

Franzen e minunat de fiecare dată, Crossroads este cel mai recent roman al său, publicat în 2021 în SUA și în 2023 la noi, la editura Polirom. Alte romane de Franzen: Al 27-lea oraș, Corecții, Libertate, Puritate.

Crossroads a fost apreciat de critici ca cel mai bun roman al lui și trece drept „actul întâi a ceea ce va deveni un roman american clasic”. Mă bucur că e primul volum al unei trilogii și abia aștept următoarele.

Până când  viața ne va despărți 

Iubirea romantică nu e un concept nou, desigur că oamenii se vor fi îndrăgostit și înainte, dar ceea ce părea a fi doar o șansă, niciodată un aspect necesar de a fi luat în calcul la aranjarea unei căsătorii, a devenit o cerință esențială în ultima aproximativ o sută de ani. Nu peste tot, evident, nu toată lumea o duce atât de bine. 

Nu doar că e o cerință inițială, dar trebuie să fie și un sentiment care să țină veșnic, până când moartea… , doar că, de cele mai multe ori, ne desparte viața. Pentru că ne lovește realitatea, infatuarea dispare, la fel și ceața aceea care se lăsase peste creier, realitatea distruge imaginația. Iubirea ar trebui să fie ceva cultivat în permanență. 

Tare mult îmi place cum spune Ortega y Gasset: „îndrăgostirea e imbecilitate tranzitorie”. În cele din urmă, nu e o boală gravă, trece, grave pot fi consecințele. 

Nici prințesa nu mai e ce-a fost, nici prințul 

În măsura în care el chiar a existat vreodată, acum îşi petrece timpul în acelaşi ținut cu Monstrul din Loch Ness, Yeti şi alte ființe fantastice. Sunt relatări ale unor martori, aparent credibili, care susţin, unii chiar şi cu fotografii, că l-au văzut fie pe Yeti, fie pe Monstrul din Loch Ness. Pe prinț l-a văzut cineva? 

E interesant că băieții nu visează la prințese. Ei au impresia că au treburi mai importante, bătălii de dus. Cei mai mulți sunt convinși că întotdeauna vor găsi pe cineva.  Băieții nu se gândesc la costumul de mire așa cum fac fetele cu rochia de mireasă. Pentru fete probabil că a rămas de câteva generații bune ideea că mariajul este cam cea mai mare realizare din viața unei femei, dar lucrurile se schimbă. 

Dacă este să privim personajele: prințesa și prințul şi tot ceea ce s-a scris despre ele, toate-s bune şi frumoase până la sfârșitul basmului. Singura dificultate pe care o avem este că nu știm continuarea. Pentru că nu ni se divulgă ce-a fost după terminarea tuturor încercărilor, nu avem niciun fel de detalii concrete despre cum „au trăit fericiţi până la adânci bătrâneți”. Pare foarte departe. E doar foarte greu. 

Prințesa „va fi cineva despre care soțul ei va spune că e nervoasă – nervoasă și cicălitoare. El se va întreba unde a dispărut farmecul ei; se va întreba unde au dispărut zâmbetele ei”. Probabil în același loc în care se ascunde lenjeria de dantelă pe care o purta și care e acum înlocuită cu una de bumbac, mult mai comodă, la fel ca furourile diafane în care dormea și care au fost înlocuite de pijamale cu mânecă lungă. 

Comandă pe Libris „Fleishman are necazuri” de Taffy Brodesser-Akner, editura Trei, 2021, una dintre cele mai bune cărți de anul trecut

Rachel și Toby Fleishman sunt căsătoriți de paisprezece ani și recent separați, când ea îi lasă copiii într-un weekend și dispare din peisaj. Toby rămâne să înțeleagă ce s-a întâmplat cu căsnicia lor, când a început să meargă rău cu adevărat și cum s-a produs ruptura. În toată perioada în care el se străduiește să dea de Rachel, doi buni prieteni din tinerețe îi stau alături: Libby, fostă ziaristă, mamă cu normă întreagă, și Seth, eternul fustangiu care se hotărăște să se căsătorească. 

Libby intervine în narațiune și pune o lumină nemiloasă atât pe trecutul lor, dar și pe multe din acțiunile lui Toby, legitime în opinia lui. Pentru că își neglijează activitatea de la spital unde e medic, Toby ratează o promovare. Întâlnirile cu femei agățate pe platforme de dating nu compensează starea în care se află. 

Ce e interesant e că Toby pare în cea mai mare parte a romanului băiatul bun. Aparent, el e cel care se sacrifică pentru familie, își face programul la spital astfel încât să poată sta cu copiii și Rachel să poată câștiga de câteva ori mai mult decât el. 

Romanul nu vine cu o propunere de rezolvare a situației. Nici nu elogiază mamele care renunță la carieră pentru a-și dedica viața copiilor, devenite un fel de bone mai stilate și mai educate și șoferi pentru copiii lor. De ar fi doar atât, dar trebuie să se ocupe de toate activitățile extrașcolare și de toate comitetele de părinți. Spune doar că e extrem de dificil să poți fi acolo, în căsnicie, să reziști, să auzi și să asculți realitatea din fiecare zi, fără să vrei să fie așa cum ți-ai imaginat. 

„Faptul că viața nu merge bine nu e întotdeauna din vina ta. Poate fi, pur și simplu, vina vieții tale.”

Aș fi vrut să am obiceiul de a lua notițe când citesc, tot ce reușesc e să îndoi colțurile la pagini, asta dacă nu uit. E dură viața pentru prinți și pentru prințese, dar mai cu seamă pentru cele din urmă. 

E multă furie în roman. Toby e furios pe Rachel, Libby e furioasă pe Rachel. Furia lui Libby vine din propriile frustrări: faptul că Rachel are curajul să muncească atât, dar și pe ambiția ei. Reușește însă să o ajute pe Rachel când o întâlnește.  

Ar fi fost doar o poveste despre ce se întâmplă când lucrurile merg prost și despre multiplele șanse de care Toby profită. Lui i se pare că o lume întreagă de femei disponibile doar pentru sex și față de care nu are nicio obligație i se așterne la picioare. Ulterior își dă seama că are nevoie de ceva mai mult de atât. 

E însă o poveste despre cum vede viața o femeie care avea cândva o carieră promițătoare și la care a renunțat. Libby: 

„Pe când Rachel și cu mine eram mici, aveam promisiunea din partea unei societăți care aproape că ratificase Amendamentul privind Egalitatea Drepturilor că vom putea face tot ce ne doream. Ni s-a spus că putem avea succes, că e ceva special și unic cu privire la noi și că puteam obține orice – ultimele vestigii ale fetelor care au fost învățate că sunt speciale, combinate cu primele efecte ale celui de-al doilea val al feminismului. În tot acest timp, chiar dacă eram numai în clasa a șasea, îmi amintesc că mă gândeam că părea ciudat, faptul că profesorii și părinții aveau, pur și simplu, permisiunea de a spune acest lucru și o spuneau în fața băieților, dar pe băieți nu părea să-i deranjeze. Până și atunci, am știut că băieții tolerau acest lucru pentru că era atât de clar că nu era adevărat. 

Rachel și cu mine am fost crescute să facem ceea ce ne doream, iar noi așa am făcut; am avut succes și am arătat acest lucru tuturor. […] Noi știam deja secretul care era acesta: atunci când reușeai cu adevărat, când câștigai mai mult și îi depășeai pe alții, când întreceai cu adevărat toate așteptările, nimic din jurul tău nu se mai potrivea. Trebuia să mergi tiptil în continuare pe lângă fragilitatea unui bărbat, ceea ce nu era o problemă pentru femeile care făceau cumpărături și beau martini toată ziua – aceasta era compensarea lor, negociaseră deja cu ele însele -, dar era absolut intolerabil pentru femeia care muncea, era respectată și devenea persoana în jurul căreia alții erau nevoiți să mergă tiptil. Faptul că acei bărbați puteau fi așa delicați, încât le putea lipsi orice urmă de autoexaminare atunci când venea timpul să încerce să descopere de ce femeile de lângă ei nu păreau să fie extrem de entuziasmate de încă o noapte de stimulare, mângâiere și felație a fiecărei insecurități din interiorul lor – acela era lucrul pe care noi în consideram intolerabil.”

Libby crede că „oamenii sunt în general la fel, însă doar unora dintre noi, bărbaților, li se permite într-adevăr să fie așa cum sunt fără să se scuze.”   

Până la intervenția lui Libby, care devine ea însăși narator, pare că e doar despre Tobt Fleishman și necazurile lui, abia apoi mariajul lor începe a fi povestit, atât în lumina amintirilor lui Toby, dar și a mărturisirilor pe care le face Libby despre al ei. Abia spre sfârșit, când perspectiva lui Rachel este și ea luată în calcul vedem întreaga imagine. Sunt 500 de pagini intense, ritmul poate fi lent pe alocuri. Repetițiile folosite de autoare pentru a accentua anumite acțiuni sau stări dau mult farmec. 

„Fleishman are necazuri” e o anti-poveste despre prinți și prințese. E un adevăr posibil despre orice relație care merge prost. Și cum bine știm, sunt puține relații care merg bine. E un îndemn poate de a fi mai determinați în acțiunile concrete pe care le putem face pentru ca lucrurile să meargă bine, poate mai multă blândețe, compasiune. Sigur mai puțină îndreptățire, boală foarte răspândită azi.