Să vorbești și să taci despre durere și iubire

Întotdeauna m-am lăudat că nu prea am coșmaruri, de parcă ar fi ceva ce ținea de vreo capacitate a mea. Știu că am scris „m-am lăudat”, pentru că exact asta făceam, spuneam „eu nu am coșmaruri” cu un aer oribil de superioritate, de parcă tu dac-ai fi avut, ar fi însemnat că nu te descurci. Așa că a fost nevoie să mă gândesc bine de unde și până unde am avut un coșmar azi-noapte și ce anume l-a provocat.

Când eram mică, visam că mă sufoc sub diferite forme: eram spânzurată, îngropată de vie sau treceam prin diferite forme de tortură. Era pe când aveam vreo doisprezece ani și aveam frecvent niște crize astmatice cu dispnee. Cred că a durat câteva luni. Era clar efectul stării mele de sănătate. Mă trezeam, mă culcam la loc. Nu era cu puls crescut sau spaimă.

Tot din cauza astmului alergic am mai avut coșmaruri într-o perioadă, dar nu pentru că mă sufocam, ci din cauza medicamentului pe care-l luam. Am făcut un long covid și eram foarte sensibilă (am rămas, dar nu vorbesc acum despre asta), așa că am primit un tratament cu Singulair / Montelukast. Coșmarurile erau un efect secundar. Atunci am trăit în vis o varietate de situații mai mult sau mai puțin ciudate sau periculoase, dar care nu mă tulburau prea tare. Mă trezeam doar relativ speriată, dar uneori chiar și de mai multe ori pe noapte. Prospectul menționează asta, așa că mă trezeam, îmi ziceam că e doar ceva trecător și că e de la medicament. Până la urmă a trebuit să renunț la Montelukast, dacă ar fi fost doar coșmarurile, aș fi suportat, până la urmă nu erau chiar foarte intense, nici de vreo complexitate foarte mare. 

Dacă ar fi să aleg niște coșmaruri cu adevărat interesante, cred că tot pe cele pe care i le-am dat lui Gigi Alexa (personaj al seriei cu același nume) le-aș prefera. În ficțiune, durerea iese uneori mai elegant la suprafață decât în viață. În fragmentul de promovare al romanului audio e tocmai un fragment cu un vis, îți recomand să asculți, dacă nu cumva ai făcut-o deja. Chiar eu citesc Iarna crimelor perfecte pe Voxa.

Azi-noapte am avut un coșmar oribil, din care m-am trezit foarte supărată și tristă, în același timp. Alergam disperată dintr-o cameră în alta împreună cu cel care mi-a fost cândva iubit ca să găsim un loc doar pentru noi. Doar că în casa mea era foarte multă lume peste tot, unii chiar îmi rechiziționaseră camera de zi pentru un restaurant. Alergam și nu găseam un colțișor al nostru, eram din ce în ce mai supărată și mai agitată… Ce contează cel mai mult e că voiam neapărat să fac în așa fel încât să-i fie lui bine, fără să țin cont de mine. Cam așa a fost și relația noastră. Chiar dacă doar temporară, chiar dacă doar on and off. Deși nu a fost o legătură îndelungată, a fost una dintre relațiile mele importante.

Vreau să vorbesc însă despre modul în care – în special femeile – se sacrifică sau sunt dispuse să se sacrifice din iubire. Și mi-am dat seama de unde scânteia visului. Nu era despre el, ci despre mine și despre ideea de sacrificiu sau, mai bine-zis, despre renunțare. Angoasa că nu mă mai găsesc m-a trezit și tot ea m-a întristat.

De fapt, am terminat de citit Dora și Minotaurul de Slavenka Drakulic. Dora Maar este o artistă, fotografă și pictoriță care a avut neșansa să intre pe orbita lui Picasso. La momentul la care începe relația cu pictorul, Dora avea deja o reputație de fotografă suprarealistă, era independentă. Doar că Picasso devine un proiect în sine pentru ea și renunță treptat la fotografie, deși lentila era felul ei de a privi lumea. Fără aparat, Dora pare că începe să se piardă pe sine. Imediat după despărțirea de Picasso, Dora are o cădere psihică gravă, este internată în spital unde i se fac electroșocuri. Tot volumul este scris ca și când am intra adânc împreună cu Dora în tenebrele durerii ei, pentru că citim jurnalul Dorei. Lucrarea respectă cronologia și ceea ce se cunoaște despre eroina principală sau Picasso. Slavenka Drakulic e foarte abilă în a face suferința Dorei extrem de palpabilă.

Mi-am adus aminte și de primul meu iubit, un pictor, la fel de plin de el ca Picasso, care nu a ajuns un artist celebru așa cum visa. Probabil că iluzia asta îi dădea lui dreptul să se poarte oribil cu cei din jur. Avea o sumedenie de pretenții despre ce i se cuvine, totul complet exagerat.

Mă întorc la Dora și la faptul că ARTISTULUI i se permit multe. În roman, spre sfârșit, Dora regretă în nenumărate feluri că a renunțat la ea însăși și la artă. O să caut să văd Surviving Picasso, un film despre Francoise Gilot, iubita foarte tânără cu care o înlocuiește pe Dora. Francoise era mai tânără cu 40 de ani decât el, îi face doi copii și este singura femeie care are tupeul să-l părăsească. Pe celelalte Picasso le dădea uitării treptat sau le ținea cumva atârnate de el.

Artista și femeia – două ipostaze care s-au luptat mereu în sufletul meu pentru supremație. Pe artistă Picasso nu a luat-o în serios, iar de femeie s-a plictisit repede.

Nu te poți apăra de umilința impusă de o iubire nemărginită pe care o porți cuiva, umilința neavând limite. Nici nu mai era vorba de umilință, ci de autodistrugere.

Dora și Minotaurul, Slavenka Drakulic, traducerea Octavia Nedelcu, Pandora Publishing, 2020

Mi-a părut atât de rău de Dora. Chiar dacă eu am fost cea care a plecat din relația cu pictorul pe când n-aveam nici 18 ani, tot a fost cu niște daune, mi-a luat ceva până să înțeleg mai bine lucruri despre mine, puterea și independența mea. O bună perioadă am crezut că le-am înțeles definitiv. Până pe la 40 când mi-am pierdut capul pentru o perioadă. Era diferită situația, protagoniștii erau alții. Da, chiar și eu, la distanță de 20 de ani de prima iubire, mă credeam imposibil de destabilizat. Să nu crezi că nu mai fusesem îndrăgostită între timp, dar nu atât de păgubos pentru mine. Ce era, totuși, diferit? Cumva am înțeles, din admirația lui față de mine, că merit mai mult decât credeam eu însămi. E un subiect atât de mare încât merită abordat pe larg altă dată.

E un fragment superb în care Dora merge la Veneția și probează mai multe măști de carnaval într-un atelier. Cu ajutorul lor și al artizanului, descoperă despre sine adevăruri pe care nu voia să le privească în față. Dacă ea se poate vedea în oglindă, înseamnă că și ceilalți pot face asta. De la acel moment Dora se retrage aproape complet din viața publică până când moare, aproape 40 de ani mai târziu.

Mi-a părut atât de bine pentru Francoise, cea care îl părăsește pe Picasso. A și scris un volum autobiografic care s-a vândut foarte bine și care l-a înfuriat cumplit pe pictor, atât de tare încât nu a mai vrut să-și vadă cei doi copii pe care-i avea cu ea.

Iar acum vine întrebarea: în ce măsură separăm omul de artist și cum putem face asta?

Eu cred că putem admira opera unui artist și, în același timp, să vorbim deschis despre felul în care s-a purtat cu oamenii din jur. Nu cred că soluția este să ascundem sau să negăm valoarea unei opere, ca și cum ar trebui mutată în beci și scoasă din lumină, dar cred că avem nevoie de context și de conversații oneste despre omul din spatele ei. Mi se par importante tocmai lecțiile care pot ține împreună admirația pentru artă și luciditatea față de cruzimea, abuzul sau egoismul artistului.

Dacă Dora și Minotaurul e ficțiune, chiar dacă respectă evenimentele istorice, mai e un volum despre care nu am apucat să vorbesc atunci când l-am citit: Jurnalul iubirii și morții mele cu Osamu Dazai, de Tomie Yamazaki. Volumul a apărut anul trecut la Alice Books în traducerea Iolandei Prodan.

Ei bine, o scurtă introducere a lui Osamu Dazai, despre care poate că ai citit sau ai mai auzit câte ceva. E cunoscut pentru Dezumanizat (No Longer Human), romanul lui despre singurătate, rușine și sentimentul că nu poate fi iubit. Personajul lui joacă tot felul de roluri pentru a părea om, pentru că apropierea reală pare imposibilă. Romanul devine cu atât mai dureros cu cât multe dintre lucrurile scrise acolo par desprinse chiar din viața lui Dazai, inclusiv tentativa de sinucidere împreună cu o femeie care moare, în timp ce el supraviețuiește și rămâne cu vina de a fi rămas în viață.

În viața reală, Osamu Dazai se sinucide împreună cu Tomie Yamazaki, iubita lui, despre al cărei jurnal am început să-ți povestesc. Și care nu e ficțiune deloc. Tomie scrie despre relația ei cu Dazai ca despre o apropiere intensă și autodistructivă, în care dragostea, dependența, fragilitatea și dorința de dispariție se amestecă până devin imposibil de separat. Tomie îl numește

Dumnezeul meu preaiubit, neputincios, blând și singuratic.

E foarte interesant de citit jurnalul lui Tomie. E o disecție a vieții lor împreună. Ea l-a iubit dincolo de orice și a fost pentru el orice: de la iubită la secretară, de la mamă, soră la editoare, până la infirmieră. Ea se sacrifică și e martoră ea însăși la sacrificiu, în același timp.

Cred că multe dintre femeile despre care am scris aici — Dora, Tomie și probabil inclusiv eu în anumite momente — au avut aceeași foame de a fi văzute și iubite. Doar că uneori, când ne e foarte foame de iubire, riscăm să oferim atât de mult din noi încât nu mai rămâne mare lucru de iubit.

Poate că de asta cred atât de mult în reflecție, în scris și în întâlnirile reale dintre oameni. În momentele în care ne oprim suficient cât să ne auzim gândurile, să spunem adevărul despre noi și să fim ascultate fără să fim judecate. Scrisul are uneori puterea asta stranie: pune ordine în ceea ce părea doar durere și ne ajută să ne vedem mai clar înainte să ne pierdem din nou.

Probabil că din motivul ăsta organizez grupurile de reflecție și autocunoaștere. Nu pentru că am răspunsuri, ci pentru că știu cât de ușor putem dispărea din propria viață atunci când nu mai rămânem în contact cu noi înșine. Iar scrisul ajută.

Următorul grup va fi pe 28 mai la OTOTO Station, aici link pentru înscriere.

Dacă am pornit articolul ăsta crezând că voi scrie despre îndrăgostire, la finalul lui cred că am scris, de fapt, despre unele forme în care oamenii încearcă să trăiască iubirea.

Iar eu cred că cea mai frumoasă relație de iubire este aceea care te ajută să te iubești mai mult și pe tine.

Și, pentru că tot am scris aici despre iubire și despre felurile complicate în care încercăm să o trăim, poți citi sau îi poți scrie Adei la rubrica ei, Dragă Amor, pe Substack. E un spațiu sincer și sensibil, în care oamenii vorbesc deschis despre relații, dor, frică, despărțiri sau speranță, iar răspunsurile Adei sunt întotdeauna generoase și foarte frumoase.