Vorbe vorbe

Încotro duce să știi că ai greșit și că nu ești un ratat

Am râs zicând că despre Fail’d că e un fel de exercițiu de terapie de grup. Am zâmbit și când am numit Fail’d  o mișcare socială. Am glumit atunci când am stabilit cu Cătălin că vom crea o comunitate mare, în care oamenii să se ia mai puțin în serios când vorbesc despre ei înșiși, să se accepte și să se provoace să crească, în care oamenii să capete deprinderea de a se dezvălui.

Am râs noi, dar am impresia că lucrurile într-acolo se îndreaptă. După Fail’d  #4 de la Brașov, au venit la mine trei persoane care mi-au spus că ar dori să vorbească la ediția următoare.

Am mai scris două articole despre Fail’d, așa că nu insist. Motivul pentru care nu filmăm în sală este și acela că trebuie să iei parte la experiență ca să simți toate beneficiile. Se duce vorba, sălile sunt pline de fiecare dată când intenționăm s-o dăm în bară.

Introducerea a fost necesară, pentru că experiența despre care voi vorbi s-a petrecut la București când ne-am dus ca invitați la Fears&Failures. Cătălin, Diana și cu mine aveam de susținut un atelier Fail’d. Chiar când am ajuns la Impact Hub Bucharest – apropo, o minunăție de spațiu de co-working – am văzut un scaun, o lampă și un aparat foto într-un colț, pregătite de o sesiune de fotografie. Eram deci pregătită, când mi s-a propus să povestesc sub reflector am acceptat imediat. M-am așezat pe scaun, Diana Matache mi-a zis că-mi va pune trei întrebări și că va da clic în timp ce eu răspund.

De ce ți-e frică?

Cunoașterea de sine vine din observație. Să înveți să crești capacitatea de a observa momentul dintre stimul și răspuns, să îți poți asuma în totalitate responsabilitatea asupra comportamentului, să poți face distincție între un răspuns automat și unul asumat.

Automat, aș fi zis că nu mi-e frică de nimic. Cândva, acesta era și răspunsul meu standard. Treptat am realizat că, de fapt, mi-e frică de frică. Asimilam teama cu un fel de paralizie, cu imposibilitatea de a acționa, cu neputința, cu slăbiciunea. Refuzam să accept frica. Asta nu înseamnă că eram inconștientă și că aș fi fost dispusă să mă arunc din avion fără parașută, nici vorbă, optimismul exagerat îmi lipsește cu desăvârșire, am avut mereu capacitatea de a evalua rapid și corect orice situație de a acționa în consecință. Eram incapabilă să recunosc, însă, că mi-e frică de frică. Pe măsură ce mi-am dat voie să fiu mai prezentă și să mă observ mai bine, m-am împrietenit cu Frica. Am înțeles că vine dintr-o sensibilitate, am înțeles ce gândesc despre ea.

Lucrurile care ne-au afectat nu pot fi șterse cu buretele. Trecutul nu poate fi rescris. Ne putem doar dezvolta o anumită înțelepciune în legătură cu ceea ce s-a întâmplat. Putem înțelege și putem accepta că s-a petrecut, astfel încât putem începe să observăm diferența între un răspuns automat și unul conștient.

La întrebarea Dianei am răspuns că mi-e frică de frică, dar nu mi-a mai fost teamă să recunosc asta.

Ce iubești?

Iubesc să dau oamenilor curajul de a deveni cea mai bună variantă a lor. De a-i susține în a-și găsi calea și ritmul de a face asta. De a avea conversații prin care să se cunoască mai bine, să decidă că pot avea controlul asupra acțiunilor lor, că își pot înțelege emoțiile proprii și ale celor din jur. Iubesc să-i determin să aleagă de a fi mai fericiți în AICI și ACUM.

A fost o întrebare simplă, mi-e clar ce fac și de ce fac asta. Îmi doresc să fiu o posibilitate pentru cei care aleg să devină mai asumați, mai împăcați cu sine și cu viața lor și că-i pot susține să facă alegerile corecte pentru ei.

Ce-ai pierdut?

Relația mea cu timpul s-a îmbunătățit pe măsură ce ne-am maturizat. Am aproape o jumătate de secol – ador să spun asta ca să impresionez, în loc să declar simplu că am 48 de ani – și am învățat că noi trecem și nu timpul. El este o convenție, e o dimensiune și nu o resursă limitată. Da, ziua are doar 24 de ore, așa am învățat noi să ne creăm repere, fac foarte multe lucruri, am veșnic mai multe proiecte în derulare, însă am învățat că e important să țin cont că și de cât anume duc eu, înainte de a mă epuiza. Timpul e așa cum e, doar capacitatea noastră de a performa e limitată. Avem nevoie de odihnă, altfel ne stricăm. Am avut un burnout în urmă cu niște ani și mi-am învățat lecția, chiar dacă încă mi se mai întâmplă să mă opresc fix pe marginea prăpastiei, n-am mai căzut de atunci, mă opresc la timp.

Credeam că am depășit senzația că n-am făcut destul sau destul de bine. Sau destul de rapid. Am trecut peste asta, e adevărat, doar că e ceva ce controlez, e asumată treaba, încă nu e ceva care vine de la sine. Iau decizia să pun stop nu pentru că aș fi mulțumită sau că aș accepta că am obosit, ci pentru că știu că există riscul de a claca.

Vă recomand o conversație autentică în care să vă puneți singuri întrebările de mai sus, după care să vedeți cum vă împăcați cu răspunsurile.

Eu îi mulțumesc Dianei Matache – ALL Afraid Love Lost – că mi-a dat posibilitatea să-mi vorbesc.

Ceaiul (de la ora) 23

Scriu de drag un articol care deja mi-e drag  Evident, beau un ceai. Domeniul e serios și poate că ar trebui să fiu ceva mai rezervată, așa cum am învățat că se scriu articolele, doar că eu sunt puțin obosită, e articolul meu și fac ce vreau. Mi se întâmplă să aleg rețeta 17 des, e cea care conține rooibos, lemn dulce, portocale, roiniță și, important, chiar dacă e insesizabilă aroma, floarea soarelui. E ceaiul pe care-l beau când vreau soare. Acum mă răzvrătesc, Gabi mă va certa, e târziu și beau 23.  Rețeta asta conține ghimbir, coajă de măceșe, iarbă de lămâie, rădăcină de lemn dulce și coajă de lămâie și portocală. Cică nu se bea seara. Și nici nu e recomandabil în cantități mari celor care suferă de hipertensiune. Agitată sunt, dar sunt hipotensivă.

Drum spre ceai trece prin cafea

Introducere lungă într-un subiect frumos. Eu vreau să vă vorbesc despre Gabriela. Îi zic Gabi și zâmbesc de când formez numărul de telefon. În general râde cu gura până la urechi. atunci când nu plânge. Sunt sigură că o voi face să plângă cu articolul ăsta. Nu e un scop în sine, dar îmi iese, pentru că Gabi e atât de sensibilă, încât lăcrimează la orice. Ar fi total greșit să credeți că e vreo ființă slabă. Da, știu, poate că doar eu asociez plânsul cu o dovadă de slăbiciune, știu că uneori fac asta. Aș vrea să nu greșiți și voi ca mine, pentru că ea este unul dintre cei mai puternici oameni pe care îi cunosc.

Gabi s-a apucat de ceai pe când s-a lăsat de cafea, acum mai bine de șase ani și prima dată s-a gândit că nu v-a va ști exact ce va face cu el. De unde ocupa o poziție importantă în vânzări în cadrul unei companii multinaționale lider pe piața de cafea, s-a hotărât să o lase mai moale și a ajuns la ceai. Băutoare de ceai negru cu sau fără arome suplimentare și, ocazional, de infuzie de mentă, a început să studieze, să afle, să descopere ceaiul și să-i învețe și pe alții.

Ceaiul m-a găsit pe mine nu eu pe el

Trei luni de cercetare de piață asiduă, analize oficiale, date și statistici au convins-o că s-a băgat într-un domeniu plin de provocări, dar era prea târziu, se îndrăgostise deja. Dintre toate băuturile, ceaiul e pe ultimul loc în România. Se bea mai multă bere pe cap de locuitor decât ceai, ceea ce ar trebui să fie îngrijorător. Românii se consideră sănătoși, însă, circulă vorba, din păcate, că ”se bea ceai doar dacă ești bolnav”. Dacă în Polonia se bea ceai 1 kg pe an pe cap de locuitor, la noi consumul anual este doar de 70g/ anual/ cap de locuitor. Asta ca să nu menționăm că cel mai mare consum care este în Turcia, de 3,157 kg pe an/ locuitor. (Cifrele mi-au fost furnizate a doua zi de dimineață de către Gabi)

Și mie îmi place ceaiul. Și mi-a plăcut mereu. Nu am reușit să beau ceai negru cu lapte, în rest, nu știu să am vreunul care să-mi displacă.

Just tea, just me

Cam asta era vorba ei și când ne-am cunoscut. O tot vedeam pe la evenimente, mereu cu ceaiurile ei. Am asociat-o întotdeauna cu imaginea Just T și am fost surprinsă când a plecat din firma care era distribuitorul național. În vară a luat totul de la capăt și s-a apucat de un business nou, al ei, evident că tot cu ceai. Construia depozitul de pe Zizin, era plină de entuziasm în aceeași măsură în care era plină de temeri. Împreună cu oamenii din jurul ei, a mai dat viață unui vis pe care-l avea aproape de când s-a apucat de vândut ceai, acela de a crea o rețetă specială pentru copii. Și în vara aceasta a creat nu una, ci patru rețete speciale. Cele patru ceaiuri alcătuiesc gama PersonaliTEA: Cadoul Perfect, Copilărie, Energie și Detox.

Ceaiul invită la povești

Sunt patru temerari, sunt oamenii de bine și de ceai, sunt patru oameni curajoși: Gabi, Dana, Anca și Andrei. Pentru că ar fi fost prea puțin pentru ea doar un depozit, Gabi a lansat și un magazin, care a devenit curând un spațiu de întâlnire pentru iubitorii de ceai și de cafea. SpicyCUP se află în centrul comercial Magnolia de pe Răcădău. E despre Gabi articolul și nu despre ceaiuri și produse, deși vă invit cu mare drag să vedeți un magazin cu o sortimentație bogată de arome. Da, da, și de cafea. 

Săptămâna trecută a avut loc lansarea oficială a PersonaliTEA și toate pozele din articol sunt făcute atunci de către Viviana Costan Moiseanu. A fost o seară între prieteni. Gabi are dreptate: ”pentru mine ceaiul înseamnă prietenie, timp, momente…pretextul pentru un zâmbet și apropierea sufletelor”.

De cât curaj este nevoie să recunoști că ți-e teamă

Tot săptămâna trecută a avut loc și Fail’d, un eveniment în care cei care urcă pe scenă vorbesc despre cum a fost când au reușit să pună punct și să o ia de la capăt când viața le dădea cu virgulă. Gabi a fost speaker și ea. Am rugat-o să iasă pe scenă și să povestească, pentru că știu ce efort se află în spatele tuturor realizărilor ei. A primit aplauze și oamenii din sală au rugat să le dea o îmbrățișare, în speranța că vor lua și ei din curaj, autenticitate și căldură.

Îmi plac mult oamenii care recunosc că le e frică. O admir pe Gabi că realizează că e băgată în multe, că are multe provocări și că merge mai departe. A început cu ceaiurile ei în vară și producătorul a căutat-o pentru a-i da ei reprezentanța pe România și Europa de Est. Pentru că este cel mai bun om pentru asta.

Gabriela Crăciun este Manager Europa de Est Lifebrands Natural Food GmbH, justt Brand și owner Spicy Cup.

Când am primit solicitarea de a răspunde la câteva întrebări, m-am așezat și am scris o bună bucată de timp, fără să mă pot opri.  Evident că Ioana Mircea a trebuit să scurteze răspunsurile mele, dar i-am zis încă de pe atunci că o să public tot textul la mine pe blog, dacă tot am muncit atâta la el.

Interviu Zile și Nopți

Lucruri pe care le știi doar dacă ești antrenor de fericire

Tony Galeș/ Mott, 

Vârsta: aproape o jumătate de secol. Așa-i că sună mai dramatic decât 48 de ani? Totul ține de perspectivă

1. Ce e de fapt fericirea și de ce e importantă în viața oamenilor?

Fiecare are dreptul de a-și alege definiția și cred că tocmai aici este provocarea. Dacă alegem să credem că fericire înseamnă bucurie sau euforie continuă, ne prindem singuri în capcană. După mine, fericirea înseamnă înțelepciunea de a trăi, capacitatea de a fi mulțumiți cu viața noastră, starea de bine și de satisfacție. E un fel de împlinire, de liniște și de echilibru. Culmea este că ni se întâmplă des, doar că suntem învățați să căutăm să reparăm, să ne chinuim și să trăim în permanență în trecut – nemulțumiți că am pierdut ceva – sau în viitor – obsedați de ceea ce avem de obținut. 

2. Spune-mi trei lucruri pe care le-ai aflat de când ai devenit antrenor de fericire?

Am ajuns la epuizare cronică în urmă cu niște ani și de atunci m-am concentrat pe modalitățile concrete pentru a-mi crește nivelul stării de bine. Dacă am reușit asta cu mine, o persoană obsedată de muncă și de control, mi-am dat seama că aș putea fi de folos și celorlalți. 

Am învățat că este important să fiu prezentă în viața mea în tot ceea ce fac, să aleg să mă concentrez pe a realiza AICI și ACUM cu ce mă ocup. Ține de capacitatea de observație a propriilor gânduri. Nu putem controla ce gânduri ne vin, dar putem alege să ne agățăm de ele sau nu. 

Am învățat că e mai simplu să mă gândesc la o soluție concretă în momentul în care mă sperie ceva. Dacă mi-e teamă că urmează să plouă, cel mai simplu este să-mi iau o umbrelă cu mine, nu să rămân în casă. De multe ori scenariile pe care ni le facem sunt mult mai rele decât ceea ce este probabil să se întâmple. 

Am învățat că fericirea se poate antrena prin observarea și a ceea ce funcționează și este bine. Spun deseori că atâta vreme cât poate fi mai rău, înseamnă că acum e bine. 

3. Care e cea mai dificilă parte atunci când îl antrenezi pe un om să fie fericit?

Lucrez doar cu aceia care înțeleg că stă în puterea lor de a-și antrena această capacitate. Cei care consideră că este dreptul lor de a fi nefericiți (pentru că e mai simplu să dai vina pe ceva din exterior) nu fac parte din grupul meu țintă. Eu sunt aici pentru cei care înțeleg că fericirea vine și din acțiunile concete pe care le fac și acestea țin de trei domenii importante: libertatea de a lua decizii și asumarea responsabilității, crearea unor contacte autentice cu oamenii de care ne pasă și cărora le pasă de noi și analiza permanentă a gândurilor și a acțiunilor. 

4. Câte etape are un antrenament de fericire și care sunt acelea?

Dacă vorbim de coaching, pot fi câteva ședințe, de obicei mai puțin de zece. Sunt acreditată în metoda Solution Focused Coaching care presupune o intervenție de scurtă durată pe o situație concretă cu care se confruntă clientul. Îmbin deseori coachingul cu art-terapia, am o formare în terapie prin artă în metoda Phronetik. 

Urmează să reiau din ianuarie Atelierele de fericire. Sunt șase module în care sunt prezentate diferite teme, de la definiție și până la cele mai bune practici, câte un modul de două ore în fiecare săptămână, timp de șase săptămâni. Rezultatele care se obțin vin din ceea ce se exersează, din observarea perspectivei proprii asupra vieții, și din interacțiunea cu ceilalți participanți. 

Mai am un proiect care îmi este foarte drag: ”Fericire la muncă”. Intervin în organizații pentru stabilirea acelor practici care pot crește nivelul stării de bine. Acum patru ani când am început să lucrez pe tema asta, oamenii erau mult mai reticenți, se pare că acum angajatorii înțeleg cu adevărat cât de important este să aibă o cultură organzațională care să stimuleze dezvoltarea oamenilor și, implicit, a companiei. Cultura înseamnă acțiuni și interacțiuni între oamenii care alcătuiesc o organizație, este ceea ce facem și ceea ce spunem că vom face. Și, evident, ne ținem de promisiuni. Are legătură cu crearea unui mediu în care oamenii sunt apreciați, sunt tratați echitabil, în care se susține conlucrarea și care este echitabil. 

5. Care este motivul cel mai des întâlnit pentru care românul este nefericit?

Dorința de a se victimiza. Dacă tot timpul e cineva de vină, îmi permit să fiu nefericit. Nu am cum altfel într-o societate în care pot blama sistemul de învățământ, sistemul sanitar, climatul de la muncă, partenerul de viață. E mai simplu, dar mult mai dureros. 

6. Cât de fericit e un antrenor de fericire, de ce?

Fericirea este o stare de a fi și nu o emoție. Matthieu Ricard este un reputat cercetător în genetică moleculară și călugăr budist. El compară fericirea cu starea de liniște pe care o găsești pe fundul oceanului și spune că emoțiile sunt valurile de la suprafață. Fericirea ține de capacitatea de a ne înțelege emoțiile și de înțelpciunea cu care ni le trăim, după cum susține și Daniel Goleman, cel care a definit ”inteligența emoțională”.

7. De ce are nevoie lumea de antrenori de fericire?

Oamenii fericiți sunt mai sănătoși și trăiesc mai mult, contribuie activ în societatea în care trăiesc și creează fericire în jurul lor. 

8. Dacă vreau să fiu fericit, care e cel mai important lucru pe care trebuie să îl fac?

Să înțelegi că modul în care privești lumea poate fi schimbat. Dată fiind evoluția speciei, observăm mai degrabă ceea ce nu funcționează, ceea ce e greșit, ceea ce ne sperie și pericolele. Doar așa am putut supraviețui. Doar indivizii care erau extrem de atenți la disfuncționalități ajungeau să transmită genele lor mai departe. Un bun exercițiu este ca la sfârșitul zilei să enumeri măcar trei lucruri bune pe care le-ai văzut sau care te-au bucurat și cu ce ai contribuit tu la asta. Dacă te-ai bucurat de soare să-ți spui că ți-ai luat câteva minute să observi asta, dacă cineva te complimentează să mulțumești și să accepți că ai făcut ceva bine. Tindem să respingem complimentele, doar pentru că așa ne-am învățat. Îți spune cineva ce rochie frumoasă ai și tu îi spui repede că e o vechitură, în loc să-i mulțumești că a observat și să te bucuri. 

9. E de preferat să fiu fericit tot timpul sau nu?

Trebuie să ne întoarcem la definiție. Să fii fericit nu înseamnă să ai parte doar de situații pozitive. Trecem prin tot felul de evenimente în viață, care ne pot da tot felul de emoții. Fericire înseamnă înțelepciunea de a le accepta pe toate și de a ști că ele nu sunt permanente. Este imposibil să râdem tot timpul, asta e euforie și nu fericire. Este nevoie de auto-cunoaștere pentru a putea găsi sprijin când avem nevoie.  

Când ne referim la emoții pozitive ne gândim mai degrabă la bucurie și la iubire. Doar că sunt mai multe, iar Barbara Frederikson are chiar o listă sau un top al celor zece emoții pozitive. Pe multe dintre ele tindem să le ignorăm: generozitatea, recunoștința, curiozitatea, mândria de a fi realizat ceva sau de a fi contribuit, ca să numesc doar câteva dintre ele. Antrenamentul pentru fericire ne ajută să devenim mai prezenți în viața noastră și să ne creștem capacitatea de a le observa. 

Compania pe care am fondat-o se cheamă Sonas. Este cuvântul pentru fericire în irlandeză. Și mai am un anunț de făcut. Care ține de metodă, dacă vrei. Urmează să apară la editura Vellant ”Caietul Fericirii”, un caiet structurat pe 52 de teme, tot atâtea câte săptămâni sunt într-un an, care are ca scop creșterea capacității de observație a acțiunilor noastre și a prezenței în propria noastră viață. Fericirea este doar o consecință. 

Reputația 

Mai întâi am auzit despre Mes Amis Boutique și mă gândeam că-i un fel de ultra-fashion-store. O prietenă căreia îi tot admiram hainele, la două din trei întrebări îmi spunea că le-a luat de la acolo. Cred că mi-a trebuit cam un an să ajung la magazin de când am aflat prima dată. Țin minte și azi. Era exterm de cald, am intrat fără să caut ceva anume, dar cu intenția de a nu pleca cu mâna goală acasă. Mi-au căzut ochii pe o rochie, am probat-o și nu am putut să-i închid fermoarul. Am dat-o jos și i-am dat-o înapoi unei tipe care zâmbea cu toată fața: 

– Îmi pare rău, nu mi-e bună. 

– Vă aduc alta o mărime mai mare, dacă avem. 

– Mulțumesc, o mărime mai mare e prea mult pentru mine azi, și așa am o zi grea. 

Se uită rapid pe etichetă și-mi spune: 

– Ah, dar e doar 36! 

– Cândva îmi cumpăram cea mai mică mărime din magazin. Doar 36 ar fi fost suficient. 

– Vreți ceva de băut? O apă de mesteacăn? Să știți că e posibil să mai fie greșite și mărimile. 

– E posibil și să mă fi îngrășat eu fără să-mi dau seama. 

Cea cu care am râs atât de bine în ziua aceea este Alina Balcu, cea care a pornit afacerea. 

Săptămâna aceasta mi-am petrecut o zi la magazin, am ajutat atât cât m-am princeput, în rest am vorbit. Le-am sâcâit pe fete printre rafturi și ne-am așezat la povești în depozit sau chiar în magazin.  

Ramona și Cătălina sunt doar de o lună, Alina și Teo sunt de la început. Mi-ar fi plăcut să povetesc și cu Georgiana, dar o mai prind eu la magazin și completez. 

Cum a început povestea 

După o perioadă destul de lungă de stat acasă în concediul de creștere a copilului, Alina s-a decis că e vremea să se apuce de ceva. Nici prin cap nu-i trecea de ce anume, dar își dorea mult o afacere. Declară și acum: ”eu nu sunt o fashionista, îmi plac multe lucruri funcție de ceea ce-mi spun ele personal și nu dacă sunt sau nu în modă”. Într-o vizită la Cluj să-i ridice surorii ei diploma de facultate, a dat peste un outlet unde a rămas vreo patru ore, probând tot felul, cheltuind toți banii. S-a întors fascinată la Brașov, a povestit tuturor celor care voiau să o asculte cât de tare e așa un magazin și comentând că nu avem și noi la Brașov așa ceva. A fost de ajuns ca cineva să o întrebe de ce nu se apucă ea, în loc să se plângă.

Alina a deschis primul magazin în garajul casei sale și primele defilări s-au petrecut în curte, cu muzică și limonadă. Normal că totul a devenit treptat neîncăpător, prietenii mai aduceau alți prieteni, începea să se ducă vestea. Acum trei ani a fost deschis Mes Amis Boutique. 

Alina 

Stăm de vorbă și ideile curg efervescent. Îmi spune că face așa și cu hainele, are impresia că uneori și le aruncă pe ea, e ca și când ar fi o întâmplare, doar că rezultatul devine o declarație despre sine. ”Când te îmbraci, o faci ca să te încânți mai întâi pe tine, abia apoi pe ceilalți. Nu am știut niciodată dacă am un stil anume, îmi place ca hainele să se completeze, dacă port ceva foarte strâmt, adaug obligatoriu ceva oversized”. 

Obiectul preferat de îmbrăcăminte este helanca. Îi place să o poarte cu absolut orice, de la fuste de zi, până la tutu-uri complicate, dar și pe sub rochii cu aparență de eleganță. În timp ce eram eu la ”lucru”, Alina a dat și un interviu pentru BizBrasov, cu ocazia aniversării celor 3 ani de când a fost deschis boutique-ul. 

Consideră că bucuria ei vine din bucuria pe care o descoperă în ochii clientelor atunci când găsesc ceva care li se potrivește. Încurajează îndrăzneala și spune că sunt multe situații când clientele pleacă îmbrăcate din magazin cu rochia pe care tocmai au cumpărat-o. Eu știu clar că am făcut asta de două ori. Ultima dată chiar era să plec și cu eticheta. 

Ne recomandă să ne îmbrăcăm ca ceea ce suntem și avem curajul să arătăm lumii că suntem cu adevărat și nu ca ceea ce ni se pare la un moment dat că am vrea să fim. 

Ramona

Este angajată abia de o lună și are impresia că a fost tot timpul aici. Clientă fidelă a magazinului chiar de la început, a mai văzut cândva un anunț de angajare, doar că era ocupată cu altceva. În octombrie a văzut o postare despre extinderea echipei și în trei zile era angajată. I s-a părut atât de simplu și de potrivit, încât nu a ezitat nicio secundă. 

În opinia ei, stilul este ceva ce te reprezintă. Ramonei îi place să combine haine care par din filme diferite și dă ansamblului o notă aparte. Spune că preferă să aibă mereu ceva special, ieșit din comun. 

Odată cu sesiunile de foto pe care le face pentru magazin, a descoprit că unele ținute se compun cu multă îndrăzneală și doar asocierea lor le face speciale. Acesta este și motivul pentru care recomandă clientelor combinații care știe că li se potrivesc, chiar dacă ele par uneori reticente. Ceea ce reușește să creeze împreună cu ele și bucuria pe care le-o aduce este cadoul pe care îl primește Ramona în fiecare zi. 

Cătălina 

Tot o prospătură în echipă, Cătălina are și ea doar o lună. Îi sunt foarte dragi colegele ei și mărturisește că a fost un criteriu important atunci când s-a angajat, știa mediul în care vine. Se bucură de echipa pe care o fac împreună și de modul în care se susțin și se ajută una pe alta. 

Este foarte atentă să fie ordine, mărturisește că este o relaxare pentru ea să se ocupe de aranjarea hainelor. Are multă experiență în magazin și cu haine, dar mediul era diferit. Se bucură de amestecul de haine și de provocarea și libertatea, totodată, când ai colecții diferite, producători diferiți și poți fi mult mai creativ. 

Fericirea clientelor atunci când descoperă ceva ce le place sau le face să se simtă bine este ceea ce o face și pe ea fericită. I-ar plăcea ca cele care vin la cumpărături să aibă ceva mai mult curaj în a se descoperi și a încerca lucruri diferite. 

Teodora 

Dacă nu ar fi trebuit să se ocupe și de imaginile de pe pagina oficială de facebook Mes Amis, nu e sigură că și-ar fi descoperit pasiunea de a fotografia. Face poze din ce în ce mai bune și se gândește la un proiect special pentru magazin. Clientele se lasă greu fotografiate la magazin, dar trimit fotografii cu ținutele speciale pe care le-au cumpărat. Am văzut mesajele în pagină sau care au fost trimise separat și sunt doar mulțumiri.  

Știe că cel mai important este crearea unei atmosfere în care toată lumea să se simtă bine. Au fost organizate și sesiuni speciale cu un stilist adevărat, însăși Alina a făcut un curs cu Olga, dar ceea ce e mai important e cum reușim să ne găsim o reprezentare a noastră prin hainele pe care le purtăm. 

Aș mai fi rămas la magazin, abia începea petrecerea când am plecat eu, dar trebuia să fiu în altă parte. Sunt lucruri simple și importante care dau oamenilor senzația că se află acolo unde își doresc să fie: deschidere, încredere, onestitate, dorința de a-i ajuta pe ceilalți, colectivul. Poate că totul funcționează așa pentru că ideea de prietenie și încredere a fost la temelia întregii afaceri. Poate că e un stil de viață pentru Alina și colegele ei. Oricum ar fi, e bine așa cum e. 

Inițiativa face parte din proiectul ”Fericire la Muncă” și este o dovadă clară că oamenii se bucură să muncească, au nevoie să creeze un impact, au nevoie să producă rezultate. Proiectul presupune vizita pentru o zi în cadrul unui business, scrierea unui articol și publicarea acestuia și un raport personalizat cu câteva lucruri care țin de strategia de business sau de comunicare.  Pentru informații suplimentare sau programări vă invit să îmi scrieți pe adresa antoneta.gales@sonas.ro. 

Drepturi egale 

Am fost aseară la Women of Change și mi-am adus aminte că prima prezentare pe care am ținut-o vreodată unui public mai numeros a fost pe tema drepturilor femeii. Era în urmă cu mai bine de 20 de ani, eu eram la un curs ținut de către niște traineri din Germania și ni s-a cerut să venim cu un subiect la alegere pe care să îl susținem. Mi-am ales să vorbesc despre recenta-atunci conferință cu privire la drepturile femeii care avusese loc la Beijing (1995). Găsiți aici Declarația de la Beijing și platforma de acțiune, un document la care încă se mai face referire. 

Conferința de ieri a adus pe scenă militante din zona activismului social, a politicului și a organizațiilor neguvernamentale, toate cu u  mesaj puternic despre implicarea femeilor în schimbare. Felicitări Elenei Belloiu și tuturor doamnelor care au contribuit la organizare. 

Mi-a plăcut la nebunie când Oana Bogdan ne-a spus că visul ei este să nu mai fie nevoie de evenimente organizate special pentru femei. Că-și dorește să ajungem cândva să înțelegem că noi, oamenii suntem diferiți, dar să nu mai fie nevoie de conferințe separate în care să vorbim de drepturile femeilor pentru că egalitatea va fi fost deja o realitate. Și prin egalitate înțeleg drepturi egale și echitate. Nu tratament egal, ci tratement echitabil, funcție de capacități și nevoi. Da, recunosc că sunt feministă, iar Petronela Rotar a punctat foarte bine ce ar trebui să înțelegem prin asta. 

Vot universal 

De puțin mai mult de 100 de ani femeile au început să-și permită să se lupte pentru drepturile lor. Gândiți-vă că sufragetele (femeile care au luptat pentru obținerea dreptului de vot) demonstrau public și ajungeau frecvent să intre în pușcării pentru asta. Celelalte femei stăteau cuminți acasă și-și vedeau de treaba lor. Drepturi egale înseamnă să pot alege eu ca femeie care este destinul meu și șansele mele să fie egale. 

Cel puțin din punct de vedere legal suntem în punctul acesta. La nivel declarativ, totul este bine stabilit. Putem să consultăm Constituția din poșetă – așa cum ne îndeamnă Elena Calistru să o purtăm mereu la noi – și totul este așa cum ar trebui să fie. Suntem în momentul în care decidem dacă facem o schimbare cu adevărat sau ne conformăm regulilor nescrise ale societății patriarhale în care trăim și comentăm doar de la cratiță. Eu cred că educația pe care o dăm copiilor noștri este șansa ca lucrurile să se schimbe cu adevărat. Pentru că, vă spun ceva care nu ar trebui să fie un secret, copiii noștri, băieți sau fete, sunt crescuți de mame. Iar acestea sunt femei. 

Mamele sunt femei 

Educația începe de acasă. Acolo unde le spunem copiilor noștri de mici ce pot face și ce nu pot face. Atunci când le spunem ”așa se face, pentru că așa s-a făcut mereu” sau ”nu se poate pentru că mereu s-a făcu astfel”. Discutam la cursul de resurse umane pe care tocmai l-am avut săptămâna asta despre politici anti-discriminare la locul de muncă și am luat în discuție un anunț de angajare la care se precizează din start genul aplicantului. În ce măsură este corect? Mi s-a spus că nu pot da un anunț de sudor și să nu scriu că am nevoie să angajez un bărbat. Da’ de ce? Eu cred că nu am de ce să pornesc de la ideea preconcepută că o femeie nu poate fi sudor. Poate că există o femeie care a ales meseria asta și poate că e foarte bună. Urmează să verific asta la un interviu, să stabilesc competențele ei, să văd în ce măsură s-ar încadra și abia apoi să iau o decizie. 

Indiferent de educația pe care am primit-o, putem decide acum dacă vom continua sau vom schimba ceva. Da, am văzut cum mamele noastre au avut un spațiu destul de strâmt de manevră, cum au fost obediente, dar este decizia personală a generației actuale de femei și a celor viitoare să continue asta. Este o decizie personală să ne educăm copiii să perpetueze asta.  

Demnitate și curaj 

Străbunica mea a avut șase copii. Străbunicul meu a fost căpitan de vas și înainte de a pleca într-una dintre călătorii, a vrut să-i lase străbunicii niște bani să se descurce să țină casa până la întoarcerea lui. Ea i-a spus că nu-i ajung, știa că el ar fi putut să-i lase mai mulți, dar el a refuzat. Când străbunicul s-a întors de pe mare, cei doi galbeni erau tot acolo unde i-a lăsat el. Ea fusese jignită și i-a arătat că se poate descurca și singură. Pe toată perioada cât el a fost plecat, ea s-a apucat și a cusut și a făcut bani din croitorie. Am moștenit asta cu ”pot și singură” de la ea. Am moștenit încrâncenarea și lupta. Le-am depășit și mă bucur, am aflat că există și metode care să aducă mai puțină suferință, dar mi-a luat ceva timp. Am început să comunic mai clar și la timp ce consider că am nevoie. Și să nu o iau personal dacă nu se poate. Să nu mă lupt să schimb pe cineva care nu are nici cea mai mică intenție de a se schimba. 

E valabil în toate relațiile noastre. Cu cât spunem mai clar ce efect are comportamentul celuilalt asupra noastră și ce dorim să se schimbe, cu atât mai bine. În general stăm și adunăm bile negre într-un sac pe care-l ducem mereu în spate și lovim cu sacul când ne ajunge cuțitul la ochi. Credem că a fi feminină înseamnă să manipulăm, să influențăm și să-l condiționăm sau pedepsim pe celălalt. 

Eliberare

Teama de consecințe este ceea ce ne împiedică să ne exprimăm în relații. Teama de a fi refuzate, teama ca relația să se strice și mai tare. Da, e posibil ca la momentul în care începem să ne exprimăm lucrurile să se schimbe. Am destule prietene care au cam început să spună ce fel de limbaj sau comportament doresc din partea soților lor și ele știu că s-ar putea ca mariajele lor să se destrame. După ce au cam tăcut vreo 20 de ani, acum le-a apucat să ceară să fie tratate cu mai mult respect. Și da, este posibil să rămână singure. Doar că lecția pe care ele o vor transmite copiilor lor va fi diferită de cea a mamelor lor. Este o lecție despre curaj. Să ai pretenția la respectul cuvenit a devenit un act de curaj. Pe care copiii, fetițe și băieți, îl vor învăța mai devreme. 

Teama de respingere și de neiubire ne ține pe loc în relații disfunționale, personale sau profesionale. Pe noi cele care ne permitem economic să trăim și singure. Pe multe dintre femei le mai ține în loc și teama că nu vor supraviețui. Lumea nu este doar despre noi cele care ne îmbrăcăm frumos și mergem la conferință. Lumea este și despre femeile din comunitățile sărace care încă nu au mijloace sau variante. 

Compasiunea adevărată înseamnă să înțelegem cât de greu le poate fi. Și să ne gândim care sunt metodele prin care putem ajuta, astfel încât ele să se poată ajuta singure în continuare. 

Statisticile spun că în România 1 din 4 femei a fost agresată fizic de către partenerul de viață. Statisticile se bazează pe date comunicate. Dacă extindem definiția și căutăm să aflăm realitatea, eu cred că cifra femeilor care au fost agresate cel puțin o dată în viață de către partener este mult mai mare. La nivel european cifra este de 1 din 3 femei. La noi este posibil ca palma aceea primită la un scandal să nu fie numărată. Pentru că nu s-a mai repetat. Dar ea a existat. Citisem cândva o statistică pe care acum nu am mai găsit-o, că 75% din femeile din România au fost lovite cel puțin o dată de către un partener pe parcursul vieții. Mi se pare mult mai realistă. Asta înseamnă o palmă, un pumn sau o îmbrânceală cândva. Mi s-a întâmplat și mie. M-am înfuriat, mi-au dat lacrimile și i-am spus printre dinți că e ultima dată. Am mai fost căsătoriți încă vreo opt ani după aceea și nu s-a mai întâmplat. Și nici nu mi s-a mai întâmplat vreodată. Probabil că nici nu sunt în statistici, dar ar trebui să fiu. 

Este de acționat la nivel educațional și să explicăm că acest lucru nu este permis. Că nu poți lovi un alt om, fie acesta femeie, fie copil. Mie mi-e greu să lovesc și pisoiul care se urcă pe masă și vrea să bea apă din pahar, că așa l-a învățat Ada. Un om este un om și a lovi un om este greșit. Ar trebui să fie alte mijloace de negociere și convingere pe care să le folosim în relațiile noastre. 

Revin la faptul că mamele sunt femei. De aici avem nevoi să pornim. NOI suntem cele care educăm generația următoare să se implice, să ceară, să dovedească, să lupte. NOI suntem cele care putem face o schimbare. Dacă fiecare dintre noi am face permanent câte o schimbare mică, sunt sigură că vom putea reuși împreună. Mai devreme sau mai târziu.  

Există oameni a căror bucurie în a se dedica pasiunii lor este atât de mare, încât îi însuflețesc și pe cei din jurul lor. Iau miere de la un bun amic de niște ani. Cochetez cu proiectul ”Fericire la muncă” de câțiva ani, dar am apucat să mă văd doar cu Marius. Anul ăsta am deja pe agendă câteva incursiuni în medii de muncă diferite. De fapt, chiar săptămâna asta mă voi duce într-un loc și vă voi invita să mă vedeți. Ușurel, azi e abia luni, o să trec să fac o poză mai întâi. 

În 2014 traversasem o perioadă foarte dificilă. Mă confruntasem cu o situație de sănătate foarte provocatoare și mă exprim așa pentru că a trecut mult timp și s-a rezolvat tot.

Știu foarte clar că mulți oameni sunt implicați în ceea ce fac, indiferent de forma în care lucrează: angajat, antreprenor, colaborator, pentru că este important pentru respectul nostru față de noi înșine să fim responsabili și mândri de ceea ce facem. Da, unii zic că doar cei care ocupă posturi în vârful ierarhiei au acest sentiment. Eu nu cred și realitatea mi-a dovedit de multe ori că oamenii își fac munca atent și responsabil, indiferent dacă spală pe jos, sunt la volanul unei mașini sau conduc o întreprindere. Gradul de implicare depinde de climatul general, dar acesta este deja un alt subiect. 

Cu Marius am lucrat ca ucenic apicultor de dimineața de la opt și până după-amiaza fără să îmi trebuiască nimic în afară de apă, hrănindu-mă doar cu bucuria de a fi acolo și de a înțelege. Pe Marius îl poți asculta ore în șir vorbind despre albine, despre rolul lor, dincolo de mierea pe care o mâncăm.  Extra-sezon, când albinele se odihnesc, Marius mai are un job de suport tehnic la Optiplaza. L-am întrebat dacă ar putea considera munca de apicultor un hobby, dar consideră că ar fi prea puțin. Și atunci, e hobby activitatea lui în IT? NU! Aceea este un alt job care îi place foarte mult.  Marius spune că ”nu ar putea trăi fără aibă grijă măcar de câteva familii de albine”.  Mărturisește: ”apicultura este poate cel mai frumos mod în care poți să muncești. Muncești pentru tine și pentru albine, faci treabă bună, ai rezultate, nu faci, ai de unde sa înveți, albinele sunt foarte sincere când vine vorba de feedback.”

Albinele

Descrie cu mare emoție ce înseamnă albinele pentru el: ”Albinele au ajuns pentru mine să fie centrul în jurul căruia gravitez. Îmi fac programul în funcție de lucrările din stupină. Sunt liber – fug la albine. Sunt ocupat, termin treaba și mă întreb : „Mai am timp să ajung la albine?”

Albinele sunt un mod de viață, dacă iarna stai cu sufletul la gură și te rogi pentru o perioadă mai caldă, să poată ieși la zbor, primăvara faci recensământul și te apuci de dezvoltarea stupilor, din aprilie până în august ești plecat după diverse flori, iar din august până în octombrie lucrezi la pregatirea pentru iarnă.

Când crezi că le-ai înțeles, te lovești de o situație care îți arată cât de departe ești de a înțelegerea deplină a modului de viață al acestor ființe. Noi, oamenii, poate intuim 20% din activitatea lor, și asta, zic eu, este un lucru bun. Așa că stăm și citim cărți, articole și cel mai important, încercăm să citim și stupii.”

Mierea

Cea mai bună miere pe care am mâncat-o vreodată am luat-o de la Marius. Vorbește cu albinele, are grijă de ele și ele îl răsplătesc. 

”Cea mai mare mulțumire primită din partea clienților mei este atunci când sună și mă întreabă dacă mai am miere „din aia bună”. Poate îmi asum pe nedrept acest merit, de fapt eu nu fac decât să am grija de albine. Rezultatul se vede în mierea din borcane…”

Succesul 

În 2014 a reușit să crească primele regine. De la stadiul de ou de câteva ore până la stadiul de indivizi maturi care au o colonie de albine cu care se pregătesc să înfrunte iarna. ”Nu pare mare reușita, dar este poate una dintre cele mai delicate operațiuni și mă pot declara foarte mulțumit.  Anul acesta au fost doar 15. La anul sper sa fie mai multe.”

Munca   

”Nu e ușor să crești albine și să te întreții din munca asta. Dar povestea e plină de satisfactii. Sunt satisfacții personale când vezi că albinele sunt sănătoase și prosperă de la un an la altul. Sunt oamenii pe care îi întâlnești când te plimbi cu albinele, vorbesc de fermieri care te primesc cu brațele deschise și îți spun că fără albine culturile nu au aceleași producții, indiferent de îngrășăminte, tratamente și tehnologii. Vorbesc de oamenii care ne primesc la ei în curte cu albinele, că au merii și prunii în floare și le crește fructificarea când albinele sunt în zonă.

Sunt oamenii care se bucură de mierea pusă în borcane în rafturile din cămară. 

Sunt prietenii care te ascultă când povestești despre albine.

Și nu în ultimul rând e satisfacția că faci ceva pentru natura din jurul tău. ”

 Povestea mierii 

Marius începe să diversifice produsele pe care le oferă: de la miere simplă, a început să ofere miere cu cătină sau miere cu polen și cu propolis, dar și tinctură de propolis sau ceară de albine. Dacă îi apreciați pagina Povestea mierii, veți afla pe unde mai umblă. Produsele albinelor sale pot fi găsite pe platforma mall țarănesc. 

Îmi mai fac o cafea și o îndulcesc cu miere. 

E bine

Săptămâna trecută am reușit performanța de a avea o zi liberă. Știu că poate suna exagerat când eu nu mai am un job fix de aproape două luni și când inclusiv în august am lucrat de acasă. De trei luni de zile am fost într-o continuă alergătură și stare de alertă pentru a avea totul sub control. Mama e mult mai bine în comparație cu cât de rău a fost astă-vară, însă mult mai rău decât a fost înainte. Întotdeauna depinde cu ce comparăm o situație.

Îmi place la nebunie bancul celebru cu capra. Nu cea a vecinului, ci cea personală. Se duce Ițic la Rabi și îi spune că nu mai rezistă, că e prea aglomerată casa, că se sufocă. Rabi îl sfătuiește să bage și capra în casă. După vreo săptămână, Ițic se întoarce și îi spune că lucrurile au luat-o complet razna, așa că Rabi îi spune să scoată capra. Mai trec câteva zile și Ițic îi spune lui Rabi că de când a scos capra din casă, totul este minunat.

Tindem să ignorăm foarte multe lucruri bune din viața noastră pentru simplul fapt că ne concentrăm pe cele pe care încă nu le avem. Știu că filozofia ”atâta timp cât se poate și mai rău înseamnă că acum e bine” e greu de digerat.

E bine

Am urcat cu cabina. Evident că m-am dus la cabina Kanzel prima dată și, evident, nu mergea. Așa că a trebuit să mă întorc la cealaltă cabină. Aș fi putut să mă enervez, să mă cert că nu m-am uitat de acasă. Dar nu mai conta dacă merg prin Poiana Brașov încă un sfert de oră, era soare și plăcut și eu eram acolo tocmai ca să mă bucur.

Am ajuns la locul meu preferat. Este undeva între cele două cabine, sus în Postăvarul, de unde se vede toată valea spre Timiș. Versantul este foarte abrupt în jos, astfel încât vârfurile brazilor par o pajiște cu țepi. Nu, nu m-am gândit să pășesc în gol. M-am așezat și am privit, era ceea ce-mi lipsea, să pot sta să mă uit în zare, să simt spațiu și libertate. Natura este terapie curată, chiar și în cazul, sau mai ales, când nu ne propunem să facem performanță. Ci doar să stăm să privim. Să facem o plimbare lejeră, fără să ne numărăm pașii și fără să ne cronometrăm. Medicii din Scoția au început recent să prescrie plimbarea în natură ca terapie și puteți citi detalii în articol. Noi avem marele noroc să locuim la Brașov și avem nevoie de numai o jumătate de oră ca să ajungem într-un loc unde să ne bucurăm de natură. Uităm des asta și e păcat.

Locul despre care vă povestesc este foarte special. Îi spuneam Adei că mă sufoc, că am nevoie să mă duc undeva de unde să pot privi până departe, că vreau să văd orizontul. Mie cel mai mult îmi place marea, soarele și căldura, dar mă simt bine și aici când e cald. Mă distrează când mă întreabă lumea unde m-am născut atunci când mărturisesc cât de friguroasă sunt.

E bine

Locul despre care vă povestesc este special pentru că acolo vin corbii. Și nu e o formulă de stil. Au cuiburi în brazii din zonă și obișnuiesc să facă demonstrații de zbor. Mă uit cum plutesc, cum fac picaje, loop-inguri și alte figuri ale căror nume nu le cunosc. Ei croncăne și eu mă bucur ca un copil, le fac semne, îi salut și distracția continuă.

Cea mai mare realizare a mea din vara asta e că am evitat un burnout. Am fost de mai multe ori aproape, așa că a trebuit să am grijă la modul în care echilibrez efortul și relaxarea. Sunt ani de când tot învăț lecția asta și am reușit, se pare.

Chiar când s-a îmbolnăvit rău mama am postat destul de des. Încă mai aveam energie. Apoi lucrurile s-au înrăutățit și a trebuit să renunț la câte ceva. Am preferat să stau câte 10 minute în loc să scriu. Am tot clocit niște proiecte și urmează să le dau drumul pe rând.

Primul este un training de resurse umane pe care îl voi ține la începutul lui noiembrie. Sunt aproape 25 de ani de experiență și cred că pot împărtăși câte ceva. Evident că am lucrat mult la suportul de curs. Am nevoie să creez conținut interesant inclusiv pentru mine. Lumea muncii a început să se schimbe și mediul de muncă începe să conteze din ce în ce mai mult. Avem privilegiul de a fi activi în vremuri în care putem alege pentru cine lucrăm, mai ușor decât înainte. Suntem însă provocați să creăm acel mediu atractiv pentru colegii noștri, altfel nu vom avea cu cine lucra.

Am rude plecate prin multe țări. Sunt convinsă că și voi aveți. Oamenii care au plecat nu se vor întoarce. Sau foarte puțini dintre ei. Și-au făcut un rost acolo, s-au integrat mai mult sau mai puțin, însă le e bine. E absurd să sperăm că vor fi dispuși să o ia din nou de la capăt. Cred că ar trebui să ne concentrăm pe ceea ce este necesar și posibil de făcut aici, astfel încât să reducem numărul celor care pleacă. Și când spun asta nu mă refer la a aștepta schimbări politice importante, nu mă refer la lucruri care să ni se întâmple, ci la ceea ce putem face noi înșine.

E bine

Corbii au făcut un spectacol de zile mari. Au zburat în formație de trei de mai multe ori, o singură dată în formație de patru. Mi-ar plăcea să cresc un corb în grădină. Să am un loc în care să-i pot pune de mâncare și el să vină din când în când. În niciun caz într-o cușcă. Urăsc restrângerea libertății pentru om sau animal. Când eram mică, într-o toamnă, am găsit un scatiu. Avea coada ruptă. L-am adus în casă și l-am ținut până în primăvară când a murit. Nu știu dacă a murit de bătrânețe, dar știu că toată iarna am curățat după el, am plâns rău când mama mi-a propus să ia o colivie. Cum nu putea zbura prea sus, locurile în care făcea mizerie erau accesibile pentru mine. L-am îngropat într-o cutie roz de carton, undeva în curtea din fața blocului.  Mi-a plăcut să cred că a avut un sfârșit decent și liber.

E bine

La plimbarea de ieri cu mama am exagerat puțin. Cred că am mers mai bine de o oră. Chiar înainte să ajungem acasă mi-a zis că o doare un picior. Zâmbind, așa cum face ea chiar și atunci când îi este greu, chiar și atunci când o doare.

Momentele de luciditate sunt cel mai greu de dus. Ieri îmi spunea că faptul că trăiește cu teama că nu mai știe unde e, cu cine e, de ce e, o afectează foarte tare și că ar prefera să se sfârșească totul. Până și asta o spune cu zâmbetul pe buze.

Susțin că boala (demența senilă) nu face altceva decât să scoată la iveală lucruri care erau latente în individ. Cei care sunt furioși, obsedați, violenți, au avut undeva în ei toate acele sentimente, doar că reușeau ceva mai bine să le țină în frâu. Mama a devenit cumva mai caldă de când s-a îmbolnăvit. Mă refer la cei patru ani de când starea cognitivă s-a  alterat. Poate că faptul că nu a mai avut capacitatea să controleze totul, poate că și-a dat voie mai mult.

În perioada de început m-am speriat tare. Vedeam cum o pierd pe ea, cea pe care o știam. Era mai mult durerea mea despre pierderea mea. Medicii îmi tot explicau că pe ea nu o doare atât de tare ca pe mine, dar o simțeam speriată și ăsta era lucrul care mă afecta cel mai tare.

Lucrez cu fricile celorlalți. Lucrez cu fricile mele. E o emoție pe cât de adâncă pe atât de perversă, pentru că ne este foarte frică să o privim în față. Dacă am reuși să o facem, ne-am da seama că ceea ce ne imaginăm e mult mai înfricoșător decât ceea ce este probabil să se întâmple.

E bine

Am o prezentare săptămâna viitoare la Fears&Failures și o să vorbesc despre curaj. Despre realism și despre modul în care ne putem pune întrebările corecte atunci când ne este teamă de ceva.

Subiectul cel mai important în discuțiile cu cei cu care fac coaching este teama: de eșec, de umilință, de pierdere, de boală. În momentul în care avem curajul de a ne analiza și de a lua decizia să fim responsabili pentru alegerile noastre, putem accepta și scenariile pe care ni le construim ca fiind doar niște narațiuni izvorâte din teamă. Sunt doar construcții din capul nostru. Le acceptăm ca fiind așa și mergem mai departe.

Atâta vreme cât poate fi mai rău, înseamnă că acum e bine.

Munca ne ocupă o parte bună din timpul zilei. De cele mai multe ori, chiar cea mai mare parte, astfel încât starea noastră de bine depinde și de jobul pe care-l avem. Dacă nu ar fi așa, Sisif nu ar fi cel mai trist caz din istoria ocupării.

(Legenda spune că Sisif i-a supărat foarte tare pe zei și atunci ei l-au pedepsit. A fost pus să împingă un bolovan la deal și de fiece dată când ajunge în vârf, bolovanul o ia la vale. Și din nou. Și din nou. Întru eternitate.)

În limba daneză există un cuvânt special arbejdsglæde și care chiar asta înseamnă: fericire la muncă. Am mai găsit și în alte limbi sintagme similare: töörõõm – workhappiness (Estonia), Arbeidsgeluck (Africa de Sud – Africaans) sau Werkgeluck (Olanda).

Avem tendința de a asimila fericirea cu distracția la muncă, ceea ce e complet eronat. De câte ori îndrăznesc să vorbesc despre fericire în unele organizații, mi se spune că nu mai pot pune ÎNCĂ o masă de biliard în cantină. Repet, este vorba despre altceva.

Reușim împreună

În momentul în care întreb ”care sunt motivele de satisfacție la locul de muncă?”, oamenii vorbesc despre rezultate, despre reușite, despre succes. Dacă merg mai departe – și merg – și întreb ”ce te face fericit la locul de muncă?”, oamenii vorbesc despre cum obțin rezultatele respective împreună cu ceilalți, despre cum reușesc împreună, despre colaborare, despre atmosferă, despre încredere.

Cuvântul colaborare vine din a lucra (laborare) împreună. Înseamnă a conlucra. Îmi place să dau exemplul acesta: succesul unei operații complicate se datorează întregii echipe medicale: de la chirurgul care are bisturiul în mână, la asistenta medicală și până la infirmiera care a asigurat igiena sălii de operație. Acesta este și ceea ce ne motivează: sensul muncii pe care o depunem și recunoașterea din partea celorlalți.

Contribuția fiecăruia este importantă și, de asemenea, este esențial ca ea să fie recunoscută. Avem nevoie să fim văzuți de către ceilalți. Avem nevoie de un ”mulțumesc” și de un zâmbet cald. Avem nevoie să recunoaștem în ceilalți aceeași disponibilitate de a face o muncă de calitate ca și noi. Avem nevoie să aparținem.

De unde vine angajamentul?

În articolul precedent despre Oameni dădeam niște cifre cu privire la angajamentul la locul de muncă. Doar 15% dintre angajați sunt implicați în mod activ. Aceasta este media mondială și cifra care corespunde  Să nu credeți că lipsa de implicare vine din faptul că nu le pasă, eu cred că ne pasă tuturor ce facem în cele 8-10 ore cât muncim. Cred că mediul în care își desfășoară activitatea ignoră principii împortante privind colaborarea/ conlucrarea.

Motivele principale pentru care oamenii sunt fie indiferenți, fie de-a dreptul dez-implicați în mod activ sunt: 33% consideră că lipsa comunicării deschise și oneste, 18% se plâng de micromanagement și 15% consideră că îi afectează lipsa capacității de a li se recunoaște contribuția și realizările.  Organizațiile care vor ignora aceste motive de nemulțumirire se vor trezi în curând că nu mai au cu cine lucra. Singura lor șansă ar fi să plătească mult peste piață, dar astfel își vor periclita sănătatea economică și chiar viața. Pentru că dacă vor plăti mai mult decât piața – în cazul în care produsele lor nu sunt unice sau indispensabile – serviciile sau produsele lor vor ieși din plaja medie și nu vor mai fi cumpărate. Ca să nu mai spunem că dacă e vorba de servicii, contează foarte mult modul în care angajații se simt apreciați pentru a putea zâmbi autentic clienților lor.

Ingrediente principale

Cred că nu există o rețetă exactă pentru crearea mediului de muncă ideal. Dar cred cu tărie că anumite elemente sunt esențiale pentru construirea unui mediu și al unui clima în care angajații să se simtă bine, apreciați, văzuți.

Încrederea

Avem o situație dificilă, ne caracterizează mai degrabă neîncrederea. Aud pe mulți spunând ”voi avea încredere după ce îmi demonstrează asta” în loc să meargă pe varianta ”am încredere până la proba contrarie”. Această veșnică stare de alertă este dăunătoare. Da, am auzit o sumedenie de justificări. Este o distincție clară între încredere și naivitate, nu merită confundate. Iar oamenii, în general, sunt ok. Procentul cel mai mare este alcătuit din cei care răspund, funcție de cum sunt tratați, tot așa tratează și ei. La fel ca și în statisticile despre implicarea la locul de muncă, cei mai mulți oameni sunt indiferenți și în așteptare. Eu merg pe ideea de a genera acțiuni și pe varianta ”tratează-i pe ceilalți așa cum dorești să fii tratat”.

Onestitatea

Crearea unei culturi a încrederii ține de modul în care spunem ce facem și facem ce spunem. Degeaba cerem încredere din partea celorlalți dacă nu suntem în stare să le-o acordăm noi mai întâi. Într-o lume în care totul este (aproape) public, de unde atâta secretomanie? Este important să fim capabili să împărtășim în interior mai întâi ceea ce spunem în exterior. Sau cel puțin deodată. Și să nu mințim nicăieri.

Respectul 

Când vorbesc despre respect în organizații, de multe ori este asimilat cu respectul față de poziția ierarhică superioară. Abia când încep să întreb ”ce înseamnă să fii tratat cu respect?” încep oamenii să înțeleagă că e ceva care este bidirecțional: și de jos în sus, dar și de sus în jos. Este ciudat să avem pretenția de la ceilalți la lucruri pe care noi înșine nu suntem în măsură să le oferim.

Contribuția

Oamenii au nevoie să știe care este contribuția lor personală la binele celorlalți. Și putem găsi asta în absolut toate organizațiile sau locurile de muncă. Toate afacerile se fac cu oameni și pentru oameni. Și absolut oriunde putem descoperi impactul asupra celorlalți.

Noul meu proiect se cheamă fix așa: ”Fericire la muncă”. Și mă gândesc la el de vreo patru ani cel puțin. Ideea este să mă duc o zi la muncă în câte o organizație/ firmă/ companie mică sau mare și să scriu despre oamenii de acolo.

În 2014 l-am însoțit pe Marius Moldoveanu la albinele lui și am scris despre asta. V-am mai spus cum am reușit să pierd chiar de mai multe ori conținutul blogului. Pe sonas.ro sau pe tonymott.ro am fost de multe ori victima propriei mele neglijențe. Siteurile acelea s-au pierdut, articolul a rămas, îl urc curând.

Cu Marius am descoperit Povestea Mierii spusă chiar de el. Sunt mulți ani de când crește albine și are grijă de ele. Le tratează cu respect și cu multă grijă. Poate că de asta ele îl recompensează cu cea mai bună miere din câte am mâncat vreodată. Povestea lui și a mierii va fi primul articol publicat în secțiunea Fericire la muncă.

În 2015 am descoperit că Gianina Corondan face Vizite de lucru. V-am pus link cu recomandarea de a-i aprecia pagina. Proiectul abia începuse și am chemat-o în vizită la Selgros Băneasa. A ieșit o vizită foarte haioasă (așa sunt toate). Am sunat-o pe Gianina chiar azi de dimineață și i-am zis de proiectul meu. E bine. Cu cât mai mult și mai mulți o să vorbim despre schimbare, cu atât sunt mai multe șanse ca mediul de muncă să schimbe mai repede. Găsiți mai multe vizite de lucru pe canalul de youtube al emisiunii. Mai puteți să o vedeți la treabă și la televizor, emisiunea are același nume și este duifuzată pe TVR1 sâmbata, de la ora 16.50.

Plănuiesc să merg să lucrez câte o zi în diferite locuri. Voi vorbi cu oamenii, cu clienții și voi face apoi un articol pe care îl voi publica în secțiunea specială a siteului. Recunosc, abia aștept.

Fotografia a fost făcută la Arad. Sunt împreună cu Oana Igrețiu de la savoriurbane.com, care este mereu fericită să ne împărtășească cele mai bune și mai delicioase rețete, și cu Nicolai Tand. Aveam o întâlnire cu pasionații de gătit din oraș și țineam un chef pentru o zi 

UPDATE 2019 – detalii despre cursurile gratuite din perioada iulie – august 2019 prin programul CUPA – Capital Uman Performant și Adaptabil 

De ce am plecat? De ce-aș mai fi rămas? 

La ultima prezentare pe care am susținut-o la o conferință de resurse umane am provocat audiența cu întrebările de mai sus formulate astfel: ”De ce ne pleacă oamenii? De ce ar mai rămâne?”, insistând pe cea de a doua, pentru că, nu-i așa?, degeba știm de ce ne părăresc, dacă nu suntem dispuși să-i facem să stea alături de noi. 

În 2015 am demarat un program special de creștere a implicării colegilor, concentrat pe dezvoltarea acestora, pe punctele lor tari, pe contribuția la rezultatele pe care le producem împreună și pe valorile comune. Am pornit de la ceea ce ne unește și de la ceea ce realizasem împreună în cei 15 ani de activitate. Cultura organizațională este ceea ce se întâmplă în realitate și nu ceea ce apare pe pereți. Înseamnă interacțiuni de zi cu zi, înseamnă comportamente. Am avut grupuri de lucru și am făcut o anchetă apreciativă. Am reușit să creăm un program clar, l-am comunicat colegilor în magazine și am făcut interviuri cu aceștia. Apoi am lansat platforma pe care erau publicate spusele lor. 

Anul 2016 a fost un an extraordinar. A crescut implicarea, promisiunile au fost respectate și oamenii s-au simțit recompensați. 

În 2017 s-a decis că nu mai este nevoie să continuăm programul, planul era de a merge mai departe cu discuțiile cu colegii și de a aduce și mai mulți oameni pe platformă, de a vorbi și despre pasiunile pe care le au ei, în afara locului de muncă. Implicarea a scăzut. Aveam un coleg la Brașov, șeful raionului de carne, care mi-a dăruit una din lucrările sale, un fel de dantelărie de lemn sculptat, aveam un coleg care este foarte pasionat de muzică și e DJ pe la petreceri, aveam un coleg care a reușit recent să aibă o expoziție de pictură în Alba Iulia. Știu despre cântăreți, pictori, dansatori, bucătari amatori. Aveam mulți colegi extraordinari despre ale căror pasiuni știam și aș fi vrut să vorbesc, dar nu a mai fost loc. 

În 2018 am plecat eu. Cred cu tărie că un mediu de muncă performant se poate construi doar având oamenii alături. Sunt convinsă că fiecare are nevoie să contribuie la rezultate și contribuția sa să fie recunoscută. Revin la exemplul pe care îl dau de fiecare dată: succesul unei operații complicate se datorează tuturor celor implicați, de la chirurg, asistente medicale și până la personalul care asigură curățenia sălii de operație. 

Companii mari și mici înțeleg că lucrează cu oameni și pentru oameni. Companii mari și mici înțeleg că afacerile se fac cu oameni și încep să vorbească deschis despre echipele lor. Vă dau mai jos doar exemplul companiei de consultanță McKinsey. Pe site au câteva profile ale oamenilor din echipa lor, însă au un blog pe care sunt publicate articole despre oamenii care alcătuiesc Mckinsey, cu pasiunile lor, cu viața lor întreagă. 

Sabina și cu mine avem împreună aproape 50 de ani de experiență în strategia de resurse umane. În secțiunea de pe siteoferim câteva detalii despre ceea ce am făcut împreună. Am reușit pentru peste 4000 de oameni, experiența noastră este valoroasă și va fi împărtășită prin cursuri și consultanță.

Oameni sau resurse? 

În perioada de creștere economică, oamenii erau foarte mobili. Era plin de oferte de angajare, fluctuația a ajuns la cote extrem de mari, toate resursele erau concentrate pe găsirea de personal. Erau anii de glorie 2006-2007. Apoi lucrurile s-au mai domolit, după care a venit criza. Indiferent de nivelul de satisfacție în legătură cu jobul, oamenii nu se mișcau de teamă că nu vor mai găsi de lucru. Au devenit extrem de precauți. Cumva această tendință a rămas. Deși este o penurie de oamenii, de fapt, mobilitatea este foarte mică. După toată acea perioadă de tăieri de costuri, care s-a soldat cu încărcare extremă a celor rămași, oamenii se tem să plece. Deși nemulțumiți sau doar indiferenți, rămân de teamă că nu și-ar putea găsi ceva mai bun. 

Unde e umanitatea din resursele umane? 

Lucrurile încep să se schimbe. Fie că vor, fie că nu, rolul departamentului de resurse umane începe să se schimbe. 

Sunt nevoită să fac o paranteză aici. Deloc nu-mi place denumirea. Cred că până și titlul de ”departamentul personal” era ceva mai personal decât chestia asta cu resurse. De-a lungul istoriei, oamenii au fost de la simple unelte, apoi mijloace, apoi resurse, partea umană contând din ce în e mai mult, dar insuficient. Mare parte din operațiunile automate urmează să fie înlocuite de programe, sisteme sau roboți. Va conta din ce în ce mai mult prin ce ne deosebim de mijloacele automatizate pe care le vom introduce curând. 

Rolul departamentului care se ocupă de oameni a trecut de la unul strict administrativ, apoi la unul operațional. Pentru a deveni cu adevărat partenerul strategic al unei organizații, este nevoie de o schimbare. În caz contrar, programe informatice performante pot înlocui cu succes tot ceea ce ține de pontaj și plată, recrutarea se poate externaliza, la fel și dezvoltarea oamenilor. Dar cine mai construiește strategia pentru oamenii din organizație? Ei bine, se poate externaliza și asta, doar că nu ajunge crearea unei strategii de ultimă generație cu ajutorul unor consultanți, este nevoie de cineva din interior care să se ocupe în permanență de implementarea, verificarea și actualizarea acesteia. 

Implicat, indiferent sau activ-dezimplicat?

Termenul folosit în lieratura de specialitate pentru implicarea la locul de muncă este acela de ”angajat”. La noi, cuvântul ”angajat” este tradus, în general, prin faptul că între individ și întreprindere există un contract de muncă. Cât de bine ar fi ca toți angajații să fie cu adevărat angajați în ceea ce fac! 

Raportul Gallup despre implicare dă o cifră destul de mică pentru numărul de angajați cu adevărat implicați. Procentul la nivel mondial este de numai 15%. Procentul celor indiferenți este cel mai mare, de 67%, iar cel al celor care sunt în mod activ dezimplicați este de 18%. După cum se vede, extremele sunt mai mici, numărul cel mare este al celor indiferenți. 

Definițiile conform Gallup sunt următoarele: 

• implicați : angajații sunt foarte implicați în ceea ce fac și entuziasmați cu privire la munca lor și la locul de muncă. Ei sunt ”proprietari” din punct de vedere psihologic, susțin performanța și inovația și împing înainte organizația

• indiferenți sau neimplicați: angajații sunt neatașați psihologic de munca lor sau de organizație. Pentru că nevoile lor pentru a fi implicați nu sunt îndeplinite, ei contribuie doar cu timp – fără energie sau pasiune – în cadrul companiei

• activ-dezimplicați: mai mult decât a fi doar nemulțumiți, angajații au resentimente pentru că nevoile lor nu sunt îndeplinite și își manifestă nemulțumirea. În mod constant, acești angajați pot distruge ceea ce colegii lor implicați construiesc în organizație.

Raportul Gallup poate fi consultat aici.

Cifrele pentru Europa de Est sunt similare celor internaționale: 15% implicați, 69% indiferenți și 16% dezimplicați în mod activ. Doar cei care sunt implicați în mod activ dezvoltă organizația. Cei care sunt indiferenți sau activ-dezimplicați totalizează 85% și aceștia sunt demisionați din punct de vedere emoțional. Aceștia contribuie ca organizația să rămână undeva pe linia de plutire. 

Este o decizie importantă dacă vrem sau nu să creștem cifra celor implicați. Și dacă da, ce anume le oferim pentru asta. 

Oamenii au nevoie să știe care este contribuția lor la rezultatele obținute și să colaboreze cu ceilalți la obținerea acestora. Un mediu care se concentrază doar pe colaborare nu este suficient de productiv și nici nu îndeplinește nevoia de sens a celor care activează înlăuntrul acestuia. Cu siguranță concentrarea pe găsirea locului potrivit pentru fiecare – omul potrivit la locul potrivit – și implementarea de programe de dezvoltare ar aduce beneficii oamenilor și implicit organizației. 

Schimbarea în departamentele de resurse umane 

În următorul deceniu o mare parte din procese vor continua să fie automatizate, astfel încât va fi nevoie din ce în ce mai mult de dezvoltarea acelor calități strict umane – deocamdată – care vor face diferența: creativitate, inteligență emoțională, abilități de conectare socială, gândire critică, analiză, capacitatea de luare a deciziilor și responsabilitate.

Departamentele de resurse umane trebuie să fie în măsură să contribuie la dezvoltarea acestor abilități. Vor trebui să înțeleagă schimbările care au avut loc deja. Faptul că încercăm să le ignorăm nu produce dispariția acestora. În cazul în care organizația nu se adaptează și nu creează acel mediu de muncă dezirabil, va eșua în a atrage talentele de care are nevoie. 

Detalii despre competențele necesare în viitor și despre schimbare într-un articol McKinsey.

Curs de strategie în resurse umane

Imediat după ce am plecat de la Selgros mi-a fost propusă colaborarea într-un proiect european de dezvoltare a capitalului uman, CUPA. Am acceptat imediat. Sunt convinsă că am ceva de zis după 25 de ani de activitate cu oameni și pentru oameni. 

Proiectul se defășoară prin Iceberg, o companie de consultanță cu sediul în Brașov, care acționează la nivel național. Am aderat la pasiunea cu care muncesc ei și mă bucur că lucrez alături de ei. 

Am conceput materialul de curs pentru dezvoltarea capacității de creare de strategie și găsirea metodelor de atragere și dezvoltare a oamenilor care să ducă organizația mai departe. O condiție importantă pentru participarea la curs este activitatea în cadrul departamentului de resurse umane, indiferent de funcție, iar industriile eligibile din proiect sunt detaliate aici. 

Primul curs va avea loc în noiembrie la Brașov. Vor fi două module: 6-7 și 13-14 noiembrie. Fiind un proiect european, cursurile sunt gratuite. Locurile fiind limitate, este important să vă înscrieți cât mai repede.

UPDATE cursuri 2019:

Cursurile au loc vineri și sâmbătă, între 10:00 – 18:00:

– Sfântu Gheorghe – 19 și 20 iulie – facebook event

– Sibiu – 26 și 27 iulie – facebook event

– Brașov – 2 și 3 august – facebook event

Mai multe detalii pe siteul CUPA .