Educația inimii începe cu libertatea poveștilor

Am vorbit la telefon cu o prietenă și se bucura că e 34 august. Pe mine mă bucură toamna, mi se pare un început, pe alții îi sperie din același motiv. De fiecare dată când începe ceva, altceva se termină și ne face rău pretenția de a putea controla lucrurile sau dorința permanentă ca ele să fie alt fel decât sunt. Recunosc că singurul motiv pentru care așteptam începerea școlii era acela legat de colegi. 

Începe școala și nu știu dacă părinții nu cumva sunt mai stresați decât copiii. Sunt studii recente care arată cât de mult a crescut nivelul de stres și anxietate în societate la toate vârstele. Ieri eram în autobuz și am început să vorbesc cu o doamnă, încercam să descopăr cum să cobor la stația corectă, nu de alta, dar Bucureștiul are modalități aproape nesfârșite de a mă provoca. Sigur că viața a devenit mult mai complicată decât era, mult mai multe alegeri de făcut, mai multe tentații, mai multe îndatoriri, atât de multe încât apare nostalgia față de o perioadă în care libertatea era limitată. 

Cu siguranță că suntem mai stresați, dar cred că ne căutăm soluțiile în direcțiile greșite. Voi vorbi despre adulți cu altă ocazie, acum m-aș referi la copii și tineri. În cazul părinților, o bună parte din stres vine în relație cu copiii, dacă fac tot ce pot sau nu pentru ei și dacă îi controlează suficient sau nu. Copiii au acum ocazia de a demonstra că se descurcă mult mai târziu decât generația mea. Eu mergeam singură la școală din clasa întâi, veneam acasă și-mi încălzeam mâncarea pe un reșou micuț, în general mâncam vreo două-trei linguri și apoi aruncam restul. De tocilară ce eram, mai întâi îmi făceam lecțiile și apoi ieșeam la joacă. Deja la Ada lucrurile nu au mai fost chiar atât de simple, se ocupa mult mama de ea, dar tot ieșea afară la joacă, tot o mai trimiteam la cumpărături, tot avea o anumită libertate. Trupa de teatru în care a fost în liceu era „nesupravegheată”, se organizau singuri, plecau la festivaluri de teatru pentru adolescenți. 

Ce le lipsește copiilor și ar merita să fie adresat e tocmai acel spațiu în care să se dezvolte liber în relație cu ceilalți copii. Din păcate, în momentul ăsta cele mai multe dintre activitățile lor sunt atent supravegheate de un adult: la școală sau în timpul liber, e mereu un adult care stabilește regulile și intervine. Pe vremuri, copiii își dezvoltau numeroase abilități de negociere sau de poziționare în legătură cu lumea atunci când se jucau nesupravegheat pe stradă, ceva ce e aproape imposibil acum. La locurile de joacă se aud mai mult vocile părinților decât ale copiilor, sunt acolo, lângă ei când se dau pe leagăn sau când se joacă la nisip. 

Lenore Skenazy este o autoare și o jurnalistă din America, denumită „cea mai rea mamă din lume” în urma unui articol pe care l-a scris despre băiețelul ei de 9 ani căruia i-a permis să meargă singur cu metroul. Ea este activistă pentru educație „freee-range” și are și un talk la TED despre asta. Merită să-l vezi, e chiar amuzant. Povestește despre LetGrow, o inițiativă prin care să obțină pentru copii mai multă libertate de a interacționa nesupravegheat de adulți și pentru părinți o garanție că nu vor fi condamnați dacă lasă copilul să meargă singur la școală. 

Nu, nu suntem chiar acolo, dar nici departe nu suntem. Aseară am  trecut pe lângă un părculeț plin de copii, cei mai mulți se jucau sau stăteau pe lângă un părinte în loc să se bage în seamă cu ceilalți. Copilul poate căpăta în timp senzația că orice activitate în care părintele nu e lipit de el e ceva periculos. Și ne întrebăm de unde anxietatea cu privire la începutul școlii? 

Sunt sigură că dacă părinții ar muta puțin conversația înspre ce e plăcut și interesant la școală, ar face tranziția mai ușoară. Câteva întrebări utile: 

• ce te face curios/ curioasă? 
• ce te bucură? 
• ce ai vrea să descoperi? 
• ce crezi că te va încânta? 

E normal să fim preocupați în momentul în care începem ceva nou. E anormal să patologizăm tot. 

Nu cred că vom putea să controlăm vreodată tot ceea ce li se întâmplă copiilor noștri, să-i scutim de orice fel de disconfort. După cum ai aflat până acum, viața are talentul de a veni cu multe surprize și unele dintre ele nu sunt plăcute. Un copil care nu a avut parte de nici un fel de greutăți se va lovi mai dur de ele. 

Împreună cu Ada lucrăm la un caiet destinat adolescenților. Sunt mai multe teme asupra cărora să reflecteze și apoi să exerseze în relație cu ceilalți. Din păcate, în școlile noastre nu se prea face niciun fel de educație emoțională practică. Sunt cunoștințe minime. Eram într-o discuție acum o săptămână și povesteam despre cuvintele utile care merită spuse când cineva trece printr-o situație dificilă: „îmi pare rău că ți-e greu, te cred, spune-mi dacă pot ajuta cu ceva”. Cineva a zis că sunt goale de conținut. Eu zic că depinde. Mi se pare decent să știi ce să spui și s-o spui automat, decât să nu spui nimic. La primăria unde m-am dus anul trecut să înregistrez decesul mamei, funcționara nu a știut să-mi spună nimic. Mi-a dat certificatul destul de repede și a avut înțelegere să-i trimit un act care-mi lipsea pe email. Și-a făcut ea treaba? Răspunsul rapid tinde să fie DA, doar că eu cred că o activitate lipsită de compasiune îi e mai dăunătoare decât una în care se conectează cu cei cu pentru care lucrează.  Tot ceea ce ține de bucurie, satisfacție, sens, iubire, apropiere… este în relație cu ceilalți. 

Dorința de a feri copiii merge până la a le restricționa poveștile, de a nu-i lăsa să citească decât povești în care se întâmplă doar lucruri frumoase, toți oamenii sunt buni, toate animalele sunt pașnice, toată lumea râde sau se bucură. Părinții vor doar povești care să-i distreze pe copii. Nu cred că ajută să interzicem poveștile nemuritoare, Frații Grimm sau pe Hans Christian Andersen. Emoțiile negative, care sunt firești, vor deveni niște monștri de temut și anxietatea va crește și mai tare. În viață se vor întâlni cu lupi, cu zmei, cu monștri, cu situații grele sau grave și nu e util să credem că-i ferim. Rolul poveștilor este și acela de a educa și de a preveni. 

 Pe platforma SEE ( Social, Emotional and Ethical Learning) găsești materiale destinate educatorilor, profesorilor sau învățătorilor pentru a contribui Educarea Inimii și a Minții. SEE Learning este un proiect al organizației Center for Contemplative Science and Compassion-Based Ethics de pe lângă Universitatea Emory și este realizat cu sprijinul multor oameni de știință sau autorități în domeniul minții și inimii, cum ar fi Dalai Lama sau Daniel Goleman. Resursele sunt disponibile tuturor celor care doresc să contribuie la crearea unei lumi în care să fim mai buni și mai bine unii cu ceilalți.

„A sosit momentul să avem o educație socială, emoțională și etică.

În lumea de astăzi suntem cu toții interconectați. Situațiile dificile cu care ne confruntăm, și cu care se vor confrunta și generațiile viitoare, necesită o cooperare care trebuie să depășească granițele naționale, etnice și religioase. Trebuie să ne vedem unii pe alții nu ca adversari sau concurenți în lupta pentru resursele limitate ale pământului, ci ca frați și surori care locuiesc împreună pe singura planetă pe care cu toții o numim – Acasă. Prin urmare, avem nevoie de un mod de gândire cu totul nou, aliniat la vremurile pe care le trăim, care să ne recunoască interdependența, necesitatea rezolvării problemelor și îndemnul la schimbare prin dialog și colaborare. 

Toate religiile pledează pentru compasiune, dar pentru a implica întreaga umanitate avem nevoie de o abordare etică, cu caracter universal: o etică seculară care să cultive valori umane fundamentale, precum empatia, toleranța, iertarea și iubirea.

Rezultatele unor cercetări recente au arătat că astfel de valori pot fi cultivate printr-o învățare și o practică fundamentate pe o judecată sănătoasă, experiență și descoperiri științifice. Aceste valori pot fi integrate în inimile și mințile noastre nu prin aplicarea unor reguli stricte, ci prin aplicarea voluntară a rațiunii și a studiului personal.” – DALAI LAMA

Am discuții cu tineri (sau cu părinții lor) despre ce fel de cărți ar trebui să citească. Eu cred că ar fi util să citească tot ce prind, desigur că pentru asta ar trebui să lase telefonul din mână. Am spus-o de nenumărate ori, cititul se cultivă și prin puterea exemplului și cu condiția ca în casă să existe o bibliotecă din care să poată alege. Curiozitatea e esențială și poate că va încerca să frunzărească mai multe volume apoi să aleagă singur/ă. 

De-a lungul timpului mi-au fost cerute tot felul de liste de lecturi esențiale. De genul zece romane despre femei, despre libertate. Sau zece romane pentru tineri…  Nu există cele zece decât ca un început, ele sunt primele zece, pentru că nu ne putem opri doar la atâtea. De vreo câteva luni îmi propun să fac o astfel de listă, totuși, cu scriitoarele și volumele care mi se par mie relevante. Știu că lista ar fi prea scurtă, e foarte complicat să zic ce ar fi esențial și ce nu, sunt nenumărate voci care ar trebui să fie auzite.

Una dintre ele este cu siguranță cea a lui Margaret Atwood. Ea a fost criticată în diferite moduri de-a lungul timpului: că e prea feministă sau nu destul de feministă, că e prea critică la adresa statului sau a bisericii, că nu e destul de critică la adresa lor, că e progresistă sau că e împotriva progresului. Ea spune foarte elegant: „Faceți o listă cu tot felul de acuzații care vă vin în minte, iar apoi scrieți în dreptul fiecăreia opusul, și veți avea imaginea completã a ceea ce s-a spus despre mine”. 

Sunt abonată la Substack-ul ei și chiar de dimineață am citit cu groază despre faptul că Povestea slujitoarei a ajuns pe lista de cărți excluse din școlile de stat din Alberta, Canada, unde s-a făcut o „purificare” ca nu cumva bieți tineri să afle despre lucruri despre care nu se vorbește… cum ar fi sexul sau moartea. Margaret Atwood a scris pe X o povestire extrem de scurtă despre situație. Danielle Smith, numele de la sfârșit, este al guvernatoarei statului Alberta.

„John și Mary erau doi copii foarte, foarte cuminți. Nu-și băgau niciodată degetele în nas, nu aveau scaune sau coșuri. Au crescut, s-au căsătorit și au produs cinci copii perfecți fără să facă vreodată sex.

Deși pretindeau că sunt creștini, nu dădeau nicio atenție la ce a spus Isus, de fapt, despre săraci, despre Bunul Samaritean, despre a-ți ierta dușmanii și alte chestii de genul. În schimb, practicau un capitalism lacom și egoist, pentru că se închinau la Ayn Rand. (Au ignorat, totuși, scena din Izvorul în care este „binevenită” o scenă de viol, pentru că cine are chef să insiste, și, pe deasupra, ar fi implicat sex și, deci, ar fi fost pornografic. Ei bine, într-un fel chiar este, nu-i așa?)

Ah, și nu au murit niciodată, pentru că cine are chef să insiste pe, știți voi, moarte și cadavre și bleah? Așa că au trăit fericiți până la adânci bătrâneți.

Dar, între timp, Povestea slujitoarei a devenit realitate, iar Danielle Smith s-a trezit cu o rochie albastră nouă și frumușică, dar fără job.

Sfârșit.” – Margaret Atwood

Dacă nu ai citit Povestea slujitoarei, poate e momentul. Până atunci, ai link la un articol despre autoare pe care l-am publicat acum câteva luni: Reverență. 

În încheiere, te-aș invita să te gândești și să-mi spui părerea ta despre povești. Eu cred că în loc să ferim copiii de povești „incomode”, mai bine i-am învăța să le citească, să-și pună întrebări și să-și caute răspunsurile. Poveștile sunt exerciții de libertate și de înțelegere a lumii: cu monștri și eroi, cu lupte și împăcări, cu adevăruri care dor și cu bucurii care vindecă.

De aceea cred în scris ca exercițiu de viață. În atelierele mele de scriere creativă autobiografică îi provoc pe oameni să-și spună propria poveste, cu lumini și umbre, cu începuturi și sfârșituri. Doar așa ne putem auzi cu adevărat unii pe alții.

Și, dacă vrei să începi mai simplu, începe prin a citi. Orice. Citește literatură, citește povești care te fac să râzi, dar și povești care te dor. Citește și cărțile mele polițiste – nu pentru că ar da vreo rețetă, ci pentru că, uneori, o crimă ficțională spune mai mult despre viață decât o mie de clișee motivaționale.

Pentru că, până la urmă, poveștile – citite, scrise sau trăite – sunt cele care ne dau curajul să fim liberi.