Cum am reușit? ÎMPREUNĂ

Cum continuăm? Cum reușim mai departe? Tot ÎMPREUNĂ

Ne-am mobilizat, am vorbit, am explicat, am argumentat. Am depus eforturi reale ca să convingem oamenii de lângă noi să voteze pentru România și pentru Europa.

Dar munca nu se oprește aici. E nevoie de noi și de acum înainte.
Dacă fiecare dintre noi s-ar întreba ce ar putea face mai mult, mai bine sau diferit pentru a influența progresul în anii care vin, poate că data viitoare nu vom mai trece prin frica ultimelor săptămâni.

Știu oameni care n-au prea dormit în ultimele zile. Care aveau coșmaruri în care erau fugăriți de hoarde mânate de ură. Și îi înțeleg.

Ce facem cu energia asta?
Cum păstrăm dialogul pe care l-am deschis?
Cum contribuim, fiecare în felul său, la educație, la speranță, la construcția unei societăți în care să vrem să trăim?

Unii spun că n-au nicio putere. Alții că nu e treaba lor. Dar suntem cu toții aici. România e a tuturor și a fiecăruia dintre noi.
Ne putem implica în foarte multe feluri, în comunitate, în educație, în societatea civilă.

Dacă în fiecare zi ne-am întreba „Ce am făcut azi pentru democrație?”, poate că va fi mai ușor și pe viitor.

Răul se întâmplă dacă sunt suficient de mulți indiferenți. Avem propriile lupte și ni se poate părea obositor să ne implicăm în ceva ce pare că nu ni se întâmplă direct. Este planeta responsabilitatea mea? Este și a mea, cu siguranță, de aceea e de preferat să am o atitudine responsabilă față de mediu. E și treaba mea, pentru că mă afectează pe mine, familia mea și cei din jurul meu. Poate că nu mă voi sufoca în mormane de material plastic și mi se pare prea îndepărtată suferința mediul înconjurător. Doar pare. Dacă reușesc să-mi extind capacitatea de cuprindere a lumii, pot accepta că sunt parte a ei. Și de aici vine și o asumare a responsabilității pentru ceea ce ni se întâmplă. 

Este România treaba mea? Pare ceva îndepărtat și de necuprins, dar dacă mă gândesc că sunt aici împreună cu ai mei și că avem posibilitatea să facem fiecare câte ceva, poate devine mai ușor. 

Ordinul Linguriței (The Order of the Teaspoon) este o organizație care are drept scop combaterea fanatismului și a fost inițiat de către Amoz Oz. Înființat în 2006 în Suedia, a pornit de la una dintre afirmațiile autorului. Acesta spune că sunt trei variante de reacție la vederea unei calamități, a unei conflagrații sau a unui foc. Unii vor fugi din calea incendiului cât de repede vor putea. Alții se vor indigna și vor scrie la ziar despre ceea ce s-a întâmplat sau vor cere demiterea celor responsabili, poate chiar vor face o demonstrație. Cea de a treia categorie este descrisă astfel:

”Vii cu o găleată cu apă pe care să o arunci în foc, iar dacă nu ai o găleată, vei lua un pahar, dacă nu ai un pahar, ia o linguriță, oricine are o linguriță. Da, știu că o linguriță e mică și că focul e uriaș, dar noi suntem milioane și fiecare dintre noi are o linguriță.”  

Găleata 

Ai posibilitatea de a te implica în organizații care luptă pentru cei mai puțin favorizați de soartă, care insistă pe educație, care se străduiesc să salveze planeta… Sunt o mulțime de locuri în care contribuția ta ar fi utilă. Cu siguranță fiecare dintre noi are ceva de oferit și poți contribui în foarte multe feluri. E posibil să te gândești că tu ai doar competențe de care țin de calcule sau contabilitate, spre exemplu, iar eu vin și-ți spun că poți face lecții cu copii din comunități defavorizate sau poți ajuta asociațiile să înțeleagă mai bine cum să-și organizeze cheltuielile. 

Am strâns cândva niște bani pentru pacienții internați pe durata lungă la spitalul de psihiatrie de la Vulcan, Colonia 1 Mai. Cei mai mulți sunt bătrâni cu afecțiuni cognitive, demențe în stadii avansate, pe care nu-i mai vizitează nimeni. Le trimisesem un email cu detalii colegilor și apoi m-am dus cu cutia de donații din birou în birou. Pe cei care nu săreau cu o donație îi întrebam dacă au citit mesajul meu. Când răspundeau: „da, l-am citit, ce trist, nu știu ce aș putea face”, le ziceam foarte simplu: „dă-mi măcar 5 lei”. 

Cei mai mulți au contribuit. Am strâns o sumă importantă și am cumpărat produse de igienă și de curățenie, dar și de mâncare. Unii au adus și haine de acasă. Am umplut cinci mașini. Am fost doar cinci. Cei care au fost atât de generoși înainte, au refuzat să vină pentru că s-au temut de durere: ”nu pot să văd așa ceva”, ”mi se face rău”. Doar că nu era despre ei, ci despre cei la care mergeam. Așa că o să trec la cea de a doua variantă.

Paharul 

Am reușit cu toții să trecem peste acest hop și pentru că presa independentă și-a făcut admirabil treaba. Fie că vorbim despre Recorder, Press One, Funky Citizens, Buletin de Bucureşti, Snoop – le-am menționat pe cele pe care le citesc eu cel mai des – cu toții au stat de veghe și au comunicat despre ceea ce se întâmplă. Poate că te gândești să-i susții cu o contribuție sau cu o donație. 

Pot înțelege și că ți-e greu să te implici sau să participi ca voluntar la acțiuni, poate că n-ai timp, trăim într-o lume agitată și suntem deseori pe fugă. Ai posibilitatea să alegi care sunt temele esențiale pentru tine și să susții organizațiile în care crezi. Poate că e educația, poate că e mediul sau poate că cercetarea, poate copiii sau poate persoanele în vârstă. Sunt convinsă că poți descoperi acele organizații pentru care merită să donezi. 

Cristina Hurdubaia, cunoscută pentru inițiativele ei și pentru Asociația Copacul cu fapte bune a trecut la treabă. A construit rapid un website Voluntari pentru România (voluntaripentruromania.ro) unde poți completa detalii despre tine și vei îndrumat/ă cum ai putea contribui dacă ai disponibilitate de timp sau cum poți dona. Și aici ajung la cea de a treia variantă. 

Lingurița 

Poate că nu ai timp și ți-e greu și din punct de vedere economic să oferi susținere financiară. Ai mai multe variante de lingurițe. Poți distribui mesajele asociațiilor în care crezi și le poți ajuta ca faptele lor bune să ajungă la cât mai multă lume. Și mai poți – până pe 25 mai – să completezi formularul de redirecționare a 3,5% din impozitul pe venit. Prin completarea formularului pe care îl poți găsi pe internet, parte din impozitul tău care a fost deja virat către stat va ajunge la asociația sau organizația non-guvernamentală pe care decizi să o susții. E o contribuție gratuită, practic, o parte din ceea ce a fost deja reținut din veniturile tale va fi direcționat de către autorități către asociația pe care o susții. 

Ce aș vrea să te invit să vezi e că deși ți se pare că nu poți face nimic, ceva tot poți face. 

Ne întrebăm deseori cum sunt oamenii? Mai degrabă bine sau rău voitori?A fi binevoitor înseamnă a dori mai degrabă binele. Eu aș zice că sunt mai degrabă binevoitori, cei mai mulți, doar că nu au energia sau determinarea de a pune în practică asta. Poate că se tem mai mult?! Sau poate că sunt prea preocupați de sine? 

Un indicator important pentru prosperitate este încrederea: în ceilalți, în autorități. În absența acesteia, tot ceea ce ar însemna colaborare productivă suferă. Relațiile durează mai mult să se consolideze și progresul este mai lent. Țările care au un scor înalt în raportul mondial despre fericire au un coeficient foarte înalt de încredere, respectiv unul foarte scăzut de corupție. Iar poți să te întrebi ce are asta de-a face cu tine, tu ești o persoană integră… Ține de fiecare dintre noi să vedem și să sancționăm derapajele. Vezi mai sus apropo de presa independentă. 

Încrederea înseamnă „am încredere în tine până la proba contrarie” și nu „voi avea încredere în tine când îmi vei demonstra asta”. 

Încrederea este diferită de naivitate. De principiu, încrederea ar însemna disponibilitatea de asumare a riscului cu privire la comportamentul celuilalt, credința că celălalt va coopera sau că va face ceea ce îmi doresc. Naivitatea înseamnă certitudine.   

La noi funcționează principiul încrederii pe invers: voi avea încredere după ce constat că meriți, în loc de voi avea încredere până la proba contrarie, așa cum ar trebui să fie conform definiției. 

Există această suspiciune permanentă că celălalt va face ceva împotriva mea: că o să mă înșele, că o să mă fure, că o să mă păcălească. Dacă cineva se poartă amabil, cu siguranță că vrea ceva de la mine. Dacă cineva zâmbește, încearcă să mă flateze ca să obțină ceva ce nu i se cuvine. 

E adevărat că lucrurile au tendința să se mai schimbe. Spre deosebire de acum 20 sau chiar 10 ani, șansele ca două persoane care se ciocnesc spontan pe stradă să-și zâmbească și să se scuze, au crescut. Cred că e un indicator bun, dar nu pot fi sigură pe observațiile mele, mediul în care mă învârt eu nu este neapărat relevant pentru majoritatea populației.

Încrederea se află la mijloc. Într-o parte este naivitatea, la polul opus este suspiciunea. 

Există o carte scrisă de reputatul psiholog Daniel David, ”Psihologia poporului român”. Dumnealui i s-a cerut de mai multe ori să rezume conținutul acesteia și las mai jos fraza pe care am luat-o de pe blogul domnului profesor și actual ministru al educației și cercetării: 

„Prin prisma unor atribute psihologice/psihoculturale fundamentale, precum potențialul pentru inteligență și creativitate, românii sunt cel puțin la nivelul altor popoare europene, din țări dezvoltate educațional și economic şi, astfel, influente internațional. Problema noastră este că, având o încredere mai scăzută în oameni, nu reușim să cooperăm performant, astfel încât nu ne utilizăm acest potențial valoros pe care îl avem și, în consecință, performanțele educaționale (ex. testele P.I.S.A.) sau de inovație/competitivitate economică ale țării nu se ridică la nivelul potențialul pe care îl avem ca țară. Dacă vom reuși să ne creștem încrederea unii în alții, astfel încât să cooperăm mai eficient, atunci vom putea să ne mobilizăm potențialul bun pe care îl avem şi, astfel, ținând cont de mărimea teritoriului şi populației, să fim una dintre cele mai influente țări la nivelul Uniunii Europene.”

O explicație posibilă a acestui fapt vine de la Vintilă Mihăilescu, psihosociolog și antropolog cultural: 

„Suntem o societate țărănească, orală, a relațiilor directe, interpersonale”. 

Practic, doar cei din cercul imediat de interacțiune sunt de încredere. Orice persoană din afara acestuia este un potențial pericol. În momentul de față România este cam juma-juma la țară și la oraș și timpul de când am fost relativ alfabetizați este destul de scurt. Am folosit cuvântul ”relativ” pentru că numărul analfabeților funcțional este extrem de mare. Încrederea este la noi rezultatul unei legături directe, contează că ne-am văzut și am stat de vorbă. Până când nu ne împrietenim puțin suntem încă necunoscuți, deci e un pericol. 

Cred că putem să căutăm mediile în care avem încredere; putem descoperi acele organizații care au dovedit că au făcut și putem să le susținem: cu găleata, cu paharul sau chiar cu lingurița. 

Foto – Karolina Gabrowska – Pexels