I Am a Work in Progress Mother 

După o discuție cu Ada care s-a lăsat cu scântei, mi-am dat seama din nou cât de diferite suntem și (spre surprinderea mea) m-am bucurat. 

Nu dau vina pe nimic și nu vin cu justificări, dar avem cu toții niște „bug-uri” ca urmare a experiențelor de până acum, care se activează în situațiile inconfortabile. Maturitate emoțională înseamnă să te comporți adecvat situației în care te afli, cu toate că îți vine să faci diferit. Pe mine mă deranjează emoțiile. Uite, despre vara trecută mi-e greu în continuare să vorbesc. Nu pot spune cum m-am simțit în perioada când a fost Ada bolnavă anul trecut, ea-mi zice că fug de emoțiile mele. E modul în care funcționez uneori.   

Eu sunt sigură că ne putem înțelege, cu toate că suntem diferite. Iubirea e ceea ce ne unește.  În situația aceea în care am reacționat ca de obicei, schimbând subiectul, Ada a observat, mi-a atras atenția și eu am admis că am încercat să fug, chiar dacă nu o făceam conștient. Mi se mai întâmplă. 

Când ea era foarte mică eram obișnuită să caut asemănări, poate chiar mă purtam cu ea așa cum mă gândeam că aș fi vrut eu sau mi-ar fi prins bine mie. Îmi aduc foarte bine aminte despre modul complet diferit de a interacționa cu temele. Era în clasa întâi și voia să stau cu ea la lecții, iar eu nu prea pricepeam sau mi se părea ciudat, pentru că eu mi le făceam singură. Am reușit să învăț multe lucruri de la ea și datorită ei, tocmai pentru că eram atât de diferite. 

Acum multă vreme aș fi contrazis-o, i-aș fi zis că eu nu fug de nimic, că ea e cea emoțională, ne-am fi contrat absolut aiurea, am fi ieșit amândouă șifonate din discuție. A trecut ceva vreme de când am realizat și am acceptat că am tendința de a mă concentra pe ceea ce e de făcut și de a evita zona de impact emoțional puternic. Nu mă laud, e ceva ce e, contează că am deschiderea de a observa și de a repara, pe cât posibil. 

Știu că am tendința de a fi perfecționistă, mă străduiesc să fac cât de bine pot totul. Am luptat destul de mult cu „nu sunt suficient de bună” zis în toate felurile posibile. Când făceam ceva bine, dar (mereu) mai era loc de îmbunătățire, îmi spuneam că pot mai mult, în loc să mă bucur de ceea ce am realizat. Puteam să-mi spun în diferite feluri, ideea era aceeași: că nu sunt destul de bună. Evident că o să te întrebi pentru cine, iar răspunsul e simplu: pentru mine. Sunt mulți ani de când m-am calmat și accept că sunt într-un proces continuu de devenire, care nu se termină niciodată. O clientă mi-a zis în coaching că o obosește dorința de a tinde către desăvârșire. E doar un alt cuvânt pentru perfecționism. 

În decalogul imperfectului perfect (un articol mai vechi) am reușit inițial performanța de a numerota greșit cele zece porunci, am dublat o cifră, astfel încât erau unsprezece. Atunci am știut că mi-a trecut; sunt peste zece ani de atunci. Am corectat articolul, să știi. 

Am învățat treptat ce înseamnă blândețea față de mine. Pe vremuri, nu ajungea că sunt supărată că am greșit sau că nu mi-a ieșit ceva, mă enervam că nu am fost în stare și îmi spuneam tot felul de lucruri despre cum puteam face mai bine, cum aș fi putut face altfel… A trecut timp până când am învățat și am acceptat că dacă aș fi putut, aș fi făcut. Și dacă n-am făcut, înseamnă, pur și simplu, că nu am putut. 

Poate că nu ajungem niciodată la o versiune „definitivă” a noastră și, poate, nici nu asta e miza. Poate că nu există cea mai bună versiune. Poate că desăvârșirea nu e ceea ce merită să vânăm. Încep să cred că suntem mai degrabă într-un proces continuu, cu lucruri pe care le înțelegem și lucruri pe care le evităm încă, cu momente în care ne vedem mai clar și altele în care nu prea ne dăm seama ce se întâmplă cu noi.

Și, din când în când, poate că e suficient să stăm cu noi, cu durerea, cu disconfortul, cu tristețea sau ce-o fi.  Mie încă mi-e greu. În momentele în care sunt tristă, prefer să caut explicații, să raționalizez, să-mi explic, vin cu tot felul de teorii. Dar cred că e mai bine să nu plecăm din noi exact atunci când devine greu, să nu ne grăbim să corectăm, să nu ne întoarcem împotriva noastră prea repede.

Eu încă învăț toate astea. Încă mă prind din mers, încă repar, pe cât pot. Work in progress.

Conceptul de mamă suficient de bună așa cum l-a introdus Donald Winnicott se referă la mama care răspunde inițial cu sensibilitate nevoilor bebelușului, dar treptat îi permite să experimenteze frustrări minore, ajutându-l astfel să dezvolte reziliență și autonomie. Această abordare echilibrată susține dezvoltarea sănătoasă a copilului, evitând atât supra-protecția, cât și neglijarea. E important să ne întrebăm inclusiv despre noi dacă nu cumva avem o toleranță scăzută la frustrare că lucrurile, viața, lumea, ceilalți nu sunt așa cum am dori sau cum avem noi pretenția să fie. 

Good enough e work in progress. 

Dacă vrei să rămâi puțin cu tine după ce închizi textul, încearcă să scrii despre un moment recent în care ai simțit că nu ai fost suficientă. Fără să-l explici sau să-l îndulcești, doar așa cum a fost.

Apoi întoarce-te la el și uită-te din nou, cu puțin mai multă răbdare și cu mai puțină grabă de a te corecta. Ce vezi diferit acum? Și, mai ales, ce ai avea nevoie să-ți spui ție dacă ai avea curajul să fii de partea ta?

Pe 30 aprilie, la OTOTO Station, duc mai departe genul ăsta de întrebări într-un grup de reflecție despre încredere. E un spațiu în care ne uităm mai atent la relația cu noi înșine, fără să căutăm răspunsuri perfecte, ci unele care să ne fie, pur și simplu, mai aproape. Aici ai link pentru înscriere.