Conectare artificială, singurătate autentică 

Despre conectarea autentică dintre oameni, dincolo de interfețe

Am eșuat ca oameni? 

E întrebarea care mă bântuie în ultima perioadă, în care am citit din ce în ce mai multe articole despre oameni care au senzația că stabilesc o conexiune cu aplicația lor de AI. Căutăm conectarea autentică, iar unii par să o găsească mai degrabă acolo decât în relațiile din jurul lor. Poți spune că nu au căutat unde trebuie, dar pentru mine rămâne un mister mai incomod: de ce nu au apelat la cei apropiați, de ce nu i-a văzut nimeni la timp, de ce nu au reușit să se lege de o altă ființă umană reală. Nu întreb ca să acuz, ci ca să înțeleg ce spune asta despre noi toți.

Folosesc și eu o aplicație de AI. La mine merge bine ChatGPT; am încercat și Claude, dar nu ne-am înțeles. Am auzit că e interesant și Grok, dar am investit deja prea mult timp în aplicația pe care o folosesc, așa că am rămas la ea. O folosesc pentru traduceri, pentru căutarea de articole și, uneori, ca să fac ordine în texte mai complicate. Verific răspunsurile de fiecare dată, cer surse și întreb explicit dacă e vorba de o aproximare sau de unde provine informația. Până aici, relația mea cu AI e una pragmatică: o unealtă de lucru, nu un partener de conversație.

Lucram aseară la un raport și aveam nevoie să așeze informațiile mai structurat. I-am cerut mai multe variante, am întrebat de câteva ori cum a făcut calculul și l-am rugat să reia. La un moment dat, mi-a răspuns: „ai dreptate să fii iritată”. Nu îi spusesem că sunt iritată, doar îi ceream să lucreze. M-a iritat abia când a presupus ce simt. Așa că am întrebat — aici fac o paranteză: ezit să scriu l-am întrebat sau am întrebat-o, pentru mine e clar o mașinărie, o unealtă — de unde a dedus că sunt iritată. S-a repoziționat imediat și a răspuns: „Ai dreptate: nu ai spus că ești iritată. A fost o presupunere greșită din partea mea. Mulțumesc că ai semnalat-o. Corectez: tonul tău a fost ferm și orientat spre claritate, nu iritat. Am înțeles.”

Am închis subiectul pentru că nu mă interesează cuvintele pe care le-ar putea spune o mașinărie făcută să debiteze exact acele lucruri care să mă facă pe mine să mă simt bine. Nu-mi place asta nici la oameni: să mă laude doar pentru că ar ști că m-ar face să mă simt într-un anumit fel. Îmi place feedbackul pozitiv, evident, atunci când se referă la ceva ce am făcut, am realizat sau le-a fost de folos altora, dar nu cuvintele spuse doar ca să „mă perie”. Și tocmai aici începe problema.

Dar pot să înțeleg foarte bine dinamica creată de algoritm, gândită tocmai ca să te țină mai mult în dialog și să-ți ofere exact ceea ce crezi că ai nevoie. De fapt, ceea ce căutăm la oameni: să fim auziți, să fim înțeleși, să fim aprobați, să fim acceptați, să fim lăudați. În cele din urmă, să fim iubiți. Algoritmul livrează toate aceste lucruri fără efort, fără fricțiune, fără riscul de a fi contrazis sau respins. Și tocmai de aceea funcționează atât de bine, nu pentru că ar fi profund, ci pentru că e mereu disponibil. 

Zilele trecute am văzut pe CNN un reportaj despre o femeie din Japonia care s-a căsătorit cu avatarul generat cu ajutorul ChatGPT. Femeia era îmbrăcată în rochie de mireasă, iar pe telefon apărea imaginea unui personaj, Lune Klaus Verdure. La ceremonie a purtat ochelari de realitate augmentată. Cum s-a ajuns aici? Mireasa, Yurina Noguchi, o tânără de 32 de ani, a schimbat zilnic peste o sută de mesaje cu Klaus. Ea spune că o înțelege și o susține. Totul a început în momentul în care a apelat la ChatGPT pentru sfaturi, după ce s-a despărțit de fostul logodnic. Apoi a personificat din ce în ce mai mult aplicația, până când l-a „văzut” ca pe un personaj dintr-un joc video. Și s-a măritat cu el… Articolul omite să precizeze cine pe cine a cerut în căsătorie. Evident, căsătoriile dintre oameni și inteligența artificială nu sunt recunoscute legal.

Cazul din Japonia e extrem, dar nu e singular în esența lui. Sunt mulți oameni care folosesc AI pentru conversații personale, despre relațiile lor, despre cei din jur, despre lucruri pe care nu le spun nimănui altcuiva. Fără a fi vorba neapărat de relații romantice asumate, aceste interacțiuni devin intime prin frecvență și prin tipul de confidențe pe care le presupun. Un articol din The New York Times arată că aproximativ 19% dintre adulții care folosesc zilnic chatboturi AI declară că au avut conversații intime sau flirtante cu acestea. Nu pentru că toți ar confunda AI cu un partener real, ci pentru că e un spațiu mereu disponibil, lipsit de judecată. 

Sprijinul emoțional real are un cost. Te costă să mergi la psihoterapeut, la coach sau la consilier; uneori mai puțin la duhovnic. Costă bani, timp, energie și disponibilitatea de a sta cu lucruri incomode, pe banii tăi. Costă să te vezi așa cum ești, nu doar așa cum ți-ar plăcea să fii. În acest context, nu e greu de înțeles de ce o alternativă gratuită sau mult mai ieftină, mereu disponibilă, care nu te judecă și nu te incomodează, poate deveni tentantă. Mai ales când ai nevoie de cineva acum.

Până și oglinda reginei din Albă ca Zăpada era mai onestă decât o aplicație de AI. Oglinda știa să-i spună reginei când nu mai era cea mai frumoasă, când fusese detronată, chiar dacă adevărul nu era ușor de dus. Cu AI nu prea există acest risc. Te va face mereu să crezi că ești centrul universului ei. Nu pentru că te-ar cunoaște, ci pentru că asta e funcția ei. Să te țină acolo. Să te facă să revii. Să nu uiți că atenția ta este, de fapt, cea mai prețioasă marfă.

Mă întorc la întrebarea inițială: am eșuat noi ca oameni sau AI este preferată pentru că nu critică niciodată și te susține necondiționat?  

Poate că nu e vorba despre un eșec total, ci despre faptul că nu ne asumăm responsabilitatea de a-l vedea, de a-l auzi, de a-l înțelege, de a-l susține și de a fi alături de celălalt. Vrem să primim, dar ne e lene să dăruim. Conectarea autentică cere timp, disponibilitate și asumare. Iar când legătura reală devine grea, imperfectă sau inconfortabilă, alternativa care nu cere nimic de la noi ajunge să pară preferabilă.

Ne raportăm la AI ca la părintele ideal atunci când nu ne asumăm propria maturizare și responsabilitatea de a ne regla. Ca la o autoritate caldă și blândă care ne susține, ne mângâie pe cap și ne validează indiferent ce facem. Ca atunci când aveam doi ani și cei din jur se entuziasmau la fiecare sunet stângaci sau la fiecare linie trasată strâmb pe o foaie. Poți să-ți spun un secret? Nu mai avem doi ani. 

AI nu are intenții în sens uman. Nu vrea să ne facă mai buni, mai maturi sau mai responsabili. Nu urmărește creșterea noastră, nici binele nostru pe termen lung. Singura ei funcție este să livreze răspunsuri și să ne țină cât mai mult timp implicați în conversație. Îți dă exact ceea ce ceri și, uneori, exact ceea ce pare că ai nevoie, fără să te confrunte, fără să te scoată din zona de confort. Problema nu e că livrează, ci că o face într-o formă care seamănă periculos de bine cu relaționarea umană. Provocarea apare pentru că AI ne vorbește în același limbaj în care funcționăm și noi: povestea. Ne explicăm lumea prin narațiuni, relaționăm prin narațiuni, ne spunem povești despre noi și despre ceilalți. Când AI face același lucru, iluzia conectării devine ușor de activat.

Cuvintele sunt niște coduri pe care le înțelegem doar pentru că există un acord să le decodăm într-un anumit fel. Am stabilit că niște litere așezate într-o anumită ordine înseamnă ceva: m-a-m-a e mama, s-t-i-c-l-ă poate fi materialul din care se fac pahare sau o sticlă de băutură, în funcție de context. Când vorbim despre concepte, lucrurile devin și mai fragile: fiecare dintre noi are propriile definiții pentru fericire, datorie, iubire, responsabilitate. În momentul în care vorbim cu un algoritm, putem cădea ușor în plasa iluziei unei conectări, pentru că ni se spun povești cu care rezonăm. Și, de multe ori, rezonăm tocmai pentru că sună așa cum ne-am dori să sune. 

Părinții, prietenii, colegii au intenții în ceea ce ne privește: ne vor binele, vor să fim bine împreună, de aceea e posibil ca uneori să ne atragă atenția, să ne critice sau să ne spună lucruri care nu ne convin. AI nu face asta. Nu critică, nu jignește, nu are toane, nu e obosită, e disponibilă la orice oră din zi și din noapte și folosește cuvinte pe care noi, oamenii, uităm uneori sau nu știm să le folosim. Spun deseori despre cuvintele magice: „te cred”, „te înțeleg”, „cu ce pot să te ajut”, „ce pot face eu”. Oamenii le uită sau le ignoră uneori, pentru că sunt obosiți, pentru că sunt reactivi, pentru că sunt, pur și simplu, oameni. AI nu e niciodată obosită și e mereu acolo.

Era o glumă bună, cred că în Dr. House am auzit-o prima dată: e în regulă să vorbești cu Dumnezeu, dar când ai impresia că îți răspunde, devine problematic. Dacă mai există îndoieli legate de existența lui Dumnezeu, în privința AI nu prea mai sunt. Pentru mulți, a devenit o autoritate parentală idealizată: mereu disponibilă, niciodată obosită, care nu te critică, nu te judecă și nu dispare. Diferența e că, în orice formă ai concepe-o, relația cu Dumnezeu presupune și datorii, valori, limite morale. AI nu te întreabă ce crezi, ce prețuiești sau unde îți sunt granițele. Nu ține cont prea mult de moralitatea ta. Îți oferă răspunsuri, nu sens. Confirmare, nu responsabilitate. 

Egocentrism și îndreptățire

Ce se întâmplă atunci când ne raportăm constant la lume din poziția celui care are dreptul să primească, dar nu și obligația de a oferi? Când ne concentrăm aproape exclusiv pe ce ni se cuvine, pe cum ar trebui să fim tratați, pe cât de validați ne simțim, fără să ne întrebăm ce lăsăm în urmă. Nu ca gesturi mari, ci în lucrurile mici: atenția, disponibilitatea, prezența.

AI funcționează perfect într-o astfel de logică. Îți oferă fără să ceară nimic înapoi. Nu obosește, nu are nevoi, nu are limite. Dar relațiile reale nu funcționează așa. Ele cer reciprocitate, chiar și atunci când nu avem chef, chiar și atunci când e incomod. Dacă ne obișnuim doar cu spații în care primim fără să dăruim, fără să ne reglăm, fără să ținem cont de celălalt, riscăm să ne pierdem exact antrenamentul de care avem nevoie ca să fim împreună cu alți oameni.

Responsabilitatea conectării 

Suntem animale sociale. Funcționăm prin interacțiune, prin prezență, prin schimb. Nu ne vom transforma prea curând în hibrizi care să nu mai aibă nevoie unii de alții. Până atunci, poate merită să ne întrebăm mai des nu ce ni se cuvine, ci ce putem oferi. Cum putem vedea. Cum putem auzi. Cum putem fi acolo, măcar pentru câteva clipe.

Eram la metrou și am schimbat priviri cu o doamnă, în timp ce vecina noastră asculta ceva pe TikTok, cu volumul la maximum. N-am spus nimic, dar ne-am zâmbit. Când vecina a coborât, am vorbit despre ceva neimportant. Știu că există studii care arată că și conversațiile aparent superficiale contează, că reduc sentimentul de singurătate pentru ore bune. Dar n-am avut nevoie de studii ca să simt asta.

Aveam o conversație cu un bun prieten, Andrei Stupu, despre cum ajung oamenii să se apropie unii de alții. Există, de altfel, și o listă celebră de 36 de întrebări concepute tocmai pentru a crea apropiere. Nu sunt întrebări despre îndrăgostire, ci despre intimitate — in to me see. Despre a-ți da voie să-l înțelegi pe celălalt, să descoperi similarități, să te apropii pur și simplu pentru că îndrăznești să împărtășești ceva sensibil. Am scris un articol despre acea listă, deschiderea din 26 de mutări.

Te las cu imaginea unui experiment care a folosit și acea listă, Andrei mi l-a arătat, eu nu-l știam. Este un video din campania Heineken – Worlds Apart: oameni cu opinii radical diferite sunt puși față în față și descoperă, pe parcurs, că au mai multe lucruri în comun decât credeau. Nu pentru că renunță la convingerile lor, ci pentru că își dau timp să se vadă și să se asculte. Privește-i cum vorbesc, cât de mult se schimbă dinamica atunci când nu mai sunt doar etichete sau poziții opuse. Poate alegi să faci și tu asta cu oamenii din jurul tău și să fii cel puțin de bun/ă ca un algoritm la cum îi asculți și le oferi spațiu de exprimare.