Speranța e o formă de planificare
Dacă te-aș întreba dacă te consideri sau nu feministă, oare ce răspuns mi-ai da?
Am fost la o cină cu niște doamne minunate luna trecută și aceasta era întrebarea de deschidere. Poate că vârsta e cea care mă face să răspund extrem de rapid și fără nicio îndoială că sunt feministă, poate că e educația, am crescut într-un mediu în care mi s-a spus mereu că femeile sunt cel puțin la fel de puternice ca bărbații, dacă nu chiar mai puternice. Poate că așa sunt eu, am crezut mereu că avem drepturi egale și mereu am știut că libertatea este foarte prețioasă.
Eram în școala generală, într-a șaptea. Mergeam la o școală de cartier unde eram din toate clasele sociale, existau diferențe enorme de statut și de acces la resurse. Erau vremurile în care mai mult se făcea rost decât se cumpăra. La un moment dat, am fost invitată într-un grup „select” unde erau doar câțiva băieți și câteva fete, dar era un băiat șeful și un altul adjunctul, ceva cu foarte multă ierarhie, în orice caz. Nu mi-a convenit. Mi-am făcut propria mea organizație, la fel de selectă din punctul meu de vedere, doar fete, cred că am luat și vreo două dintre cele care erau în primul grup. Comunicam prin bilețele și aveam parolă: Supercalifragilisticexpialidocious, era titlul unui cântec din filmul Mary Poppins.
Întotdeauna am fost dispusă să accept că suntem diferiți, pentru că fiecare dintre noi e unic, dar niciodată nu am acceptat că femeile sunt inferioare, tot așa cum nu cred că există supremația vreunei rase, vreunui popor sau vreunei orientări. Am reacționat și la doisprezece ani, reacționez și acum.
Sunt oameni care cred că feminism înseamnă să urăști bărbații sau să militezi împotriva lor. E greșit, nu e adevărat, e o prostie. Nu mă pot exprima mai elegant. Poate că ar fi necesar să studiem feminism la școală? N-ar trebui să învățăm la istorie? Nu-mi dau seama, dar e posibil să ignorăm unde am ajuns, tocmai pentru că suntem în valul al patrulea de feminism și ni se pare că așa bine a fost mereu. Doar că au fost oameni (femei și bărbați deopotrivă) care au luptat foarte mult să ajungem aici.
Cred că cea mai bună definiție a feminismului ar include libertatea de a alege. Vorbeam cu doamnele în seara aceea că însăși faptul că ne permitem să ne întrebăm dacă suntem sau nu feministe înseamnă că suntem.
În ziua aceea fusesem la incubator de inițiative susținut de Raiffeisen, un proiect derulat cu Asociația pentru Relații Comunitare. Una dintre inițiative era cea a unor tinere femei rome dintr-o comunitate tradițională de pe lângă Craiova care își doreau să-și poată susține fetele să nu renunțe la școală după clasele primare. Și pentru asta au avut nevoie de aprobarea liderilor comunității lor, de acceptul bărbaților care le conduc. Așa că poate că feminismul nu e necesar la kilometrul zero în București, acolo deja funcționează, să zicem, dar sigur că e nevoie de filtrul acesta oriunde.
Margaret Atwood a scris Povestea slujitoarei în 1985, iar în 1990 a fost prima ecranizare. Nu s-a întâmplat nimic notabil atunci. Vrei să știi de ce? Eu cred că povestea a devenit mai relevantă pentru că lumea a început să semene din ce în ce mai mult cu ea. Poate că serialul HBO din 2017 a fost și mai bine făcut decât filmul din 90, poate că erau costumele mai interesante, dar sigur nu ăsta a fost motivul, ci promovarea valorilor conservatoare și temerile legate de restrângerea drepturilor femeilor de a decide asupra propriului corp. Teama aceasta s-a adeverit în 2022 când foarte multe state au interzis avortul. Practic, pe 24 iunie 2022, Curtea Supremă a SUA a anulat precedentul Roe v. Wade, care proteja dreptul la avort la nivel federal din 1973.
Culmea e că despre Atwood s-au spus multe lucruri de-a lungul timpului, a fost acuzată și că e feministă și că e anti-feministă, că e progresistă și anti-progresistă, un lucru e cert, că te provoacă să-ți pui întrebări despre lume și despre tine când îi citești romanele. La treizeci și cinci de ani de la Povestea slujitoarei, apare Testamentele. Este un roman despre control, dar și despre voce, despre responsabilitate și despre felul în care schimbarea începe, uneori, din locuri neașteptate. E un roman care aduce speranță. Totul se petrece la 15 ani după acțiunea anterioară. Aici ai link la trailer. Serialul urmează să ajungă curând și la noi, e distribuit de HULU.
Paranteză – am un ebook despre cărți, acesta e linkul, te invit să-l descarci și să citești recomandările, sunt 12 romane despre femei scrise de femei și începe tocmai cu Atwood, cu Povestea slujitoarei. Dacă vrei să o descoperi mai ușurel, poți comanda de pe Libris acum două volume de povestiri, sunt în promoție, costă 25 de lei Salteaua de piatră. Nouă povești malițioase și 21 de lei Dansatoarele. În cazul în care vrei să comanzi Testamentele, dacă aplici codul LIB20CITESC pe Libris, ai o reducere de 20% până pe 16 aprilie.
Iar acum ajung la tema articolului: speranța.
Hope Is a Strategy
În 2015, Gloria Steinem publică My Life on the Road, un volum autobiografic, care are o dedicație:
„Această carte îi este dedicată lui Dr. John Sharpe din Londra, care în 1957, cu un deceniu înainte ca medicii din Anglia să poată efectua legal un avort din orice alt motiv în afară de sănătatea femeii, și-a asumat riscul considerabil de a îndruma spre un avort o americancă de douăzeci și doi de ani aflată în drum spre India.
Știind doar că ea rupse o logodnă acasă pentru a-și căuta un destin necunoscut, el i-a spus: «Trebuie să-mi promiți două lucruri. În primul rând, că nu vei spune nimănui numele meu. În al doilea rând, că vei face ceea ce vrei să faci cu viața ta.»
Dragă Dr. Sharpe, cred că dumneavoastră, care știați că legea era nedreaptă, nu v-ar deranja că v-aș spune acest lucru la atâta timp după moartea dumneavoastră:
Am făcut tot ce am putut mai bun cu viața mea. Această carte este pentru dumneavoastră.”
Gloria Steinem a discutat despre această dedicație în mai multe podcasturi și interviuri explicând cum acest gest a fost o modalitate de a onora, după decenii de tăcere, riscul pe care acel medic și l-a asumat pentru ea și libertatea pe care i-a adus-o, dar și responsabilitatea care a venit la pachet de a nu-și irosi viața. Steinem a păstrat secretul numelui său timp de peste 50 de ani, dezvăluindu-l și mulțumindu-i public abia prin această carte.
Îți las link și la cel mai recent interviu cu Gloria Steinem pe care l-am urmărit. Cred că trăim vremuri în care totul pare atât de simplu, de stabil și de clar, dar uităm că abia acum un an de zile era un candidat care vorbea despre ce înseamnă femeile și ce ar trebui să facă ele sau nu, iar candidatul suveranist care a ajuns apoi destul de aproape de a fi ales promova valori tradiționale și, probabil, interzicerea avorturilor.
De vreo săptămână au apărut în București niște panouri care cică promovează nașterea naturală, dar care vin cu niște mesaje extrem de critice privind nașterea prin cezariană. Abia acum încep să se ridice mai multe voci care se întreabă ce e cu panourile, de ce și cum astfel de afirmații tendențioase pot ajunge pe panouri de reclamă foarte costisitoare.
Controlul asupra femeilor a fost mereu unul asupra corpurilor lor și apare în regimurile totalitare, indiferent de orientarea lor de stânga sau de dreapta. Se pare că și regimul Ceaușescu a fost sursă de inspirație pentru Povestea slujitoarei, o perioadă în care femeile erau supuse periodic unor controale ginecologice obligatorii ca nu cumva să fie însărcinate și să încerce apoi să scape clandestin de copil.
Poate că acesta a fost momentul în care, la cina despre care îți povesteam la început, toate doamnele au acceptat că sunt feministe.
Mamei mele îi spusese bunica să nu cumva să stea acasă. Mi-a zis același lucru și mie, pe când tatăl fiicei mele încerca să mă convingă că n-are rost să mă duc la muncă, nici măcar nu câștig atât de mult, mai bine stau acasă. Până și mama lui, cu care nu mă înțelegeam, mi-a zis că n-ar fi bine să fac asta. Iar eu nu aveam cea mai mică intenție. Excluderea femeii din societate și condamnarea ei la a fi casnică împotriva voinței ei e ceva ce aduce a îngrădire a libertății. E cu totul și cu totul altceva când mama își dorește asta. Mama trebuie să aibă posibilitatea de a alege, iar pentru asta trebuie să existe sisteme de creșe și grădinițe în care să-și poată lăsa în siguranță copiii. Să fie sigură că sunt bine îngrijiți, hrăniți și că se ține cont de bunăstarea lor mintală și emoțională.
Pentru că speranța nu este doar un sentiment pasiv sau o dorință deșartă, ci primul pas pragmatic către acțiune, cred că ăsta e acum un lucru despre care ar merita să vorbim. Despre sistemul de educație. Pe mine mă preocupă de mult timp, primele acțiuni de voluntariat pe termen lung au fost în direcția asta. Chiar și acum, prin tot ce fac, mă străduiesc să contribui la educație, că e emoțională, că e despre starea de bine. Eu sper și fac lucruri în direcția asta. Și tu, dacă speri la ceva, momentul în care începi să proiectezi acea realitate în viitor înseamnă să planifici speranța și să acționezi.
E adevărat că unii dintre noi se nasc ceva mai optimiști. Sunt mai capabili să vadă „jumătatea plină a paharului”, dar există speranță și pentru ceilalți. Cei care văd „jumătatea goală” cred că se pot concentra treptat să vadă că are apă. Să constate un fapt.
Pentru mine, născută mai degrabă să verific, să știu și să mă gândesc frecvent la ceea ce ar putea merge prost, a fost o muncă susținută. Mama mea a fost modelul meu, ea făcea exact invers. De câte ori o situație era complicată, avea puterea să spună că se va rezolva. Chiar și spre sfârșit, când starea ei cognitivă era grav alterată de boală, spunea deseori: „stai liniștită, o să se rezolve, până la urmă”. Speranța înseamnă însă să faci ceva, nu să stai liniștit.
Pentru Gloria Steinem a spera înseamnă a refuza să accepți că prezentul este singura opțiune, transformând astfel speranța într-un instrument politic și social. A fost teribil de necesar atunci, pare că e necesar să fim vigilente și vigilenți în continuare.
Speranța e atunci când mă poziționez realist față de niște provocări și găsesc modalitățile de a le depăși. Îmi caut energia necesară. Mă uit în jur, mă uit la realitate, îmi găsesc resurse și pârghii. Dacă încerc să fac abstracție de realitate, nu fac altceva decât să creez premisele pentru frustrare, ceea ce duce la dezamăgire.
Și pentru că deseori am o provocare la sfârșit de articol, ce ai zice despre tine? Ești feministă? Oare ce înseamnă pentru tine? Orice ar fi, să fie cu speranță.
