Ne fascinează ce ne înspăimântă

Rolul poveștilor a fost mereu și acela de a preveni, de a explica necunoscutul, de a da un sens chiar și lucrurilor care nu au niciun sens… Povestea, în afară de a ne face să ne simțim bine a avut mereu și rolul de a ne proteja. Scufița Roșie este despre cum să păstrăm pentru noi detalii pe care nu e potrivit să le spunem și unor necunoscuți, Capra cu trei iezi e despre diferența între a avea încredere și naivitate.  

Ne fascinează răul ca să înțelegem mai bine cum apare și cum ne putem feri de el. Se tot discută despre motivele pentru care se citește atât de multă literatură de fiori, carte polițistă, thriller, etc. Sau de ce ne uităm la astfel de filme. Pentru că ne place și avem nevoie să experimentăm emoții dificile din confortul casei noastre. 

L-am descoperit de niște ani pe Minier. Primul roman al seriei a fost și ecranizat, e o producție franceză. Cadrele seamănă cu cele din serialele nordice, tot frig, tot greu, dar pe măsură ce acțiune se desfășoară, capătă o nuanță diferită. 

Până acum, la noi au apărut trei romane din serie, rezumatul lor mai jos. Nu te teme, nu dau chiar toate detaliile. Pe mine nu mă deranjează spoilerele pentru că o carte e mult mai mult decât acțiunea rezumată în trei fraze, îmi palce să văd cum e construită în detaliu și să savurezi senzațiile pe care le transmite prin intermediul cuvintelor. Am putea rezuma orice carte excepțională în câteva fraze… contează cum e scrisă povestea și cum te face să-ți imaginezi lucruri pe măsură ce citești. De asta prefer să citesc. Sigur că mă uit și la filme, dar nu e același lucru, acolo cineva, regizorul, a decis deja ce vrea ca eu să văd. Cititul de ficțiune ne ajută să ne păstrăm vie imaginația și să ne hrănim creativitatea. O să revin cu un articol pe subiectul ăsta, mă întorc la Bernard Minier. Cele trei romane ale seriei:  

Înghețat (Glacé)

Într-un colț izolat al Pirineilor francezi, cadavrul unui cal decapitat este descoperit atârnând de o stâncă. Comandantul Martin Servaz este chemat să investigheze acest caz bizar, care devine și mai tulburător când apar legături cu un spital psihiatric de maximă securitate din apropiere unde este ținut prizonier un criminal în serie, Julian Hirtmann. Pe măsură ce Servaz aprofundează ancheta, el descoperă secrete întunecate și o serie de crime care par să fie interconectate.  

Cercul (Le Cercle)

În orășelul universitar Marsac, profesoara Claire Diemar este găsită moartă în cadă. Comandantul Servaz primește un e-mail criptic care sugerează implicarea lui Julian Hirtmann. Situația devine personală pentru Servaz, deoarece fiica sa, Margot, este studentă în Marsac. Pe măsură ce investighează, Servaz descoperă o rețea de trădări și corupție în cadrul universității, iar trecutul său revine să-l bântuie.

Noaptea (Nuit)

Într-o noapte furtunoasă în Marea Nordului, o tânără polițistă norvegiană, Kirsten Nigaard, investighează o crimă la o platformă petrolieră. Printre efectele personale ale victimei, găsește fotografii ale comandantului Servaz și ale fiicei sale. Acest indiciu o conduce în Franța, unde ea și Servaz își unesc forțele pentru a-l prinde pe Julian Hirtmann, care pare să fie din nou activ. Ancheta îi poartă printr-o serie de evenimente întunecate și periculoase, dezvăluind secrete șocante și punându-le viețile în pericol. 

Rezumatele de mai sus sunt foarte seci, e ca și când te-ai uita la niște piuneze înfipte într-o foaie albă, dedesubtul cărora se află o hartă detaliată pe care tu nu o vezi. 

Ce reușește Minier în volumele sale e să te facă să urmărești un criminal pe care, deși îl vezi, nu-l cunoști… E genul de criminal cel mai greu de prins, ale cărui motive îți scapă și care alege uneori victimele din rațiuni obscure. Hirtmann e răul fără motiv, arhetipul criminalului în serie inteligent și manipulator. Fost procuror la Tribunalul din Geneva, Hirtmann este descris ca având o minte sclipitoare, dar profund pervertită, capabilă de acte de o cruzime extremă. El dezvoltă o obsesie pentru comandantul Martin Servaz, transformând relația lor într-un joc psihologic complex. Hirtmann își folosește cunoștințele juridice și intelectul superior pentru a-și manipula victimele și a-și ascunde urmele, rămânând mereu cu un pas înaintea autorităților. Prezența sa enigmatică și capacitatea de a se sustrage constant justiției îl fac un antagonist de temut și fascinant în universul creat de Minier.

Genul crime fiction, policier sau, pe scurt polar în franceză, a evoluat considerabil de-a lungul timpului. Dacă la început genul era considerat unul de divertisment, pe măsură ce a trecut timpul și undeva după anii 70 a trecut de la simple povești de mister la opere literare complexe care abordează teme sociale, politice și culturale profunde. Această transformare a contribuit la recunoașterea sa ca parte integrantă a canonului literar. 

La noi încă mai auzi tot felul de snobismeȘ e un gen minor, literatură ieftină, dar o spun cei care nu știu să facă distincția între o lucrare de bună calitate și una recomandată de așa-ziși critici. Sigur că sunt și o grămadă de romane proaste, ca în orice gen literar, apartenența la un anumit curent nu face dintr-un roman nici ceva valoros și nici măcar citibil. 

Ce reușesc romanele polițiste bune – mystery, thriller, crime fiction, spune-le cum vrei – este să ofere o perspectivă largă a luptelor pe care le avem cu toții de dus, asupra vieții și hazardului, asupra modului în care funcționează societatea. 

Am râs când mi s-a spus că scriu atât de bine încât aș putea scrie și un roman adevărat… dacă rolul romanului e acela de a-ți deschide mintea, de a te confrunta și cu tine și cu valorile tale, cred că-mi fac treaba destul de bine, am destul adevăr în ceea ce scriu. 

Mi-am comandat Lucia, e o nouă serie de Minier. Sunt tare curioasă, are un alt detectiv, de data asta o tânără din Spania. Nu știu când vor fi traduse și la noi celelalte volume din seria Martin Servaz și cum nu am învățat limba franceză, mai am de așteptat. 

Îmi place Minier și pentru disciplina despre care vorbește. Cu excepția câtorva zile pe an în care călătorește sau e în vacanță, scrie ÎN FIECARE ZI. Și amândoi îl admirăm pe Jo Nesbo. Minier spune că dragostea nu prea are ce căuta într-un roman polițist și sunt de acord cu el, romantismul nu poate fi subiectul central, cum nu e nici în viață, e mult mai mult decât atât. Mi s-a spus deseori că Gigi se îndrăgostește de persoane nepotrivite, dar tocmai asta cred că o face atât de reală, date fiind trăsăturile ei de personalitate și defectele. Așa cum spune Minier: „Până la urmă, viața dintr-un roman nu trebuie să fie mai ușoară decât este în realitate.”

Te invit să-l descoperi pe Minier. Poți începe deodată cu mine seria cea nouă și să povestim cândva despre ea sau poți începe cu seria Martin Servaz din care îți las două citate, care cred că dezvăluie stilul său poetic și introspectiv: 

„Opera este tărâmul emoției pure. Când pasiunea, durerea, suferința, nebunia ating un asemenea grad de saturație încât cuvintele devin neputincioase în a le exprima. Doar cântecul reușește.”

„Câteva stele începeau să apară, strălucitoare de parcă ar fi fost lustruite. Iluminările de Crăciun formau râuri de lavă sclipitoare pe stradă, dar toată această agitație i se părea derizorie în fața privirii atemporale a Pirineilor. Chiar și cea mai atroce crimă devenea mică, ridicolă, în fața eternității colosale a munților. Nu mai mult decât un insectă strivită pe un geam.”