Ești mama mea?
Și eu m-am lipit de o maimuță de pluș când mama era prea departe de mine
Singura dată când am cerut o jucărie eram cu mama, am văzut-o pe Maimuță în vitrina unei librării, m-am apropiat din ce în ce mai tare de m-am lipit de sticlă și mai că nu mă dădeam dusă de acolo. Doar că era seară și era închis. Mama mi-a adus-o la scurt timp, din ce-mi amintesc. Avea cam jumătate de metru, corpul era din pânză în carouri alb cu albastru, avea niște pantaloni scurți, doar capul, mâinile și picioarele erau din pluș, iar fața era din pânză roz cu linii și puncte în dreptul gurii și al nasului și ochii, doi nasturi negri. Eu nu m-am dezlipit de Maimuță mult timp.
Eu aveam deja vreo cinci ani și Maimuță era aproape tot timpul cu mine. I-am zis așa acum pentru că nu mai știu cum o chema. E posibil să-i fi schimbat numele de mai multe ori, poate Cheetah o perioadă. Știu că verii mei făceau glume cu mine și o luau pe Maimuță și o aruncau de la unul la altul și o loveau, iar eu plângeam de mă rupeam.
Am luat-o pe Maimuță cu mine oriunde am locuit. Stătea pe un fotoliu, undeva. În casa de la Brașov a stat mult timp în verandă.
Săptămâna asta am suferit alături de Punch, o maimuțică mică de la o grădină zoologică din Japonia, abandonată de mamă imediat după naștere și care a fost filmată plimbându-se cu un urangutan de pluș după ea, în timp ce e respinsă de celelalte maimuțe. După o săptămână de stres, toată lumea a răsuflat ușurată sâmbătă seară, când, în sfârșit, Punch fusese acceptat într-o gașcă.
Am reușit să strâng aproape 200 de răspunsuri la formularul în care invitam fiicele să o întrebe ceva pe mama lor și în multe cazuri se aude durerea că mama lângă ele. Durerea nu e lipsa mamei, ci indisponibilitatea ei emoțională.
Cred că scopul volumului e să pot crea o dorință și un impuls de a conecta mame și fiice, de a le împinge în acel spațiu în care să se poată vedea și accepta atât pe ele însele, cât și pe fiicele sau mamele lor, un spațiu al adevărului, poate și al durerii, cu siguranță al vindecării. Spuneam că închid formularul, dar am primit așa de multe rugăminți să-l mai las, așa că va fi acolo cel puțin până trimit volumul la tipar.
Dacă în copilărie figura mamei e acolo și interacțiunea cu ea ne creează un anume tipar de atașament, nevoia de contact și siguranță rămâne și ulterior. Substituim treptat mama cu diferite lucruri – o păturică, o jucărie – și facem asta ca o punte între dependența de mamă și autonomia care se creează. Donald Winnicott numește acest obiect care e și un fel de reglare emoțională „obiect de tranziție”.
O perioadă am fost foarte îngrijorată că mama n-a fost disponibilă pentru mine sau nu-mi oferea suficient de mult și de asta eu am substituit-o în Maimuță. Am tot căutat explicații când mi-ara greu să o arunc la gunoi. Țesătura feței se subțiase atât de tare, încât ieșea vata cu care era umplută. Nici măcar nu aveam cum să o mai cârpesc, avea brațele și picioarele cusute la încheieturi de mai multe ori. Poate că am antropomorfizat-o, poate că am substituit-o pe mama în Maimuță, poate că eram o copilă foarte sensibilă care a avut nevoie de o tranziție mai lungă. Știu că nu dormeam cu Maimuță și nici nu o hrăneam cu lingurița, dar stăteam mult cu ea și o căram după mine aproape peste tot, nu era o jucărie-copil, dar era companioana mea. Maimuță avea 50 de ani când ne-am despărțit. Eu m-am mutat la București și ea a ajuns la gunoi.
Există o poveste foarte frumoasă despre un pui care ieșe din ou în lipsa mamei. Pentru că nu știe nici cine e, nici cum arată, se apucă să întrebe animalele din jur dacă nu cumva ele sunt mama lui. Vorbește cu o pisică, o găină, o vacă, un câine, chiar și un utilaj mare, pe care îl numește „Snort”.
Fiecăruia îi pune aceeași întrebare: „Ești mama mea?”. Dacă dialogurile cu animale sunt amuzante, Snort evident că nu vorbește, dar îl ridică în cupă, pentru că e un fel de excavator. Îi oferă mișcare, dar fără mângâiere, îl cuprinde, dar fără conținere emoțională: poți fi „ținut în brațe”, dar fără să fi văzut sau iubit.
Mă întorc la volum și la căutarea mamei. Chiar și la vârsta adultă, există o nevoie de a avea acea mamă bună, dreaptă, care să ne conțină, care să ne disciplineze cu blândețe, care să aibă grijă de noi, în care să avem deplină încredere. Acea mamă care putem deveni noi pentru sine.
Știm că unele mame au greșit, deși au făcut tot ce au putut sau tot ce s-au priceput. În volum vorbesc și despre greșeli. Contează însă ce putem face noi acum, cum devenim noi pentru noi acea mamă „destul de bună”. Winnicott o descria ca pe o mamă care nu e perfectă, ci suficient de prezentă. O mamă care știe să țină și să lase, care ajută copilul să-și crească toleranța la frustrare, care îi arată că nu i se cuvine orice, oricând și fără măsură.
Știm că avem discuții cu noi însene/înșine în capul nostru și că uneori suntem foarte critice/critici. Deși am pus ambele genuri aici, mă voi adresa doar femeilor, suntem cu mult mai critice decât bărbații, nu intru să explic motive. Când lucrez cu clientele mele, mereu le rog să schimbe vocea aia din cap. Nici măcar nu le zic să se gândească la modul în care ar vorbi ele cu prietenele lor, deși ar fi mai blânde decât cu sine, tot poate că nu ar lăsa biciul din mână, așa că le rog să-și vorbească așa cum le-ar vorbi o prietenă foarte bună, extrem de înțeleaptă și care le iubește foarte mult. Nu le zic niciodată să-și vorbească cu vocea mamei, că unele judecăți tocmai de la mamele lor le-au auzit: poți mai mult, trebuie să fii prima, nu te poți lăsa…
Această prietenă bună, înțeleaptă care le iubește e această mamă bună despre care vorbesc.
Am găsit referirea la povestea de P.D. Eastman – Are You My Mother? – într-un articol despre AI scris de Ruth Johnson pentru Psychology Today. Dacă Snort, utilajul, răspunde doar prin mișcarea cupei, AI poate avea conversații prelungi. Cum fac față copiii la această permanentă validare pe care o oferă AI? Cum se atașează de AI? Cum vor reuși copiii care stau prea mult pe/ cu AI să facă față frustrării inerente relațiilor din viața reală? Cum vor gestiona respingerea?
Nevoia de siguranță emoțională, acceptare, validare e valabilă și la adulți. Știu că sunt multe persoane care și-au făcut din AI mentor, călăuză, iubit, fiecare ce-a avut mai multă nevoie. Dar confortul emoțional și starea de bine vin din relații adevărate cu oameni reali și nu cu surogate.
Am vrut la un moment dat să fac o aplicație pentru copii. Pornisem de la citit de povești, dar nu citirea cuvintelor scrise, ci cu explicații calde ca și când naratorul ar fi lângă copil și l-ar vedea cum se încruntă când aude prispă, cădelniță sau jăratec. De acolo mă gândeam să continui cu jocuri ca și când cineva ar fi prezent lângă copil. Am realizat apoi că seamănă prea mult cu un surogat de părinte și m-am oprit. AI nu știu dacă se va opri. Și atunci cred că e important să înțelegem noi la ce poate fi folosit și la ce e periculos să-l folosim.
Putem conversa cu utilaje, dar avem nevoie să fim ținute în brațe de oameni. De mame.
Photo by JIJI PRESS / AFP via Getty Images
