Onboarding cu Lars: regula 3-3-3 despre cum ajungi să te simți acasă
3 zile, 3 săptămâni, 3 luni: regula care explică de ce onboarding-ul contează și de ce avem nevoie de un ghid, fie că e vorba de un apartament nou sau de o echipă nouă
Cred că de când am început să împachetez cutiile, m-am gândit că mutarea la București va fi mai dificilă pentru Lars decât pentru mine. Dacă nu-l știi pe Lars, ți-l prezint: are opt ani, e supraponderal – medicul îi spune obez, Ada mă ceartă că fac body shaming și că bietul pisoi va mânca pe fond emoțional dacă mai aude așa ceva. Și, desigur, tot eu sunt vinovată.
După ce i-a fost rău pe camion când am dus lucrurile de la Brașov, a înțeles repede care e treaba în noua lui casă – adică noua mea casă. Și-a dat seama imediat unde e mâncarea (prioritatea absolută), apa și litiera. Dar primele trei zile le-a petrecut bombănind și dispărând sub pat, convins că viața e o mare nedreptate. Așa am aflat eu de regula 3-3-3: trei zile, trei săptămâni, trei luni – atât durează o adaptare.
Lars și regula 3-3-3
Primele 3 zile
Lars a fost un amestec între Sherlock Holmes și Fantoma de la Operă. Ziua dispărea pe undeva, sub păturile lui sau prin dressing, cu mieunat ofuscat și priviri acuzatoare. Era clar că înjura întruna. Noaptea, investiga fiecare colț și cutie ca un detectiv sceptic care caută probe.
Primele 3 săptămâni
A început să accepte casa, dar în stilul lui: și-a revendicat canapeaua, a trebuit să insist că are voie doar pe jumătate, tastatura laptopului și, din când în când, fotoliul meu. A primit două culcușuri suplimentare în dressing unde bate soarele după-amiaza. A testat toate regulile, a urcat pe masă ca să vadă ce se întâmplă – nimic, că nici la Brașov n-am reușit să-l educ – a dărâmat obiecte doar pentru a verifica dacă gravitația funcționează la fel și în București.
Primele 3 luni (viitor)
Urmează momentul în care Lars va fi oficial stăpân de moșie. Nu știu de ce am iluzia și pretind că eu sunt sVa ști exact unde bate soarele după-amiaza, la ce oră se umple bolul și pe cine trebuie să ignore pentru a obține atenție. Casa va fi a lui, eu voi fi doar chiriașa emoțională.
Cum a fost pentru mine
În primele trei zile am despachetat cutii. Primele douăzeci (exagerez, evident) au fost ordonate și etichetate: știam exact ce e în fiecare. După aceea, m-am grăbit. Dușul bucal a ajuns într-una dintre multele cutii cu cărți, câteva cuțite în cutia de decorațiuni. Căutând cuțitele, pe care știam sigur că le-am pus în cutia pe care scria bucătărie, doar că țineam minte eronat, am crezut că am uitat vreo cutie în camionul de mutări. N-a fost cazul. Așa că primele zile au fost pentru mine la fel de confuze ca pentru Lars.
Diferența e că eu chiar voiam să mă mut. Acum sunt în faza a doua și mă simt victorioasă că am învățat pe unde să ies de la metrou ca să nu dau ture suplimentare de 15 minute prin Piața Victoriei. Am descoperit că trebuie să ai o jachetă sau un sacou cu nasturi ca să poți supraviețui căldurii de sub pământ. În cartier, am găsit un coafor, câteva magazine, o librărie unde se vând foi mari de desen și o măcelărie excelentă – Măcelăria Radu, pe strada Mărășești 42. Brutărie bună nu am, dar poate că e mai bine. Încă descopăr locuri și, odată cu ele, lucruri despre mine.
Se spune că o pisică are nevoie de trei luni ca să simtă că locuiește „acasă”. Eu am început măcar să înțeleg unde mă duc atunci când spun „acasă”.
Ce legătură are asta cu un loc de muncă nou
Un job nou seamănă cu mutarea într-o casă necunoscută. Primele zile, primele săptămâni și primele luni fac diferența. Doar că, la oameni, adaptarea nu ține doar de instinct și de bolul cu mâncare. Contează enorm dacă ai pe cineva care să-ți fie ghid.
Mentorul este acel coleg care nu doar îți arată unde e bucătăria și cum se face cafeaua, ci îți traduce cultura locului: cine răspunde bine la glume și cine doar ridică din sprânceană, care sunt regulile scrise și care sunt cele nescrise, pe cine să întrebi atunci când te blochezi. E prietenul de proximitate, harta vie a organizației, omul care îți dă voie să pui întrebări aparent banale fără să te simți prost.
Cum ar putea arăta un plan de integrare
• Primele 3 zile – Mentorul și cineva din HR îți fac turul, îți dau broșura de angajat (ar fi de preferat să existe), îți prezintă compania și echipa. Dar, mai ales, sunt acolo zilnic să răspundă la întrebări și să îți arate că ești bine-venit.
• Primele 3 săptămâni – Mentorul rămâne aproape: zilnic în prima săptămână, apoi de câteva ori pe săptămână. Îți arată instrumentele de lucru, te ajută să legi teoria de practică și se asigură că te simți sprijinit. Important e cadrul: să știi că orice întrebare e bună, iar progresul e vizibil și discutat la fiecare pas.
• Primele 3 luni – Întâlnirile cu mentorul devin săptămânale și merg dincolo de „cum fac asta?” spre „de ce facem așa?”. Discuția se extinde și spre valori și principii. La final, o întâlnire cu HR și mentorul clarifică ce a mers bine și ce se poate îmbunătăți. Feedbackul noului venit e extrem de valoros: are privirea proaspătă și poate face integrarea celor care vin după el mult mai simplă.
Concluzia mea? La fel ca Lars, și noi cred că avem nevoie de zile, săptămâni sau luni pentru a ne simți acasă – pot fi trei sau pot fi mai multe. Dar, spre deosebire de pisoi, noi nu ne mulțumim cu un bol plin. Avem nevoie să descoperim că aparținem, iar asta se întâmplă doar dacă găsim alți oameni care să ne ajute. Pentru mine a contat enorm faptul că Ada e aici și că ne vedem des, au ajutat locurile în care încep să mă integrez prin proiectele profesionale, a contat că am primit din când în când o invitație la un eveniment sau un îndemn la o cafea.
La fel este și într-o organizație nouă: un mentor contează uriaș. Să fie ghid, partener și traducător al culturii locului, cineva care să facă trecerea mai blândă și să ne ajute să transformăm „locul de muncă” în „locul meu de muncă”. Iar poate cea mai importantă parte e să nu uităm că și noi putem fi, la rândul nostru, ghizi pentru altcineva.
