Dacă Bucureștiul ar fi o persoană

ar fi o cucoană cu aere de mare doamnă

Bucureștiul e o cucoană de aproape șaptezeci de ani, încă relativ sprintenă. Cam tot ce e și ce face e pe la mijloc: nici înaltă, nici scundă, nici grasă, nici slabă, nici deșteaptă, nici proastă… Se îmbracă în culori vii, e atentă să aibă mereu părul vopsit și să fie coafată. Nu se vede că la unele rochii are tivul desfăcut, că puloverele și paltoanele au câteva găuri mici de molii, la suprafață pare foarte bine. Se machiază uneori puțin prea mult,  fardul de pe pleoapa de sus i se cam întinde, sprâncenele sunt prea pensate, dar ea creionează o dungă pentru a compensa lipsa lor. Rujul îi depășește ușor conturul buzelor. Vorbește mult și tare, evocă vremurile de altădată, o deranjează că are pensia mică, noroc că-i mai trimit copiii câte un stimulent, are o fată în Italia și un băiat în Spania. Dacă nu-i trimiteau ei bani, nu știe cum ar fi reușit să-și facă dinții, le spune tuturor în timp ce zâmbește mândră. 

A lucrat toată viața la primărie. A știut să se învârtă când au început retrocedările și a cumpărat direct de la proprietari apartamentul splendid în care locuiește. Stă în centru, într-o casă cu risc seismic, are un etaj întreg cu terasă fabuloasă. La parterul clădirii e o cafenea. Pentru că e o prezență pitorească, primește gratuit cafeaua în fiecare dimineață. Nu de alta, dar atrage clientelă, cucoana dă în cărți, iar lumea intră și pentru o porție de ghicit. Nu face programări, nu-i pasă, cei care vor să stea de vorbă cu ea n-au decât să stea la coadă, ea știe ce înseamnă să stai la cozi, n-a murit nimeni. Nu e nostalgică, au fost vremuri grele, Ceaușescu ăla a fost un prost, dacă le-ar fi dat de mâncare oamenilor și nu i-ar fi chinuit atât și cu frigul și cu întunericul, eventual să fi asigurat și puțin circ, adică niște program la televizor, nu-l dădea nimeni jos. 

E șmecheră. Cunoaște etimologia cuvântului, a venit la noi din germană, din Schmecker, care desemna pe cineva cu gust rafinat, un cunoscător, Schmecker-ii erau degustătorii de vinuri. Dar ea știe despre metamorfoza cuvântului: și-a pierdut haina elegantă și a căpătat un costum mai practic, potrivit străzii. A ajuns să însemne nu rafinatul cu papile fine, ci omul descurcăreț, cel care știe să se strecoare prin situații complicate și să iasă cu fruntea sus – sau măcar cu buzunarul plin. O descrie perfect: ea a transformat   rafinamentul în abilitate, abilitatea în șiretenie, șiretenia în tupeu.

Mai are prea puține prietene, se vede rar cu ele, nu prea are chef să le asculte cum se plâng tot timpul. Ei îi priește să vadă oameni tineri în jur, chestia asta cu ghicitul i-a venit mănușă, se distrează când își etalează cărțile aurii strălucitoare de Tarot pe masă. Nu e mulțumită de decorul nordic auster al cafenelei, dar n-a comentat prea mult, ea nu e o babă și nu va fi niciodată. Se bucură când își vede clienții făcând ochii mari când le zice bazaconii, pare că se pricepe, ei se întorc, avizi de vești bune. Le zice că se poate, că vor reuși, că e doar un mic impas. S-a gândit să se bage și în industria de soluții (dezlegări de farmece și vrăji de prosperitate), dar e cam mare înghesuiala, plin de constelații și regine ale manifestării, așa că a lăsat-o baltă. Se mulțumește cu încrederea pe care reușește să o redea clienților. 

Ea a fost mereu aici. Se uită circumspectă la noii veniți, ea știe că va rămâne orice ar fi. O amuză încrâncenarea lor și lupta pe care cred ei că o duc. Ea știe că ajută flexibilitatea, negocierea. Dacă știi să fii amabil, te poți strecura oriunde. Vede inocența celor din jurul ei și nevoia lor de a fi ocrotiți. Sunt toți niște copii care refuză să se maturizeze! Nu-i plac pițipoancele, nici golanii, dar le dă voie să fie. Știe că nu e treaba ei, că lucrurile se mai aranjează și din mers. Ea va rămâne. 

Pentru că petrece atât de mult timp în compania tinerilor, pare mai verde decât e. Știe care sunt subiectele la modă, știe pentru ce se luptă ei și are abilitatea de a părea interesată. De asemenea, ea știe că lucrurile sunt fluide, că nimic nu ține mai mult de trei luni, nicio indignare, luptă, nicio restricție sau regulă nouă, totul e fluid și negociabil, mereu se găsește o portiță, așa a fost mereu aici. N-are de gând să plece nicăieri, nu vrea să se retragă la munte sau la mare, poate să dispară doar pe perioada verii, deși adoră cât de gol e orașul. Ea vrea să fie în miezul lucrurilor, să meargă la concerte și la teatru, să se plimbe cât o mai țin picioarele. Și să se bucure, că doar nu degeaba o cheamă Bucuria.